Fidelio, din nou la ONB (şi singura dată)

După premiera din 2016, care a închis cel mai agitat sezon al ONB din istoria postbelică, Fidelio regizat de Graham Vick a avut al doilea spectacol abia acum, ceea ce pune în discuţie modul în care sunt cheltuiţi banii publici din bugetul Operei.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

O producţie nouă, mai ales una de o valoare incontestabilă, ar trebui să-şi amortizeze costurile măcar din vânzarea repetată de bilete. ONB pare însă mai înclinată să amortizeze costurile Operei Iaşi, a cărei Văduvă veselă a fost prezentată deja de... 11 ori (da, pentru că şi la repetiţiile generale s-au vândut bilete).

Oamenii legaţi cu lanţuri de masivele uşi de intrare ale instituţiei, banner-ul negru pe care scria „Respect” şi discursurile actorilor abordând teme fierbinţi ale societăţii (ex. corupţia sau familia tradiţională), actori care îndrumau apoi publicul să intre prin uşa laterală, creează o atmosferă tensionată încă de la început. Dar tensionat este chiar subiectul unicei opere a lui Beethoven, în care trăim povestea unei tinere ce se travesteşte în bărbat şi se angajează gardian într-o închisoare în care speră să-şi regăsească soţul arestat în urmă cu doi ani. De aici şi până la experienţele personale ale fiecărei generaţii de spectatori nu e decât un mic pas de făcut în imaginaţie. Fie că este vorba despre Holocaust, Gulag, Revoluţie, mineriade, #rezist sau #colectiv, imensa valoare a regiei lui Graham Vick stă tocmai în universalitatea mesajului său, unul profund uman şi perfect în acord cu idealismul lui Beethoven, acela al adevărului care triumfă şi al potenţialului extraordinar al omului de a se ridica mereu deasupra condiţiei la care vremurile vor să-l reducă. Dar despre asta am mai vorbit în cronica de la premieră (Un Fidelio pentru toate vremurile - în care veţi găsi şi ce înseamnă mormanul acela de haine, sau maşinile de spălat de pe scenă).

În mod curios, anul trecut, mai toţi criticii muzicali au avut cel puţin o strâmbătură din nas faţă de regie, aplaudând servil muzica prost servită atunci de dirijorul Cristian Mandeal). S-a schimbat ceva în zona muzicală între timp, în afară de înlocuirea Laurei Nicorescu (foarte bună) cu Cristina Maria Oltean în rolul Marzellinei?

Să spunem de la început că Fidelio are o partitură orchestrală renumită pentru dificultatea ei. Stresul pe care-l suferă alămurile, în mod special, e notoriu. Anul trecut a fost un festival de rateuri în această zonă, iar acum mult mai puţin. Dar asta nu este o scuză pentru lectura atât de lipsită de profunzime a lui Cristian Mandeal, cu o direcţie pătrată, lipsită de dramatism. La care s-a adăugat noua specialitate a orchestrei ONB în relaţie cu un dirijor slab: decalaje multe şi mărunte, enervante ca frecvenţă, producând disconfort până şi prin sunetul uscat ce vine din străfundurile unei fose mult prea coborâte sub nivelul parterului.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.