Festivalul Enescu - primul concert

Dirijorul Daniel Barenboim FOTO Mediafax

A început Festivalul Enescu! Aseară a avut loc concertul de deschidere - aşa cum mă aşteptam, publicul numeros de-abia a încăput în sală, iar evoluţia a fost conform aşteptărilor. Nu promit o cronică obiectivă, ci una subiectivă, de om care, pur şi simplu, iubeşte muzica clasică.

A fost un concert de deschidere reuşit, cred că unul dintre cele mai reuşite din istoria de 10 ediţii postdecembriste despre care vorbea Ioan Holender în discursul său de pe scena Sălii Palatului, care a deschis, practic, Festivalul Enescu 2013. Au fost şi vorbele încurajatoare ale Ministrului Culturii, Daniel Barbu, şi apoi, muzica.

Aveam aşteptări mari de la acea Rapsodie op.11 nr.2 de George Enescu. Recunosc că nu pot asculta această lucrare fără să-mi apară lacrimi în ochi - poate pentru că rezonez cu tipul de patriotism pe care-l trăia George Enescu, mai multă trăire şi faptă decât vorbe goale şi populism. Daniel Barenboim şi Capela de stat din Berlin au început într-un tempo mai rapid decât versiunile româneşti clasice, dar s-au descurcat printre meandrele rubato ale muzicii de inspiraţie folclorică. Au fost şi mici ezitări, însă nu putem pune în umbra calitatea evidentă a Capelei de stat din Berlin şi a dirijorului ei, minunatul Daniel Barenboim, unul dintre cele mai importante nume din arta interpretativă actuală, un muzician complet şi un om complex, dedicat unor proiecte ce depăşesc barierele muzicii. Sigur, Rapsodia nr.2 de Enescu a sunat altfel decât suntem noi obişnuiţi în mod curent. Astăzi am ascultat interviul acordat de Alina Petrescu, vioara a II-a în Staatskapelle Berlin, şi nu am putut să nu apreciez entuziasmul ei faţă de cum se lucrează acolo, cum sunt priviţi, încurajaţi şi susţinuţi tinerii muzicieni, despre relaţia de colaborare cu Daniel Barenboim. Şi m-am gândit că ne lipsesc aceşti tineri din România: sper ca să ajungem timpul când vor alege să rămână în ţara lor, fericiţi că se pot împlini profesional.

Radu Lupu - un magician

Şi a urmat apoi Radu Lupu în concertul meu preferat de Beethoven, cel cu numărul 4, una dintre cele mai filosofice lucrări din istoria muzicii şi plină de esenţe.

Da, ascultându-l pe Radu Lupu, am putut confirma toate cronicile elogioase pe care le-am citit despre el de-a lungul timpului: el este un pianist din altă lume, un Luceafăr căzut printre muritori. Pentru că o sală întreagă nu a respirat, ascultându-i nuanţele infinitezimale de piano; eu mă miram că pot auzi aşa ceva. Pentru că nu se simte în cântul lui nimic din presiunea tensionată a contemporaneităţii în care trăim. Pentru că pare un Patriarh care oficiază, nu doar un pianist. Cu siguranţă, Radu Lupu ajunge la acea esenţă distilată a muzicii la care mulţi nu au acces; şi mă simt privilegiată că am putut să-l ascult live. Mi-a răsărit în minte comparaţia cu George Enescu: tehnic, nu era totul perfect, însă muzical şi emoţional, nu puteai să-ţi imaginezi ceva mai perfect decât atât - în fond, acesta este privilegiul concertului live, să simţi efectiv aurul de sub degetele pianistului, să intri în vibraţie cu el, să urci spre altă lume, altfel inaccesibilă.

Radu Lupu a simţit căldura publicului: ne-a adus cadou şi un bis, o minunată parte a doua din Sonata "Patetica" de Beethoven.

Şi un final grandios

Trebuie mai întâi să spun că l-am iubit pe Daniel Barenboim când a apărut pe scenă şi a spus în română: "Festivalul Enescu în veci" - o susţinere a acestui eveniment despre care se vorbeşte că e prea scump pentru România şi în consecinţă trebuie să dispară sau să rămână într-o formă mai restrânsă. Eu sper ca acestea să fie doar zvonuri rău-voitoare...

L-am iubit şi când l-am văzut stând pe un scaun, pe scenă, dar în spate, ascultându-l pe Radu Lupu la bis. L-am iubit pe Barenboim, prietenul lui Radu Lupu. Aşa că l-am aplaudat şi pentru versiunea lui şi a Capelei de stat din Berlin din Simfonia a II-a de Edward Elgar, o lucrare practic necunoscută la noi, dar care vorbeşte atât de bine despre spiritul Marii Britanii.

Şi l-am iubit când a acceptat să dirijeze şi cele două bisuri: Valsul trist de Jean Sibelius şi Poloneza din Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski, deşi era târziu şi orchestra interpretase deja un program greu şi solicitant.

În această seară, voi fi din nou ala Sala Palatului şi voi reveni miercuri cu o nouă cronică mai curând afectivă.

Iar dacă nu ajungeţi la concertele lui Barenboim şi Radu Lupu, mai sunt şanse să-i auziţi: pe Daniel Barenboim la Radio România Muzical, live, pe amândoi, în colecţia de înregistrări ce poate fi achiziţionată împreună cu Dilema veche.