Arte

articolul anterior articolul urmator

Festivalul George Enescu (III). Filarmonici de înaltă clasă

3
16 Sep 2017 18:22:41
Costin Popa
Lorenz Năsturică-Herschcowici şi Valery Gergiev. Foto Cătălina Filip
Lorenz Năsturică-Herschcowici şi Valery Gergiev. Foto Cătălina Filip

După prima săptămână, perioada 9 – 15 septembrie a continuat să reunească un buchet impresionant de orchestre simfonice de mare renume, sub baghete celebre şi cu concursul unor interpreţi reputaţi.

Filarmonica din München, cu concertmaestru de origine română

Lorenz Năsturică-Herschcowici deţine importanta şi mult râvnita funcţie din anul 1992, „întronizat” fiind de însuşi Sergiu Celibidache, pe atunci director muzical al marii orchestre. Acum, la Bucureşti, valoarea a fost demonstrată prin sunetul pur din solo-urile Suitei simfonice „Scheherazade”, op. 35 de Rimski-Korsakov, piesă care a încheiat cel de-al doilea concert al filarmoniştilor, sub bagheta lui Valery Gergiev, o versiune de intensă coloristică. Nu numai vioara, ci şi cornul a avut intervenţii solo de ireproşabilă curăţenie.

Seara se deschisese cu lectura plină de bărbăţie a primei simfonii enesciene (Mi bemol major, op.13), căreia dirijorul, foarte implicat, i-a conferit energia acumulată lăuntric, expandată în sonuri solemne, copleşitoare („Assez vif et rythmé”), rezervând părţii secunde („Lent”) desene lungi, pline de substanţă în expunerea naraţiunii cvasi-tristaneşti. Alternanţa de planuri minuţios construite au culminat în mişcarea finală („Vif et vigoureux”) cu sonorităţi fabuloase. „Eroica enesciană!”

Tânărul Andrei Ioniţă, senzaţionalul câştigător al marelui Concurs Internaţional „Ceaikovski”, ediţia 2015, a fost solistul care a dăruit Concertului nr. 1 pentru violoncel şi orchestră în la minor, op. 33 de Saint-Saëns îmbrăţişarea romantică, caldă şi generoasă, inflexiuni şi arcuiri visătoare, ce au translatat muzica în sfere astrale.

La acest concert din 10 septembrie, am descoperit un alt Gergiev faţă de ziua dinainte, la programul Rahmaninov-Bruckner. Îndeosebi în Simfonia a IV-a în Mi bemol major „Romantica” de Bruckner, gestica dirijorului păruse mai curând schematică, rezumată la tactare sumară, cel puţin în primele trei mişcări, rămânând ca numai ultima parte să beneficieze de desfăşurările largi ale braţelor, cu rezultante grandioase. Nu înseamnă că direcţionările lui Gergiev nu au produs efecte potrivite în redarea discursului brucknerian, printre care mister şi maiestuozitate în partea a doua, contraste şocante în cea de-a treia.

Deschiderea serii revenise Concertului nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor, op.18 de Rahmaninov, în care după primele acorduri ale instrumentului solist, partidele de coarde ale filarmoniştilor münchenezi au învăluit sala în desfăşurări omogene  monumentale, pline de măreţie, ca şi în ultima mişcare, unde au adăugat sonuri moderate, topite în discursul pianului.

Daniil Trifonov şi Valery Gergiev

Solistul Daniil Trifonov, exponent al unei tehnici ce frizează perfecţiunea, a fost comunicatorul de fior romantic, îndeosebi în partea a doua, „Adagio sostenuto”, visător şi poetic. În celelalte secţiuni au existat momente în care forţa instrumentului solist a fost depăşită de cea a orchestrei.

Valery Gergiev a dirijat economic, probând siguranţă şi cunoaştere adâncită a opusului.    

Cu gândul la Celibidache, ascultând Royal Philharmonic Orchestra

Urmând bunul obicei instituit de câteva ediţii, acela al prezenţei marilor orchestre în două programe diferite, bucuria a venit la al doilea concert al Filarmonicii Regale londoneze prin includerea pe afiş a Rapsodiei enesciene  în La major, op. 11 nr.1, sub bagheta lui Charles Dutoit. O tălmăcire de valoare în care calitatea instrumentală a primat, dar nu numai. Experimentatul dirijor a tratat cu eleganţă opusul, a înţeles tempourile specifice. Poate doar secţiunea finală, melodia cu inflexiuni orientale, notată „Allègrement” în partitură a fost prea alertă, prefigurând prea devreme încheierea „Très vif”. Gândul a zburat către deja legendara viziune a lui Sergiu Celibidache la pupitrul orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, subtilă lectură de aleasă spiritualitate.

Martha Argerich        

Concertul pentru pian în Sol major de Ravel a găsit în renumita Martha Argerich interpreta ideală, rafinată şi generatoare de peak-uri de forţă în prima parte („Allegramente”), elegiacă şi cu triluri străvezii (mişcarea secundă, „Adagio assai”), virtuoză, cu broderii transparente în finalul „Presto”. Îngemănarea pianisticii Marthei Argerich cu stilistica raveliană imprimată de Dutoit s-a arătat încântătoare.

Pentru partea a doua a concertului, programul a continuat implicarea în teritoriul impresionist, prin citirea plină de imagistică variată a celor Trei schiţe simfonice „Marea” de Debussy, de la arcul pornit din linişte şi adus din nou la calmul valurilor, depăşind învolburările trecătoare, până la confruntarea spectaculară între titani, vântul şi marea.

Celebrul „Bolero” de Ravel, nimic mai potrivit pentru evidenţierea calităţii instrumentale prin solo-uri, a fost construit admirabil de Dutoit, în crescendo exemplar către forţa victorioasă din finalul în „tutti”.

Cu o seară înainte, sub aceeaşi baghetă, scurta „Pavană pentru o infantă defunctă” de Ravel deschisese programul în sonorităţi domoale de imn funebru.

Frank Peter Zimmermann şi Charles Dutoit

A urmat, cu un Dutoit academic, reţinut, Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major, op. 61 de Beethoven, interpretat de Frank Peter Zimmermann, un artist cu sunet sublim, delicat şi capabil de a restitui inflexiuni sfâşietoare (Allegro ma non troppo), cu violonistică aerată până la înălţimi stratosferice („Larghetto”) şi ţesături imponderabile de fineţea pânzei de păianjen („Rondo – Allegro”). Tehnica virtuoză a dominat cadenţele. N-am înţeles de ce Zimmermann şi-a început demersul solistic încă de la începutul primei părţi, în compania orchestrei, fără să aştepte intervenţia de debut notată în partitură de la măsura 89.

Baletul în patru scene „Petruşka” de Stravinski a adus burlescul pictural în încheierea afişului primei seri, într-o redare dinamică a varietăţii de teme, bine configurată şi ţinută în mână de Dutoit. O remarcă specială merge către solo-ul de trompetă, fără reproş de claritate şi corectitudine.

Vladimir Ashkenazy

Philharmonia Orchestra din Londra,...

... fondată în 1945 de Walter Legge, legendarul director al Casei de discuri EMI, soţul marii soprane Elisabeth Schwarzkopf, este cea mai veche formaţie prezentă în festival. La Ateneul Român, sub bagheta lui Vladimir Ashkenazy, a oferit în prima după-amiază un program ce a cuprins Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re major, op.19 de Prokofiev (solist Michael Barenboim, artist cu solidă personalitate, tehnician suveran şi posesor al unei aprofundate culturi stilistice) şi Simfonia a X-a în mi minor , op. 93 de Şostakovici.

Vladimir Ashkenazy este şeful de orchestră cu gestualitate moderată, fără agitaţie excesivă, dar cu indicaţii precise, punctuale, rezultând în răspunsuri eficiente din partea ansamblului. Ştie să selecteze planurile şi să dimensioneze efectele sonore ale unui monument, precum simfonia. Partida de coarde s-a făcut remarcată în orice „tutti”, o concepţie de aleasă factură, ce defineşte formaţiile de clasă. Individualiăţi notabile precum flautul (partea primă, „Moderato”), cornii (mişcarea a treia, „Allegretto – Largo – Più mosso”), trompetele cu intervenţii ca nişte lame (strivitorul final „Andante – Allegro - L'istesso tempo”) au completat imaginea renumitei orchestre. Dar nu numai. Omogenitatea a fost peste tot.

În ziua următoare, filarmoniştii i-au oferit bagheta maestrului Cristian Mandeal, pentru un program Enescu (Suita nr. 2 în Do major, op. 20) - Rahmaninov (Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor, op. 18, solist Boris Berezovsky) – Sibelius (Simfonia a II-a în Re major, op. 43).

Între secvenţele dansante şi cele de forţă, citirea suitei enesciene a venit cu tempo-uri potrivite şi un final falnic.

Pentru opusul de Rahmaninov, spre a asigura optimul relaţionării de sunet dintre pian şi orchestră în ambientul Ateneului Român, instrumentul solist a fost amplasat central, cu coada spre public şi fără capac. Berezovsky a început lectura cu gravitate, forţă reţinută, transformată imediat în sonorităţi teribile, de infocată tensiune dramatică. Avalanşele se îmbinau echilibrat cu puterile emanate de „tutti” orchestral, dominând eterul. O abordare mai obiectivizată a rezervat pianistul mişcării secunde („Adagio sostenuto”), în care freamătul romantic trebuia imaginat, căutat printre clape cu susţinerea coardelor ce pluteau. Secţiunea finală a venit cu acorduri scânteietoare, cu accente violente, reproducând încordarea primei părţi. Cristian Mandeal a indus atmosfera cu pricepere şi energie degajată fără reţineri. La rândul său, Berezovsky şi-a descătuşat constrângerile, căre un final copleşitor, prefigurat de respiraţia largă a frazelor orchestrale.

Între un mare simfonist ca Sibelius şi un tălmăcitor profund dedicat romantismului precum Mandeal, simbioza nu putea fi decât ideală. Cu instrumentul de înaltă clasă Philharmonia Orchestra, lectura inspiratoare şi însufleţitoare a dirijorului a adus în prime planuri, alternativ, „cordarii” şi alămurile. Finalul, impunător construit, a venit într-o dimensiune de excepţie.

Celebrul teatru Scala din Milano a fost prezent prin Filarmonica sa,…

… o structură destinată concertelor simfonice, fondată în 1982 prin iniţiativa lui Claudio Abbado. La Bucureşti, a sosit sub bagheta lui Riccardo Chailly, actualul director muzical al teatrului.

Primele note ale orchestrei au reprezentat şi întâlnirea cu un sunet legendar, specific, statuat la Scala de însuşi Arturo Toscanini. O sonoritate prezervată peste timp, continuu, de cei supranumiţi „I professori d'orchestra del Teatro alla Scala”. Căldură, rotunjime, catifea, generozitate, unitate perfectă. Un sunet recognoscibil de la distanţe astronomice.

David Garrett şi Riccardo Chailly        

Cu asemenea atu-uri, evidenţiate cu prisosinţă în cele două seri, l-a avut mai întâi ca solist pe David Garrett, în Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major, op. 35 de Ceaikovski, un artist la care nu acurateţea este ţelul principal, ci creionarea cu discreţie a atmosferei romantice care, iată, în finalul părţii prime („Allegro moderato – Moderato assai”) s-a dizolvat în masa orchestrală. Culori duioase au primit desenele melodice din mişcarea secundă („Canzonetta. Andante”), în timp ce filigranul virtuozistic a impresionat în ultima secţiune, „Finale. Allegro vivacissimo”.

A urmat Simfonia a XII-a în re minor, op. 112 „Anul 1917” de Şostakovici, lucrare programatică desfăşurată fără întreruperi între cele patru părţi, în care Chailly a dus ansamblul către o mare varietate de expresii, de la clocot extraordinar şi tumult la apoteoză. Dirijorul a conceput, a construit în stil epopeic, cu pornire de la grandoarea scriiturii, în care paginile liniştite sunt mai degrabă sumbre. (Deraierea unor corni neatenţi a suprins, o dată, de două ori...)

Al doilea concert de la Sala Palatului l-a avut ca solist pe cunoscutul Julian Rachlin în Concertul pentru violă şi orchestră Sz. 120/BB128 de Bartók, dar deschiderea serii a revenit Rapsodiei nr. 2 în Re major, op. 11 de George Enescu în care Chailly a dezvoltat gradual evoluţia discursului melodic, cu tempo întrucâtva lent, dar cu explicitări clare şi cu un bine cumpănit solo de violă.

Cu remarcabile puteri descriptive, filarmoniştii Scalei din Milano, aflaţi sub bagheta lui Riccardo Chailly, au dăruit publicului poemele simfonice „Fântânile Romei” şi „Pinii din Roma” de Ottorino Respighi.


Riccardo Chailly

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Sorin Ionascu
17.09.2017, 01:20:58

Cam prea laudativa cronica dupa gustul meu. Trifonov e un tip pasional si pasionat, dar nu are mereu un sunet clar si curat si nici forta de a face fata ansamblului orchestral. Gergiev construieste o sonoritate foarte bine gandita si foarte frumoasa, dar uneori rece, fara emotie. Dutoit e frecvent plictisitor - in Rapsodia de Enescu a cam lungit unele momente si a cam pierdut sirul. Argerich a fost superba in concert, dar bisul a fost o prezentare foarte stranie a unei piese preclasice. Tot cam plicticos a iesit si concertul de Beethoven, in care totul a fost bine, dar nu a stralucit nimic - imi aminteam de versiunea de acum cativa ani oferita de acelasi ansamblu si dirijor, dar cu Nigel Kennedy venit "la inlocuire" (Argerich anulase cu cateva zile inainte), o versiune de o vivacitate iesita din comun, dar in care lirismul echilibra perfect efuziunile dramatice si temperamentale. Inca un concert perfect plicticos si anost a fost cel al lui Barenboim-jr, care nu a scos nimic din muzica lui Prokofiev, decat niste sunete dragalase si dulcegi, fara sare si fara piper, cam ca o mancare de regim. Aceeasi orchestra care sunase foarte bine cu Askenazy a sunat prost de tot cu Mandeal, stricandu-i seara si pianistului; abia la al doilea bis, sustinut fara prezenta dirijorului, s-a putut auzi sunetul adevarat al orchestrei si al pianistului, care, dezinhibati de prezenta incomoda de pana atunci, au dat in sfarsit drumul muzicii sa curga liber si expresiv spre public. Diferenta a fost coplesitoare si mai toti din sala au remarcat-o. Chiar si cei ce au ascultat la radio, fara sa stie ce s-a intamplat de fapt. Filarmonica Scalei si Garrett au oferit una din marile dezamagiri. Dincolo de impreciziile tehnice numeroase, a dominat superficialitatea si dezordonarea sunetului, vioara a sunat in fel si chip numai bine nu, iar orchestra nu a fost departe; singurii care au mai salvat cate ceva au fost o parte din suflatori. Evident, asta nu a diminuat entuziasmul unei mari parti a publicului, care a auzit ce a vrut sa auda si a ovationat indelung, primind si un bis, cantat cam ca la scoala (primara) de muzica.

+1 (1 vot)
etc etc
17.09.2017, 13:51:08

100% de acord la Barenboim; familia se putea opri fara nici o pierdere la prima generatie. Insa Sostakovici-ul a fost remarcabil. Mandeal la Sibelius insa nu mi s'a parut din cale afara de prost. Rach - da, s'a vazut mult mai bine. Garrett... habar n'am de ce m'as duce la Garrett.

alexandra stegar
24.09.2017, 22:40:19

Aproape perfect de acord. O singura diferenta ne desparte: mie mi-a placut enorm Sonata de Scarlatti cantata la bis de Martha Argerich. Este una din lucrarile cu care de altfel o gasim pe internet - in general inregistrari cu bis la diferite concerte si la diferite varste. Scarlatti este destul de cantat la bis, sonatele lui sunt mici bijuterii muzicale si se potrivesc perfect, in opinia mea. Si tot in opinia mea interpretarea Marthei este una din cele mai bune pe care le-am auzit vreodata si cea mai buna live ascultata de mine. Dutoit nici pe mine nu ma impresioneaza, dar Royal Philharmonic Orchestra cu sau fara meritul lui si exceptand Enescu a cantat impecabil.

Modifică Setările