Festivalul Enescu va fi naţionalist sau nu va fi deloc

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Singurătate (foto: Andrei Gândac)
Singurătate (foto: Andrei Gândac)

Zilele acestea, lumea muzicală românească semnează adeziuni, ca pe vremuri, pentru numirea dirijorului Cristian Măcelaru la direcţia artistică a Festivalului Enescu.

Printre criteriile de eligibilitate pentru acesta funcţie, „calitatea“ de a fi român pare să aibă o pondere de cel puţin 50%, care creşte până la 90% dacă recipientul este validat artistic în lume. Astfel, Nae Ionescu („A fi bun român”) revine în actualitate, patronând de după moarte discursul public, tocmai el, cel care l-a rănit atât de mult pe Enescu! Într-un articol jdanovist, dar localizat à la Belu Zilber („un amestec de Caragiale şi Stalin“), o doamnă foarte reprezentativă pentru această lume muzicală autohtonă completează cu restul de 10% necesar: să scoţi la o bere orchestra franceză şi să-i pui să asculte un lăutar de-al nostru, explicându-le paradoxul că Rapsodia nr. 1, compusă de Enescu în 1901, a influenţat Poema română, scrisă cu trei ani înainte.

Cum am ajuns aici?

Politicul

În 2015, numirea lui Vladimir Jurowski, propus de Mihai Constantinescu ca succesor al lui Ioan Holender, a depins doar de ministerul culturii, condus la acea vreme de Ionuţ Vulpescu. Decizia a fost luată de ministrul PSD, dar imediat a izbucnit tragedia de la Colectiv şi anunţul a fost făcut de următorul ministru al culturii, Vlad Alexandrescu. Şi atunci, în timpul Festivalului, adeziunile curgeau la fel de nestăvilit ca acum.

În 2021, e puţin probabil ca un tip ca Bogdan Gheorghiu să aibă cea mai mică idee despre ce înseamnă Festivalul. Ministrul liberal al culturii e deja un cadavru politic după halucinantul dialog al lui Rareş Bogdan, vicepreşedintele PNL, cu moderatorul unei emisiuni TV:

Rareş Bogdan (pompos): Nu mai renunţăm la Fonduri Europene şi Transporturi (cele două portofolii deţinute de USR până la criza guvernamentală – n.m.), ştiind ce bani sunt la Bruxelles…

Moderatorul (contrariat): Bine, dar atunci ce le mai rămâne celor de la USR PLUS… Cultura?!

Rareş Bogdan (ipocrit): Da, cultura. Eu zic că într-o ţară unde nevoia de a citi e imensă, cultura e o chestiune importantă, mai ales că [USR PLUS] au susţinere publică importantă din zona culturală.

În acest context politic deplorabil, deducţia logică trimite clar către consilierul prezidenţial pe cultură, Sergiu Nistor, ca decident în problema direcţiei artistice a Festivalului. În iarnă, când l-am întrebat unde vede Festivalul Enescu peste doi ani, Sergiu Nistor a răspuns scurt şi simplu: Pe culmi! După cum se vede acum, cred că vorbea despre Cioran şi Culmile disperării.

Pentru că activitatea consilierului a fost complet invizibilă în ultimii 7 ani, dar acum s-a trezit şi a preluat iniţiativa, aducându-l pe preşedintele Iohannis la concertul lui Măcelaru de la Sala Palatului, pentru a asculta Poema română cu proiecţii video pastorale şi pentru a-şi descreţi fruntea cu muzică lăutărească simfonizată, oferită ca bis apoteotic al unei seri altfel destul de anoste. Manevra lui Sergiu Nistor nu e altceva decât deschiderea robinetului cu fals patriotism, dizolvând ideea de excelenţă artistică sub jetul de satisfacţii naţionale multiple. Trist mandat pentru o preşedinţie apreciată în primii cinci ani pentru ataşamentul solid la valorile euroatlantice.

Sigur, premierele naţionale ale unor opere precum Die Tote Stadt sau Der Zwerg, cu solişti internaţionali foarte buni, acompaniaţi de forţele muzicale ale Filarmonicii şi Radioului, nu au putut atrage atenţia prezidenţială, deşi erau nişte evenimente de importanţă istorică pentru muzica din România. Competiţia lui Korngold şi Zemlinsky cu Hora Mărţişor a fost net pierdută de compozitorii germani interzişi de nazişti.

Veţi spune că Festivalul nu e doar despre operă şi e adevărat, dar până acum singura recunoaştere formală a valorii bienalei Enescu vine de la nominalizarea ei la Opera Awards, în urma excepţionalei ediţii din 2019, când au fost programate peste o duzină de titluri. Adică mai multe decât prezintă stagiunea unui teatru de operă precum Teatro alla Scala.

Asta dacă tot facem exerciţii de argumente circumstanţiale, în loc de o simplă analiză a situaţiei Festivalului care va rămâne fără conducere imediat după această ediţie.

Nu e bun Cristian Măcelaru?

Ar fi întrebarea logică la care ar trebui să răspund în continuare.

Festivalul Enescu nu putea fi decât atipic pentru a putea funcţiona într-o ţară ca România. Nu pentru că ţara ar fi rea, ci pentru că lumea muzicală din ea e atât de mediocră, încât excelenţa artistică e pur accidentală şi foarte rapid eliminată, în caz că apare (vezi scandalul de la ONB din 2016, cu care am ajuns în New York Times, dar nu cum am fi dorit).

Dacă la Salzburg, vreme de zeci de ani, Herbert von Karajan, ca director artistic, a însemnat totul în materie de management (de la selecţia artiştilor, program, producţii de operă, discuri şi transmisiuni media), la Festivalul Enescu, ponderea directorului artistic a fost mult mai mică. Iniţial, aproape decorativă, până la apariţia lui Ioan Holender, director al Operei de Stat din Viena pentru două decenii, care a venit cu viziunea unei dramaturgii muzicale, cu operă într-o măsură mai mare etc. Apoi Vladimir Jurowski a dus mai departe această viziune, dezvoltând-o.

Dar în toţi aceşti 30 de ani, vreme de 14 ediţii, directorul executiv Mihai Constantinescu a fost cel mai important. Lăsăm la o parte faptul că logistica a fost rezolvată impecabil, sau cel puţin asta a fost impresia publică, deşi e un detaliu foarte important. Fiind şi impresar, avea drepturi depline asupra listei de invitaţi şi, pe cale de consecinţă, o influenţă enormă asupra programului artistic. Cu toate acestea, el a lăsat ca viziunea celor doi directori artistici să se manifeste, nu le-a stat în cale. Însă următorul director executiv al Festivalului ar putea abuza de această putere.

Cu alte cuvinte, nu Cristian Măcelaru e problema aici. Chiar dacă mie mi se pare un dirijor plictisitor, care recurge la lucrări de succes facil precum periniţele lui Dediu, asta nu-l descalifică. E totuşi directorul muzical a două orchestre radio europene (a doua orchestră radio din Paris şi cea din Köln), o validare suficientă. Restul sunt gonflări, pentru că premiul Grammy e al lui Marsalis şi Benedetti, nu al lui, iar Orchestra Naţională de Tineret chiar nu e prima care să fi făcut un turneu în Statele Unite. Până şi anunţul că Deutsche Grammophon ar putea aloca zece ani unei integrale Enescu sună exagerat, când toate lucrările orchestrale ale compozitorului naţional abia încap pe vreo trei compact discuri.

Problema este că prin uşa deschisă de Măcelaru la Enescu se vor buluci toţi cei cu care a colaborat în România, sperând să ocupe postul lui Mihai Constantinescu, adevărata funcţie importantă, adevărata miză. Nimeni nu spune nimic despre asta. Deşi tocmai entuziasmul generalizat cu care dirijorul e purtat azi pe un car triumfal maschează prost interesul pentru funcţia executivă al celor care-l împing. Aproape toate numele care se vehiculează în culise pentru şefia executivă sunt un afront. Eu cred că viitorul director artistic nu ar trebui să aibă nimic în comun cu cei care strigă astăzi că-l vor pe Măcelaru.

În loc de analiză

Viitorul Festivalului nu arată deloc bine în contextul ăsta. El pare să involueze spre naţionalism, subfinanţare şi finalmente spre dispariţie. Aşa arată acum: toate planurile de viitor nu vizează decât impresionarea patriotică a unor politicieni tot mai irelevanţi care speră să transfere ceva din prestigiul lui Cristian Măcelaru atunci când bagă capul în pozele cu el.

Chiar nu e nimeni capabil să facă un plan de acţiune prin care Festivalul Enescu să evolueze în loc să-l împingă într-o criză din care ar putea să nu mai iasă niciodată?

Nu trebuie decât luciditate. În rest, putere financiară şi muşchi politici se găsesc.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite