Arte

articolul anterior articolul urmator

Festivalul George Enescu (V). La încheiere

1
26 Sep 2017 10:47:40
Costin Popa
Antonio Pappano. Foto Alex Damian
Antonio Pappano. Foto Alex Damian

Antonio Pappano a fascinat întotdeauna prin angajamentul total cu care se implică în lecturi, prin desfăşurarea energetică nezăgăzuită, de spectaculoasă anvergură.

Cu braţele precum tentaculele, decupează eterul, inspiră tot ce întâlneşte în cale, instrumentişti, corişti, solişti, dar şi... publicul în sufletul căruia se insinuează şi rămâne acolo pentru multă vreme. Este un Everest de forţă, tumult răscolitor, un modelator de magmă sonoră, ale cărui puteri vin din fierberea interioară, din focul mistuitor care îi animă trăirile. Creaţiile, construcţiile lui Pappano sunt zguduitoare.

Marea realizare a primei seri la pupitrul Corului şi Orchestrei Academiei Naţionale Santa Cecilia a fost Simfonia a III-a în Do major, op. 21 de George Enescu. În afara gândirii profunde a dirijorului asupra spiritului compozitorului, cred că unul dintre secrete rezidă din calitatea sunetului instrumentiştilor romani, din căldura meridională pe care o iradiază necontenit. Texturile melodice ample au respirat generos, într-o dinamică grandioasă, pendulând între liric şi dramatic (I. Moderato, un poco maestoso), cavalcadele sonore au tulburat materia şi spiritul (II. Vivace, ma non troppo), extazul susţinut prin vocalizele coriştilor pregătiţi de Ciro Visco a ridicat emoţionalitatea pe culmi nebănuite (III. Lento, ma non troppo). Indubitabil, versiunea Pappano – 2017 a celei de-a treia simfonii enesciene ar putea face obiectul unei gravuri discografice.

Sfaturi pentru Beatrice Rana

În deschidere, tânăra Beatrice Rana a oferit o citire sensibilă şi melancolică a Concertului nr. 1 pentru pian şi orchestră în si bemol minor, op. 23 de Ceaikovski, expunând o bună tehnică virtuoză şi încercând să sprijine sonor dialogul de forţă cu orchestra.

Antonio Pappano, Rachel-Willis Sorensen, Okka von der Damerau

Unică în programul de a doua zi, Simfonia a II-a „Învierea” de Mahler a adus efluvii sonore magistrale în care, pentru prima parte, alămurile au secţionat spaţiul acustic cu teribilă preciziune, dar sunet de catifea, atacurile au lovit fără milă, fie că au venit din partea suflătorilor, fie din cea a instrumentelor de coarde, paginile liniştite au unduit seducător. Mişcările dansante de „Ländler” sau cele contemplative (părţile a doua şi a treia) au avut eleganţă. În fine, cele două ultime secţiuni au adus rezonanţele vocilor mezzosopranei Okka von der Damerau şi sopranei Rachel-Willis Sorensen, cultivate cântăreţe de lied, susţinute de murmurul sublim al corului, către cutremurătorul final.

Kristine Opolais în recital la Ateneu

A fost o înlocuire. A renumitului bariton Dmitri Hvorostovsky, care se confruntă cu probleme de sănătate. Plimbarea prin muzica rusă de lied în care acesta urma să ne însoţească a revenit sopranei letone Kristine Opolais, nume foarte cunoscut pe eşichierul liric mondial, prin prezenţe în marile teatre ale lumii, în roluri importante, pucciniene îndeosebi.

Aşadar, un program de romanţe de Ceaikovski, Rahmaninov, Anton Rubinstein, căruia i-a adăugat cunoscutele arii ale Tatianei („Evgheni Oneghin”, acelaşi Ceaikovski) şi Rusalkăi (din actul al III-lea al operei omonime de Dvořák, ca mesager singular al literaturii muzicale cehe).

Frumoasă şi blondă ca o zeiţă, cu alură hollywoodiană şi Nicole Kidman - look, Kristine Opolais a plutit regal spre scenă şi a expus un glas consistent, frumos colorat ca timbralitate, a cărui rotunjime şi bogăţie de armonice se disting aproape pe întreg ambitusul, în pofida unor sunete mai puţin concentrate, uşor austere în registrul central şi câteodată opace în direcţia celui grav, când nu foloseşte tehnica „de piept”. Dezvoltarea spre zonele acute îi îmbogăţeşte sonorităţile şi, iată, strălucirea, incisivitatea, amploarea devin suverane. Tendinţele spinte sunt vădite.

După primele secvenţe în care emoţia debutului a fost evidentă (într-un interviu dat Jurnalului de festival, declara că se află la primul ei recital într-o sală mare), Kristine Opolais a redat în potrivită atmosferă poeticele cântări, cu pasiune şi visare în confesiuni expresive. Cel puţin într-un asemenea program, nu nuanţele de detaliu sau maleabilitatea vocii reprezintă forţa tălmăcirii sopranei, ci mai mult legato-ul fluid. A apărut cu claritate, cunoscând-o din memorabile spectacole lirice, că potenţele sopranei vin dinspre fascinaţia scenei de operă.

A fost un recital alcătuit în covârşitoare majoritate din miniaturi vocale, care ar fi putut fi îmbogăţit, prelungit.

Conaţionala Kristinei Opolais, pianista acompaniatoare Alexandra Pospisil-Borodulina a interpretat şi trei scurte Poeme pentru pian solo ale compozitorului leton Alfrēds Kalniņš (1879-1951), prime audiţii în România.

În programul anunţat figura şi liedul „Languir me fais” din ciclul „Şapte cântece pe versuri de Clément Marot” de George Enescu. Ce bucurie! Măcar atât, dacă nu tot ciclul. Numai că artista nu l-a mai cântat. Fără nicio explicaţie. Ce tristeţe, cât regret!

Daniele Gatti

Royal Concertgebouw Orchestra a venit...

… în acest an sub bagheta noului dirijor principal Daniele Gatti, artist cu adâncă sensibilitate, de extracţie italiană, care dăruie minunatului instrument care este ansamblul din Amsterdam climaxul solar al Peninsulei. Aşa a fost în Simfonia nr. 82 în Do major „Ursul” de Haydn, abordată deloc spectaculos ca gestualitate, dar cu rezultate de rară delicateţe, ce au zburat către imponderabil. S-a sprijinit pe calitatea rafinată a „cordarilor” şi „lemnelor”.

Chen Reiss

Pentru continuare, Gatti a ales un opus mahlerian, Simfonia a IV-a în Sol major, ce a debutat aerisit (prima mişcare, „Pe îndelete”), cu fraze largi revelând gradual succesiunea de întrebări şi răspunsuri existenţiale, încheiate în crescendo-uri de la pianissimo elegiac la fortissimo debordant. Şăgalnic, jucăuş, a sunat dansul din secţiunea secundă, „În mişcare domoală”, în timp ce partea următoare, „Plin de linişte”, a fost tălmăcită ca un Adagio calm şi trist, graţie violoncelelor cu sunet velurat, urmate de cel fin al viorilor. „Foarte degajat, comod”, ultima mişcare, cu cântul „Viaţa cerească”, viziune a unui copil asupra înalturilor, a venit cu puritate sonoră de violină din partea sopranei Chen Reiss.

În cea de-a doua seară, ultima a festivalului, Daniele Gatti, a propus pentru început uvertura „Euryanthe” de Weber, ca parte a programului „Side by Side”, un proiect muzical unic, susţinut de UNESCO şi Comisia Europeană, în care orchestranţilor neerlandezi le sunt adăugaţi, succesiv, membri ai orchestrelor locale de tineret din cele 28 de ţări ale Uniunii Europene, în cadrul unui turneu itinerant, desfăşurat pe o perioadă de doi ani şi jumătate. Pentru Bucureşti, au fost aleşi componenţi ai Orchestrei Naţionale de Tineret a României.

Foarte vajnic şi agitat, Gatti şi-a fundamentat viziunea romantică pe ţesătura fină, plutitoare, plină de moliciuni a compartimentului de coarde şi pe interferenţa dramatică a temelor.

Liviu Prunaru. Foto Constantin Barbu

Pentru piesă secundă, prim-concertmaestrul celebrei orchestre, Liviu Prunaru, a adus sunetul Stradivarius-ului său în mireasmă de zefir şi ritmuri autentice în Capriciul Român pentru vioară şi orchestră de George Enescu, un aranjament al lui Cornel Ţăranu, după schiţele compozitorului.

Validându-şi forma temperamentală a serii de închidere a festivalului, Daniele Gatti a condus cu vitalitate şi detaliată coloristică Simfonia a V-a în Si bemol major, op. 100 de Prokofiev, încheind-o în gestică impetuoasă à-la-Riccardo Muti. 

Pianul ca o orgă sau Alexei Volodin...

... la Ateneu, într-o după-amiază, în care artistul rus şi-a etalat, rând pe rând, virtuţile: forţa (Enescu – Suita a II-a în Re major, op.10 şi Medtner – Piesa nr. 4 „Suflă, vântule!” din suita „Patru povestiri” op. 35, bazată pe tragedia „Regele Lear” de Shakespeare), dantelările ireale (Prokofiev – fragmente din cele 10 piese ale Suitei baletului „Romeo şi Julieta”, op. 75), virtuozitatea (Mendelssohn/Rahmaninov – Scherzo din suita „Visul unei nopţi de vară”), poezia (Rahmaninov - Sonata nr. 1 în re minor, op.28). Fabulos!

Maxim Vengerov, magicianul

Tot la Ateneu, în ultima după-amiază, violonistul rus a impresionat alături de „revoluţionarul” Vag Papian, la pian: vigoare extremă (Scherzo în do minor din Sonata F. A. E. de Brahms), introspecţie, melancolie şi agilitate (Sonata a II-a în fa minor, op. 6 de Enescu), patină romantică (Sonata a III-a în re minor, op. 108 de Brahms), expresivitate de la suav la avalanşe dramatice (Sonata în La major de César Franck). Vengerov, un magician al arcuşului!

Epilog

Cifrele statistice sunt arhicunoscute şi impresionante. De cea mai importantă semnificaţie este faptul că 37 opusuri enesciene, cele mai multe din istoria festivalurilor, au fost interpretate de mari performeri. De dorit este, cred, ca acestea să intre în repertoriile curente ale filarmonicilor, formaţiilor camerale, instrumentiştilor, cântăreţilor. Deja, „Oedipe” s-a repetat în concert la Royal Festival Hall din Londra, în penultima zi festivalului, în formula în care îl deschisese, glorios, la Bucureşti. Apoi, cel de-al doilea program al Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, cu Enescu pe afiş, face parte din amintitul turneu prin cele 28 de ţări ale Uniunii Europene.

Sigur că sugestiile semnalate la anterioare ediţii trebuie urmărite cu preocupare, în continuare. Mă refer la densitatea prea mare a manifestărilor artistice, la programările orare care nu ţin seama de eventuale suprapuneri în funcţie de lungimile concertelor, la accesibilitatea lucrărilor de pe afişe pentru publicul larg. Ceea ce nu se poate reproşa organizatorilor sunt abzicerile, dar eforturile pentru a face înlocuiri de acelaşi nivel, s-au arătat remarcabile. Într-o singură situaţie nu s-a putut face nimic. Renumitul tenor Jonas Kaufmann a anunţat anularea chiar în ultimul moment.

Poate că viitorul va aduce şi colaborarea cu prima scenă lirică naţională, amintindu-mi că Festivalul de la Salzburg, alături de care cel bucureştean stă cu mândrie, programează şi producţii de operă, alături de cele concertante.

În fine, rămâne repetabila, eterna problemă a unei noi săli de concerte în Bucureşti. Se discută şi se răsdiscută din timpuri imemoriale. Mari interpreţi s-au arătat nemulţumiţi de a-şi prezenta programele într-o sală de şedinţe, cu acustică nenaturală. Chiar propriul lor control sonor este afectat. Un complex care ar comporta un auditorium de cca 2000 de locuri şi două săli adiacente, de dimensiuni mai mici, ar putea asigura formatul festivalului. Împreună cu Ateneul Român şi, eventual, Sala Operei Naţionale ar constitui soluţia ideală. Hotărâţi-vă, domnilor guvernanţi!

Ediţia 2019, a XXIV-a, bate la uşă, nu de altceva, dar ARTEXIM, marele profesionist - organizator al festivalului, are deja conturat în linii mari programul, cel puţin în ceea ce priveşte marile vedete, orchestrale şi solistice, unele afişe. În actuala formulă câştigătoare, cu trio-ul de aur Zubin Mehta - preşedinte de onoare, Vladimir Jurowski - director artistic, Mihai Constantinescu - director executiv, succesul este deja asigurat.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sorin Ionascu
26.09.2017, 15:16:38

Si in aceasta cronica mi se pare ca se exagereaza cu laudele. E drept ca orchestrele au sunat superb, dar ambele simfonii de Mahler din final au suferit la partea vocala: Simfonia a 2-a a avut voci bune si puternice, dar lipsite de orice urma de sensibilitate si de subtilitate - in fond, penultima parte, Urlicht, e un lied care se canta de sine statator (l-a cantat Goerne in primul concert cu Pittsburg SO si diferenta a fost uriasa). Prin contrast, Simfonia a 4-a a avut o solista mai lirica si ceva mai sensibila, dar cu o voce modesta, care s-a auzit cu greutate din fundul salii unde fusese plasata. Kristine Opolais a venit cu un program de umplutura, usurel si scurt, cam prea "subtire" pentru un recital dintr-un festival important si nu a avut macar decenta de a incerca o piesa (ANUNTATA!!!!) a lui Enescu, a carei dificultate nu depaseste nivelul unui student; ma gandem ca in urma cu 2-300 de ani divele cantau arii foarte complicate, lungi si grele la prima citire, acum 60 de ani Callas a invatat o opera intreaga in 2 saptamani, iar Opolais nu e in stare sa invete un cantecel in 3 saptamani. La cat de scurt era programul putea macar sa dea mai multe bisuri (Vengerov a dat 4; Kaufmann da indeobste intre 3 si 7, Bartoli, cu recitaluri mult mai grele, da intre 2 si 5). Pianista a fost extrem de dura in unele momente, mai ales in solistica, iar vocea sopranei, prea putin adecvata liedului, a avut numeroase asprimi si duritati, cu un mediu si grav nu tocmai confortabile si un acut destul de strident si lipsit de suplete. Tot pe linia stridentei si duritatii exagerate a fost si Volodin, la care am cam regretat ca nu am plecat la puaza. Si tot pe aceeasi linie a inceput Beatrice Rana concertul de Ceaikovski, care a avut vigoare si energie, dar nu a avut lirism, sentiment, poezie, emotie. La final ar trebui sa reiteram eternele probleme ale festivalului: prea multe concerte in prea putine zile, inghesuite unul in altul, uneori neexistand timp pentru a trece confortabil de la un concert la altul. Eterna inghesuiala a blatistilor si pomanagiilor (mai putin de jumatate din locuri au fost ocupate cu bilete/abonamente vandute, iar multi din cei ce au intrat in sala nu aveau nici macar invitatii cu locuri alocate), in detrimentul platitorilor cinstiti de bilete/abonamente, care sunt pusi in situatia injositoare de a se bate pe putinele si proastele locuri puse in vanzare. Schimbarea orelor unor concerte fara a fi anuntata dinainte, ceea ce a produs destule neplaceri si altercatii intre public si organizatori. E drept ca unele evenimente neprevazute pot sa apara, dar se pot gasi solutii de rezolvare eleganta cu putina pricepere, intelegere si implicare. Intarzierea avionului orchestrei de la Pittsburg a dat peste cap toata seara, in care era programat inca un concert la ora 22.30 - acesta a fost decalat cu 30min, insuficient pentru a compensa intarziera de o ora a concertului de seara. Oedipe, opera de circa 2 ore si jumatate plus pauza de circa 30min, a fost programata la 19.30, la 22.30 fiind un alt concert de mare interes, cu Vivica Genaux si Fabio Biondi; opera s-a terminat la 22.30, motiv pentru care cei ce aveau bilete la ambele au fost nevoiti sa piarda fie ultima parte a operei, fie ceva din prima parte a concertului urmator. Nu-i impiedica nimic sa puna deschiderea festivalului la ora 19.00 sau chiar 18.30 pentru a permite publicului sa "migreze" intre sali. O balba urata a fost cu concertele Filarmonicii din Israel - se stie de peste 20 de ani, de cand au venit prima oara in Romania, ca ei sambata nu canta decat dupa apusul soarelui, deci concertul de SAMBATA trebuia programat la ora 20.30; initial fusese programat cel de duminica, apoi a fost anuntata schimbarea, iar concertul de sambata a venit peste cel cu Marco Polo de la miezul noptii. Numarul tot mai mare al concertelor "de la miezul noptii" incepe sa deranjeze, sa incomodeze, mai ales cand concerte lungi sunt puse joi sau duminica (a doua zi multi au obligatii profesionale la prima ora a diminetii si poate ar dori sa doarma suficient inainte), sau cand vin dupa alte doua-trei-patru concerte din aceeasi zi, unele chiar epuizante. Anularea lui Kaufmann s-a facut cu o zi inainte, ceea ce nu le-a permis - zic ei - sa gaseasca un inlocuitor; intr-o stagiune recenta, Met-ul a fost nevoit sa gaseasca inlocuitor in mai putin de 6 ore si a facut-o, tinand spectacolul - s-a intamplat nu doar o data. Si, daca ne gandim putin, o aveau relativ aproape pe Angela Gheorghiu, care tocmai cantase in piata - cu putina putere de convingere o puteau angaja sa sustina un recital la Ateneu, mai ales ca pana acum nu au reusit niciodata sa o aduca, spre rusinea lor. In toate tarile, atunci cand se origanizeaza evenimente care se termina tarziu in noapte, se organizeaza si transportul public in asa fel incat publicul sa poata fi sigur ca are cu ce ajunge acasa la final; nu si in Bucuresti, unde chiar si taxiurile sunt greu de prins la ora aceea. Nimeni nu s-a gandit sa organizeze un bufet consistent si variat, in atatea ore oamenilor li se face foame si oferta era extrem de slaba sau chiar inexistenta. Dar presupun ca pe organizatori ii intereseaza sa "iasa la numar" cu cat mai multe evenimente, nu conteaza cum, si sa-si faca si ei "numarul" cu invitatii si legitimatii de presa care depasesc cu mult numarul locurilor puse in vanzare. Includerea lui MIhai Constantinescu - un tip de o aroganta si nesimtire supreme, care considera publicul vinovat de tot ce nu merge in festival si raspunde obraznic la orice interpelare - in "trioul de aur" mi se pare o insulta la adresa spectatorilor.