Felix Aftene. Un îmblânzitor la Paris

Cu numele înscris pe galeria sa de artă din coasta bulevardului Champs-Elysées, românul Paul Amarica, fost sportiv de performanţă, a lăsat în urmă cu 20 de ani impresariatul sportiv pentru impresariatul artistic, de... performanţă.

Galeria sa e destul de mică încât universul vizual să-ţi devină intim, iar carnetul lui de adrese e destul de mare încât să trebuiască să te decizi repede, în furnicarul de colecţionari experimentaţi, din cosmopolitul Paris, care-i trag pragul. Numai că totul depinde, până la urmă, de semnătura artistului. Între cele orgolioase, de suflet, de-a lungul anilor, e cea a maestrului Nicolae Maniu, multiomagiat de altfel în mediul artistic francez. Artistul ieşean Felix Afftene e şi el pentru a patra oară în vitrina Galeriei Amarica de pe rue Washington. Dacă despre fidelitate este vorba, ea e de găsit în altă parte, trasând, ca un fir roşu, evoluţia unui artist tânăr care şi-a impus amprenta, una distinctivă.

Felix Aftene şi-a luat himerele din copilărie şi le-a dus la Paris. Personajele care-i populează pânzele au ceva oniric şi în acelaşi timp ceva foarte stabil în făptura lor. Sunt în trecere, dar te uiţi după ele când trec. „Îmblânzitorii” şi „îmblânzitoarele” lui de cai, de peşti, de păsări, fac gesturi elfice, iar artistul pare că le-a surprins în momentul transmisiunii, în clipa în care celelalte creaturi ale lumii primesc injocţiunea blândeţii. Ce-ţi dă artistul să vezi sunt siluete misterioase, fantasme decupate pe canavaua interioară a fiecăruia, pe un cer de cobalt sau pe o mare de cerneală. Dar tot el îţi  dă rama la o parte, dacă vrei, şi te lasă să-ţi închipui cum firea întreagă e sub o vrajă de argint, sau de aramă, cum se întâmplă  în basme.  

Fantasmarea e procesul alchimic care i se potriveşte şi pe care artistul şi-l revendică. Simbolurile recurente au o genealogie conştientă, deloc secretă, dar tocmai pentru faptul că ele vin de undeva, şi au parcurs o prefacere, au cum să-şi ia zborul: „Fluierul, aripile, clopotul vin din aria tradiţiilor populare româneşti.Când aveam cinci-şase ani construiam măşti, cu bunicii.” se confesează Felix Aftene. Colivia e un simbol aparte: reprezintă zona protejată a interiorului tău. De multe ori acolo se poate afla ceva, o pasăre, şi ajungi la un moment când poţi elibera acea pasăre.” 

Reveria e cheia prefacerii, povestea care înfloreşte înainte ca ea să se întâmple: „Într-o tabăra de pictură am fost la pescuit şi la vînatoare şi apoi am desenat fazanul sau peştele, dar pe mine m-a interesat mai întîi prima fază, cea de imaginare, de fantasmare. De aceea personajele mele au ochii închişi.”

Chiar şi cu ochii închişi, îl recunoşti pe Felix Aftene în trăsăturile fiecărui călător: „Nu sunt autoportrete, sunt definiţii.Vorbesc despre migraţii şi despre bagajul pe care îl iei cu tine, din locul în care te-ai născut sau din ce ai cules pe drum. Sunt personaje care duc un sat în spate, duc o insulă în spate. Personajul însuşi este o insulă.”

Născut în 1972 în Vaslui, doctor în arte frumoase la Academia de arte din Iaşi, scenograf la TVR Iaşi, cu numeroase expoziţii în Franţa, Belgia, Danemarca, Germania, Israel, Italia, Ungaria, Felix Aftene n-o să migreze niciodată. E suficient să citeşti, în mărturisiri, relaţia pe care o are cu atelierele sale, una de simbioză narcotică. Insulele sale călătoare sunt tablourile: clasice prin tehnică, simboliste şi onirice prin univers, structurile sale vizuale au darul de a coborî adânc în arhitecturile memoriei fiecăruia.

Artistul ieşean nu ştie, dar apusul de soare peste satul din deal - peisaj pe care l-a pictat la adolescenţă şi pe care l-am găsit cu vreo zece ani în urmă aruncat în podul casei sale părinteşti, când făceam împreună un documentar de televiziune - l-am luat cu mine la Paris. Întâmplarea e toată în tabloul flautistului care-şi cară în spate copilăria, matricea, identitatea, şi înaintează fluierând, ai zice fără povară.

Felix Aftene a expus „masques et visages” la Galeria Paul Amarica din capitala Frantei până azi, 18 noiembrie. Timp de cîteva săptămâni, în vitrina pariziană a avut loc un carnaval de creaturi mirifice care vor fi copilărit cândva într-un sat din estul Europei. De fapt nişte (auto)portrete de îmblânzitori, stîrnite în imaginarul fiecăruia.

**

Articolul a fost publicat în revista Timpul