Arte

articolul anterior articolul urmator

Festivalul George Enescu (I) Primele zile

1
5 Sep 2019 17:11:37
Costin Popa

Se află în plină desfăşurare Ediţia a XXIV-a, la fel de abundentă precum celelalte, pe durata obişnuită de ceva vreme, peste trei săptămâni. Sub Înaltul Patronaj al şefului statului român – documentul de acordare i-a fost înmânat directorului Artexim, Mihai Constantinescu, la conferinţa de presă din ziua inaugurării evenimentului, sub Preşedinţia de Onoare a celebrului Zubin Mehta şi direcţiunea artistică a lui Vladimir Jurowski.

Tradiţional, organizarea a fost asumată de Artexim.

         Subtitlul ediţiei este inspirat de o zicere a lui George Enescu, „Menirea sfântă a muzicii este să unească sufletele”, extinsă prin genericul „Lumea în armonie”. Sub această siglă s-au reunit la Bucureşti peste 2500 valoroşi artişti ai mapamondului, pentru 84 de concerte şi recitaluri, în care creaţia enesciană are prioritate – lucru firesc – prin interpretarea a 35 de lucrări ale maestrului, prezentate în 36 de concerte. Aşa cum bine spunea Vladimir Jurowski în intervenţia prin Skype de la conferinţa de presă, Festivalul George Enescu este un echivalent pentru Estul Europei al marelui BBC Proms.

         În 2019, în afară de ciclurile tradiţionale instrumental-vocale şi Piaţa festivalului, au apărut multe proiecte asociate, cele mai numeroase din istorie. Proiectele Cantus Mundi, Opera pentru copii, From classical to jazz, Enescu hors les murs, Concursul Naţional de Artă „Imaginile lui Enescu”, Expoziţia „Mărturisiri despre muzică”, Concertele Museicorum, tururi ghidate în Capitală şi multe altele.

         Pe lângă obişnuitele concerte în ţară, mai multe anul acesta, la Bacău, Cluj-Napoca, Sibiu, Iaşi, Timişoara, Târgovişte, Satu Mare, Bârlad, Piatra Neamţ, Ploieşti, Târgu Mureş, marea premieră a ediţiei o constituie concertele de la Florenţa, Berlin, Dresda, Chişinău, Toronto, Montreal. Este pentru prima oară când manifestările festivalului depăşesc graniţele României, afişele cu chipul enescian sunt prezente în Europa şi America în contextul Ediţiei a XXIV-a. Un început timid, dar care deschide largi perspective. Pornind de aici, sigla şi motto-ul festivalului viitor vor trebui să inunde mapamondul.

Petrenko şi Berlinul său

         În prima seară, spre deosebire de alţi ani în care discursurile inaugurale aparţinuseră unor voci locale, în 2019 au fost mesaje internaţionale, aduse pe ecranul de fundal al Sălii Palatului de maeştrii Zubin Mehta şi Vladimir Jurowski. O deschidere elegantă, de ţinută, în care ideile rostite au făcut mai bine decât orice mesaj live, formal şi sec.

Faimoşilor Berliner Philharmoniker le-a revenit onoarea deschiderii, sub conducerea dirijorului-şef Kirill Petrenko. Faţă de anterioara vizită a filarmoniştilor, din 2015, când bagheta aparţinuse fostului deţinător al funcţiei, Sir Simon Rattle, prezenţa la Bucureşti a fost pentru două concerte în loc de unul.

         Aşteptaţi cu justificat interes, berlinezii au ales ca prim-program lucrări celebre de Enescu şi Beethoven, Rapsodia a 2-a în Re major op. 11 şi Simfonia a IX-a în Re minor op. 125. O asociere cu multiple semnificaţii, prin respectul adus creaţiei compozitorului nostru naţional de un ansamblu instrumental legendar şi prin exprimarea genericului festivalului „Lumea în armonie” prin însăşi muzica ce a devenit Imnul Uniunii Europene, „Oda bucuriei”, partea ultimă a simfoniei.

         O melancolie extremă a inundat publicul din Sala Palatului la lectura Rapsodiei, stare pe care Petrenko a comunicat-o cu sprijinul minunaţilor instrumentişti, cuprinşi de linişte interioară prin articulările gânditoare ale „cordarilor” şi intervenţiilor suflătorilor. Domol şi misterios au fost inoculate temele, atmosfera s-a creat dulce şi graţios, prin discreţia şi eleganţa atacurilor, până la rafinatul „morendo” final.

         Petrenko şi filarmoniştii au citit în cheie clasică partitura ultimei simfonii beethoveniene, în toată substanţa şi măreţia pe care Titanul le-a picurat pe portativ. Privindu-l pe dirijor, nu poţi să nu remarci plasticitatea gestualităţii bazate îndeosebi pe o mână stângă unduitoare şi expresivă, în timp ce dreapta induce rigoare. Câteodată chiar mişcări scurte ale capului dau semnale. Acordurile finale de mare forţă îi duc violent mâinile deasupra capului, într-o supremă încoronare.

         Am regăsit acea sonoritate caldă,  sudată monolitic, a partidelor, pe care o remarcasem acum patru ani. Am aşteptat confirmarea mai întâi la violine, a sosit mai târziu, prin expozeul murmurat al violoncelelor şi contrabaşilor din debutul părţii a IV-a, realmente fabulos, ca şi cum ar fi cântat un singur instrument măiastru.

Energia furibundă şi contrastele între sunetele transparente şi cele de mare forţă au dus monumentalul beethovenian în zona esenţializării de spirit.

Poate că plasarea cvartetului solistic în spatele orchestrei,  în faţa corului, a fost cauza unor sonorităţi estompate. Mă gândesc în primul rând la tenorul Benjamin Bruns ale cărui Si-bemoluri finale din marşul „Froh, froh...” au fost înghiţite de ansambluri.

În alt plasament, probabil că şi iconicul recitativ al basului, „O Freunde, nicht diese Töne!”, ar fi avantajat glasul oarecum ingolat al lui Kwangchul Youn şi ar fi căpătat necesara autoritate stentorială.

Plutitoare în mult-aşteptata vocaliză acută, cu culminaţie de Si natural la finele unui arc neîntrerupt de frază, soprana Marlis Petersen nu a reuşit, cu toată buna vocalizare, să-mi şteargă din memorie pasajul similar cântat de Emilia Petrescu, acum circa 60 de ani. Se ştie, nu sunt adeptul comparaţiilor sau clasamentelor, dar... ce să fac? Amintirile persistă. Nu uit să consemnez gestul generos venit din partea „Liliana and Peter Ilica Foundation” din SUA care a sponsorizat prezenţa sopranei Marlis Petersen.

Într-un desen melodic nu foarte avantajos pentru mezzosoprană, Elisabeth Kulman a rezonat în sală cu bună proiecţie de sunet.

O mare bilă albă pentru Corul Filarmonicii George Enescu, dirijat de Iosif Ion Prunner.

În seara următoare, filarmoniştii berlinezi şi şeful lor s-au pliat unei alte zone stilistice, în dificilul Concert pentru vioară op. 36 de Schönberg, cu excelenta Patricia Kopatchinskaja, solistă. A fost pilduitor cum orchestra a trecut de la căldura efluviilor beethoveniene din seara anterioară la sunetul tăios ce susţine dialogul cu solista, ea însăşi o virtuoză a acestui gen de muzică. A fost pilduitor şi cum Petrenko a trecut de la gestica expresivă la cea metronomică, mai liniară.

Ovaţionată, Kopatchinskaja a oferit o surpriză, un bis în compania violonistului Laurenţiu Dincă, de 35 de ani membru al Filarmonicii din Berlin, deci din vremea istoricului directorat al lui Herbert von Karajan, care l-a angajat. Cei doi au cântat „Baladă şi joc” de Ligeti, cu sprijinul intervenţiei corniştilor, într-un scurt, viguros şi impecabil semnal. Gestul Patriciei Kopatchinskaja a fost de rară nobleţe, completat la sfârşitul concertului de însuşi Kirill Petrenko, prin faptul că i-a oferit lui Dincă buchetul de flori primit în dar.

Programul s-a încheiat cu Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64 de Ceaikovski, într-o tratare grandioasă, de romantism cuceritor, cu culminaţii de mare inspiraţie. Dezvoltarea arcelor de sunet ale coardelor, moliciunile şi catifeaua corniştilor, loviturile de tromboni şi tubă, eleganţa liniilor melodice desenate de suflători, vigoarea extremă, vârtejul ameţitor au fost referinţe memorabile. Penetrarea în spirit s-a produs prin permanentul înalt voltaj expresiv. Cele patru acorduri concluzive, explicit redate de Petrenko, cutremurătoare, demolatoare, vor rămâne în mintea şi inima auditoriului drept semnături inconfundabile ale prezenţei Berliner Philharmoniker la Bucureşti.

         Drept corolar, 12 violoncelişti ai orchestrei au dat un recital de noapte la Ateneu, cu un program eclectic, de la Julius Klengel la Astor Piazzolla, trecând prin Şostakovici, Fauré, James Horner, José Carlí ş.a., prin autori mai mult sau mai puţini cunoscuţi, ale căror piese au beneficiat de aranjamente ce au făcut ca ansamblul să sune precum o complexă formaţie de cameră. Nu mai vorbesc de individualităţi, fiecare violonclist preluând pe rând solo-uri de mare efect, ce le-au pus în evidenţă înzestrările virtuozistice, calităţile timbrale, tehnica.

         În asistenţă, membrii Ansamblului „Violoncellissimo” fondat de Marin Cazacu, invitaţi de colegii berlinezi.

Voci la Ateneu

         Două cântăreţe foarte galonate, soprana Diana Damrau şi mezzosoprana Joyce DiDonato au susţinut recitaluri de lieduri în sala Ateneului Român, la decoraţiunile căreia trăgeau cu ochiul pe furiş între piese. Aveau şi de ce, erau la prima vizită in loco.

         Primul recital, cu inedit acompaniament de harpă (Xavier de Maistre), a revelat o Diana Damrau cu evident glas cameral, prin care a expus un florilegiu de lieduri de Mendelssohn, Rahmaninov, Vlasov, Reynaldo Hahn, Poulenc. Au fost demonstraţii de cultură a rostirii cuvântului în condiţii de discreţie a adresării şi de exprimare subtilă. Stăpână pe sunetul diafan mergând până la pianissimele înalte topite în eter, regină a jerbelor de nuanţe, a derulat configuraţii de linie vocală fluidă, chiar cu preţul sacrificării acurateţei dicţiunii. Şlefuiri minuţioase ale sensurilor au venit prin glasul Dianei Damrau în exprimări diverse, de la nostalgie la patosul reţinut.

         Inspiratele aranjamente pentru harpă, ca şi piesele solo de Liszt, Enescu – „Allegro de concert” şi Henriette Renié au fascinat prin arta individuală a lui Xavier de Maistre, rafinată, virtuoză, ca şi prin simbioza cu glasul sopranei. O raritate.

         Ţineam s-o ascult live şi pe Joyce DiDonato, cunoscută din documente audio-video, ca şi Diana Damrau. M-a bucurat regăsirea timbralităţii lirice dense, cu culoare rubinie şi treceri insesizabile între registrele central şi grav. Zona centrală a registrului a fost cea pregnant dominantă în programul selectat. În puţinele incursiuni acute, punctate sau susţinute, s-au strecurat opacizări de sunet („Arianna a Naxos” de Haydn şi „D'amour l'ardente flamme” din „Damnaţiunea lui Faust” de Berlioz), dar tălmăcirile au excelat prin delicateţea cântului cultivat, suav, visător, cu inflexiuni continui ale frazelor în legato, cu puţine expansiuni. Până şi avântul spaniol a venit domol, printre appoggiaturi şi triluri fine. În general, lamento-urile duioase au reprezentat stilul preferat.

În program, au mai figurat aria de soprană a Susannei din „Nunta lui Figaro” de Mozart, alături de aria de mezzosoprană a lui Cherubino „Voi che sapete” (asociere în condiţiile aceleiaşi culori vocale, ce nu a diferenţiat caracterele celor două personaje), arie din „Adelson e Salvini”, crochiu bellinian pentru cavatina „Oh! quante volte!” din „I Capuleti e i Montecchi”), aria Desdemonei din „Otello” de Rossini, lieduri din ciclul „Venezia” de Reynaldo Hahn şi o singulară „De España vengo” de Pablo Luna.

Discret, în nota serii, a fost acompaniamentul pianistului David Zobel.

Din nou, simfonice

         Oaspete obişnuit al ediţiilor anterioare, London Symphony Orchestra a revenit la Bucureşti tot cu două programe diferite, de data aceasta sub bagheta italianului Gianandrea Noseda, un dirijor viguros şi energic, cu gesturi largi, schematice, nu excesiv de spectaculoase, dar cu atenţie majoră la ritmică. Rezultatele au fost pe măsura renumelui ansamblului.

         A deschis prima seară cu Preludiul operei „Legenda despre oraşul nevăzut Kitej” de Rimski-Korsakov, o partitură de dimensiunea unui poem simfonic. Atent la planuri, dirijorul a conferit cantabilitate temei principale, frumos dezvoltată la pachetul de coarde şi acurateţe celei subsecvente, jucăuşă, prin „lemnele” cu sunet cald. Într-adevăr, se poate vorbi pe de-a-ntregul despre un asemenea sunet, ca amprentă a orchestrei.

         Concertul nr. 2 în sol minor pentru pian şi orchestră, op. 16 de Prokofiev l-a avut drept solist pe Denis Matsuev, artist pe deplin stăpân peste o partitură de teribilă dificultate. Şi dacă în prima parte  şi-a arătat forţa în faţa tubelor dezlănţuite, în cea de-a doua a luptat din greu cu sonorităţile instrumnentiştilor în tutti. Vehemenţa adresării, impetuozitatea, tehnica – în definitiv - i-au permis să izbândească.

         Efluviile sonore dezlănţuite au fost dominante şi în Simfonia a VI-a în si minor, op. 54 de Şostakovici, în care remarcile merg către modelarea sonorităţii secţiunii de coarde, de la asprime la căldură în mişcarea I-a, la tăişul alămurilor care au secţionat spaţiul acustic în mişcarea secundă, până la turbulenţa finalului, absolut electrizant.

         Pentru seara următoare, Noseda şi simfoniştii de pe malurile Tamisei au ales un program care ar fi putut avea ca prim subtitlu „Imagini marine”, graţie „Vox Maris, op. 31” de Enescu şi „Patru interludii marine şi Passacaglia” din opera „Peter Grimes” de Britten. Noseda  şi-a demonstrat odată în plus fineţea de peisagist, de colorist, descriptor de cadre picturale. Pentru poemul enescian, a primit un preţios sprijin din partea Corului Academic al Radio România (dirijor Ciprian Ţuţu), mai puţin din partea celor doi vocalişti, tenorul Cosmin Ifrim şi o soprană nenominalizată în programul de sală, componentă a corului, în intervenţii palide.

Intercalate între cele două piese a fost „The Hidden Place – Locul ascuns”, ciclu de lieduri pentru soprană şi orchestră de Iain Bell şi scena finală a operei „Capriccio” de Richard Strauss, menite să o aducă din nou în faţa publicului pe Diana Damrau, soprana pentru care Iain Bell, prezent în sală, scrisese opusul. A fost vorba de cele patru anotimpuri, spaţiu temporal în care un cuplu de îndrăgostiţi îşi duce viaţa. Imaginea sonoră a venit printr-un cânt silabic sau vocalizat, fără dificultăţi, pe care Diana Damrau l-a parcurs cu puritate de sunet şi sensibilitate interioară.

Pornită cu un discurs mângâietor al cornului, urmată de un crescendo dominat de partida de coarde, secvenţa straussiană a primit prin vocea sopranei (Contesa) declamaţii rostite cu ştiinţă, descrieri rafinate şi pianissime ce au prefigurat în ultimele pagini sonorităţile vaporoase ale orchestrei, violoncelele învăluitoare şi atacurile ce pot friza perfecţiunea. Fără mare amploare, dar proaspătă, fără semne de uzură, vocea Dianei Damrau a arătat că posedă disciplina „Sprechgesang”-ului straussian.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Smeritu Pahomie
8.09.2019, 19:47:20

...cum de au indraznit sa se organizeze si sa numeasca si Presedinte de Onoare fara aprobarea fostului #2 in stat... defunctul TARICEANU...?