Festivalul George Enescu (I). Primele patru zile

Vladimir Jurowski si Paul Gay-Oedipe.Foto Cătălina Filip

O inaugurare cu opera „Oedipe” era mai mult decât necesară. Dacă n-a fost să fie printr-o producţie scenică a oricărui teatru ce o are în repertoriu, preferabil Opera Naţională Bucureşti, binevenit s-a arătat un concert cu susţinere internaţională de prestigiu, mai ales prin prezenţa pe podium a celebrei London Philharmonic Orchestra, condusă de Vladimir Jurowsky.

Cu concursul unor solişti remarcabili, români şi străini, al Corului Filarmonicii George Enescu şi Corului de copii Radio. Sugestia dramaturgică a venit prin proiecţiile moderne de pe noul ecran gigant al fundalului Sălii Mari a Palatului. O inaugurare de succes.

Programarea înghesuită a concertelor primei zile a făcut ca audiţia uverturii operei „Griselda” de Vivaldi - ce a deschis la Ateneu programul dedicat compozitorului baroc de ansamblul „Europa Galante” - să fie ratată, cu tot crosul accelerat al melomanilor între cele două săli. De luat aminte.

Vivica Genaux

Noroc că vocea cu totul specială a mezzosopranei Vivica Genaux a putut fi receptată în toate cele patru arii propuse. Un glas cu irizaţii de contraltă, capabil de subtile inflexiuni în lamento-uri şi creşteri graduale de la pianissimo la forte, venind de la o artistă ce foloseşte respiraţiile în favoarea expresiilor. Agilităţile scriiturilor au avut impecabilă şi uşoară redare. Grupate în secţiuni cu subtitlurile „Ultimele succese în Veneţia”, „Plecare din Veneţia”, „La Viena” şi „De profundis”, concertele, uverturile, sonata, ca şi ariile au găsit în instrumentiştii aflaţi sub bagheta lui Fabio Biondi (dirijor şi solist la vioară şi viola d'amore) tălmăcitori ce cunosc secretele muzicii baroce şi le expun în fermecătoare tonuri şi culori.

Obişnuitul ciclu „Mari orchestre ale lumii” a continuat cu al doilea concert al filarmoniştilor londonezi, sub aceeaşi baghetă, într-o selecţie Wagner (Preludiul la primul act al operei „Tristan şi Isolda”, înfăţişat în atmosferă de linişte şi reculegere, de culminaţie răscolitoare, cu dezlegare transcendentală, cu potrivită expunere a leitmotivelor), Berg (Concertul pentru vioară şi orchestră, solist Christian Tetzlaff, un artist profund, dar care s-a simţit în uşoară inferioritate la dialogurile dinamice cu orchestra) şi Şostakovici (o imensitate sonoră, Simfonia a XI-a în sol minor, op.103 „1905”).

Joshua Bell la autografe

Agitaţie browniană

Renumita Academy of St Martin in the Fields a venit la Bucureşti condusă de directorul său muzical şi dirijor principal Joshua Bell, cu un program Beethoven – Bruch, în care artistul a ocupat locul concertmaestrului în cele două lucrări beethoveniene şi cel al solistului, în Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în sol minor, op. 26 de Max Bruch. Din ambele posturi, a şi dirijat. Sub bagheta sa, ansamblul şi-a probat cu prisosinţă virtuţile, Uvertura „Egmont”, op. 84 a sunat revoluţionar, cu crescendo-uri ameninţătoare către vârtejul finalului, iar Simfonia a V-a în do minor, op. 67 a expus sonorităţi ca într-o agitaţie browniană, venite dintr-un tempo tensionat şi atacuri viguroase, fulminante, într-o colosală şi monumentală dinamică. Omogenitatea între partidele instrumentale rămâne una dintre însuşirile dobândite încă de pe vremea fondatorului, Sir Neville Marriner. Ca şi calitatea articulării, alt teritoriu de preocupare intensă pe parcursul celor aproape şase decenii de existenţă a formaţiei.

Joshua Bell este un tehnician virtuoz, cotropit de elan romantic pulsant, cu cantabilitate seducătoare, intensă energie pozitivă, totul pus în slujba emoţiei. Pe care o transmite fără oprelişti.

În timpul concertului de Max Bruch, căluşul viorii Stradivarius 1713 (ce aparţinuse legendarului Bronislaw Huberman) a cedat şi artistul a împrumutat instrumentul concertmaestrului, revenind la vioara sa de îndată ce a fost, cât de cât, reparată de colegul din orchestră. Publicul a avut însă timp să constate diferenţele de calitate sonoră între cele două viori.

Magdalena Kozena

Cultură stilistică fără reproş

Tot în ziua a doua a festivalului, mezzosoprana cehă Magdalena Kožená, soţia renumitului şef de orchestră Sir Simon Rattle, a fost oaspetele Ateneului, în compania Venice Baroque Orchestra, dirijată de Andrea Marcon. Cu un program integral dedicat lui Georg Friedrich Händel. Barocul a fost la el acasă, prin asocierea solistei,  reputată specialistă într-un asemenea repertoriu, cu ansamblul italian fondat de Marcon. La ore de noapte, simbioza performerilor a electrizat publicul ce străbătuse diluviul dezlănţuit afară.

Stăpână pe o cultură stilistică fără reproş, artista a pornit în demersul său de la solida capabilitate tehnică, aplicată unui glas care nu impresionează în primul rând prin volum, culoarea vocală este mai degrabă sopranilă, iar registrul grav are rezonanţe estompate. Dar interpretarea Magdalenei Kožená a devoalat întreaga paletă de daruri care i-a consolidat reputaţia, derularea agilităţilor în cânt silabic sau vocalizat, eleganţa în frazare, sunetele flautate de puritate instrumentală, virtuozitatea, expresivitatea.  În program au figurat arii din „Giulio Cesare in Egitto”, „Agrippina”, „Rinaldo”, „Alcina”, „Ariodante”.

Creşterea în aplomb a lecturilor către ultimele secvenţe ale concertului a fost realmente magnetizantă.

Venice Baroque Orchestra sub conducerea lui Andrea Marcon a interpretat Concerti grossi „în Si bemol major, op. 3, nr.2, HWV 313”, „în Sol major, op. 6, nr. 1, HWV 319” şi „în la minor op. 6, nr.4, HWV 322”, alături de scurta Uvertură a operei „Ariodante”, HWV 33, prilejuri de etalare a limpezimii de sunet, a acurateţei atacurilor şi broderiilor înscrise pe portativ, a omogenităţii celor 16 instrumentişti, asociaţi dirijorului şi clavecinistului Marcon.

London Philharmonic Players

Opt minunaţi instrumentişti, remarcabile individualităţi, reuniţi într-un ansamblu sudat extraordinar, ce a dedicat publicului de la Ateneu două octete pentru coarde, „în Mi bemol major, op. 20” de Mendelssohn şi „în Do major, op. 7” de Enescu. Romantismul german, iradiant încă din prima mişcare, „Allegro moderato con fuoco”, a fost susţinut de tonuri calde, gânditoare („Andante”), de virtuozitate în sonorităţi aerisite („Scherzo. Allegro leggierissimo”) şi confirmarea discursului elocvent („Presto), cu intervenţii de substanţă ale primei viori, Pieter Schoeman.

Octetul enescian a beneficiat de o parcurgere adâncită, în care melodia expusă de viola primă (David Quiggle) în mişcarea de debut, „Très modéré”, s-a continuat cu atacuri tăioase („Très fougueux”) şi jocuri ale contrastelor, dovezi ale înţelegerii profunzimilor enesciene.

Un posibil Oedipe?

Organizatorii Festivalului George Enescu s-au descurcat de minune în privinţa înlocuirii recitalului celebrului pianist Lang Lang, indisponibil. Au ales să invite un artist la fel de faimos, bas-baritonul galez Bryn Terfel, de peste 25 de ani vedetă a marilor scene de operă, a podiumurilor de concert, stăpânul unui repertoriu impresionant.

Pentru Bucureşti, pentru sala Ateneului Român, s-a fixat la un program eclectic, contrastant, alcătuit din piese deloc cunoscute la noi, inspirate de folclorul ţinutului natal, cărora le-a adăugat lieduri romantice germane şi un omagiu adus baritonului american John Charles Thomas (1891-1960), popular în ţara sa natală, dar cvasi-necunoscut în România.

Ca şi alura, glasul galezului este un colos impunător,  monolitic, ceea ce se traduce printr-o rară egalitate între registre, pe un ambitus complet ce porneşte de la sunetele grave consistente şi până la cele acute. Ţesăturile vocale ale partiturilor din program au fost centrale, în larga lor majoritate, au comportat doar trei-patru sunete înalte, însă cel din urmă (pentru „The Green Eyed Dragon” de Newman), fulminant, copleşitor, a tunat, a zguduit Ateneul din temelii. Secretul marii cariere a lui Bryn Terfel porneşte de aici, din masivitatea glasului şi din omogenitatea stupefiantă. Desigur, culoarea caldă, plămădirea cu sens a desenelor melodice, înţelegerea textului, expresivitatea amănunţită, nuanţele, tehnica respiraţiei lungi s-au adăugat darurilor native şi i-au configurat interpretările.

Nu în ultimul rând, Bryn Terfel este un „charmeur”, un comunicator apropiat cu publicul căruia, la concert, i-a prezentat cu umor piesele mai puţin cunoscute şi a interpretat ca un adevărat „showman” bis-urile, „If I were a rich man” din musicalul „Fiddler on the roof” de Jerry Bock şi serenada lui Don Giovanni „Deh vieni alla finestra”, puternic parodiată (păcat pentru Mozart!).

Primele trei piese au fost interpretate în limba galeză, cu expresii descriptive eroice surprinzătoare, dar gânditoare, susţinute de rafinate moliciuni în pianissimo şi articulări solide. Programul primei părţi a continuat în limba engleză cu o selecţie din „The songs of travel” de Ralph Vaughan Williams (patru lieduri în care remarca merge către modelări ale desenului melodic, poetică îngemănată cu autoritatea cântului), urmată de un florilegiu aparţinând ciclului tradiţional „The Celtic Islands”, plin de contraste între amploarea sonoră, accentuată câteodată violent şi tentele în „mezzavoce”.

Hotărât lucru, Terfel este un desăvârşit plastician, creator de imagini impregnate cu sentimente, fapt dovedit şi prin tălmăcirea buchetului de cântece tradiţionale galice, prin opusurile lui Schumann sau Schubert. Subtilităţile au guvernat la tot pasul, cu inteligenţă.

A acompaniat la pian, cu maximă implicare în textura sonoră, Malcolm Martineau, foarte cunoscut partener al multor vedete lirice.

După recital, reflectând la înzestrările de glas ale lui Bryn Terfel, la virtuţile sale interpretative, m-am gândit la rolul Oedipe. De ce n-ar face pasul?

Pletnev, un metronom, Andreescu, arhitectul marilor efluvii sonore

În interpretarea Russian National Orchestra, a Corului de femei Radio (pregătit de Ciprian Ţuţu) şi dirijorului Mikhail Pletnev, poemul simfonic „Isis”, orchestrat de Pascal Bentoiu după schiţele lui George Enescu a primit irizaţii străvezii, sonorităţi oedipiene şi incantaţii admirabil distilate.

De două ori Prokofiev, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în Do major, op. 26 şi Simfonia a VI-a în mi bemol minor, op. 111 au fost momentele demonstrării apetenţei instrumentiştilor ruşi, solistului Nikolay Lugansky şi şefului de orchestră pentru muzica naţională. Tehnician desăvârşit, pianistul a cântat cu graţie, dar şi cu vârfuri de vârtej dramatic sau implicări turbulente.

Pletnev este un metronom, cartezian în gestica-i minimalistă, fără efuziuni excesive, însă precis şi amănunţit în indicaţii. În simfonie, a subliniat melodiile romantice ale „cordarilor” („Largo”), întrepătrunse de semnalele ameninţătoare al unei formidabile tube, remarcată încă din prima parte, „Allegro moderato”, a accentuat desenele melodice jucăuşe ale celei de-a treia mişcări, „Vivace”.

Horia Andreescu. Foto Eugen Oprina

În seara următoare, cu Horia Andreescu la pupitru, Russian National Orchestra a oferit un program ce a debutat cu Patru dansuri din Suita de balet „Estancia” de Ginastera, o pată de culoare ce a  dezlănţuit energii şi ritmuri. Eleganţa a fost firul călăuzitor al mişcărilor dansante.

Tonul îngrijit şi cultivat al lui Vadim Repin a impresionat în scurta „Arie şi Scherzino” de Enescu, precum şi în Concertul pentru vioară şi orchestră de Sir James MacMillan, primă audiţia românească. Alături de performeri, prezent în Sala Mare a Palatului, compozitorul a primit elogiile publicului.

Ultima parte a serii a cuprins Simfonia a V-a în mi minor, op. 64 de Ceaikovski, în care arhitectura concepută de temperamentalul dirijor a cuprins o expresivă redare a planurilor sonore de mare varietate. „Andante-Allegro con anima”, prima parte, a răsunat de chemările imensităţii stepei ruse, cu creşteri pline de suflu romantic spre culminaţiile susţinute de alămurile tăioase. Frazele largi, evocator - descriptive ale cornului în „Andante cantabile, con alcuna licenza” au sensibilizat spiritul, eleganţa a fost conductul părţii a treia „Valse. Allegro moderato”, în timp ce tensiunea extremă a dezvoltat sonorităţi covârşitoare în ultima mişcare „Finale. Andante maestoso – Allegro vivace”. O lectură – reper.