Filmul „Un etaj mai jos“ al lui Radu Muntean urcă pe scările de la Cannes

Radu Muntean s-a întors la Cannes în secţiunea „Un Certain Regard“ cu noul său film: „Un etaj mai jos“. Aşteptat cu nerăbdare, apreciatul regizor al Noului Val, nu a dezamăgit, împreună cu echipa sa deja binecunoscută.

Alături de scenariştii Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu (un trio bine închegat care scrie de mult împreună poveşti bune, pe cît de subtile pe atât de percutante: au semnat împreună şi „Hârtia va fi albastră”, şi „Boogie” şi „Marţi, după Crăciun”). Echipa tehnică e tot aceeaşi: cel care a semnat imaginea, Tudor Lucaciu (o imagine clară, fără multe scheme, focus prim pe personajul principal, cadre lungi şi discuţii lungi care astfel devin un fel de simbol sau forţă stilistică a lui Radu Muntean şi deci al tandemului Muntean – Lucaciu), spaţii foarte bine conturate, mişcări neîndoielnice, ajutând la sporirea suspansului psihologic al poveştii montajul fiind semnat de Alexandru Radu, Radu Muntean s-a urcat miercuri seara pe scenă la Cannes, în sala Debussy mărturisind că s-a venit în familie. În spatele său întreaga echipă ocupa cam toată lungimea scenei. Sala aplaudă energic.

Filmul lui Radu Muntean e construit narativ clar, fiind plin de sugestii subtile pe fundalul unui scenariu, al unei naraţiuni care nu e complicată în sine, însă ceea ce dezvăluie sau nu, asta e mai complicat. Filmul spune povestea unui om de rând, familist liniştit, lucrător de zori, care îşi iubeşte câinele, pe Jerry. Sandu Pătraşcu, jucat convingător de Teodor Corban, care anul ăsta de la Berlin (rol principal în Aferim) ajunge şi la Cannes (şi pe care lumea pe Croisette îl ştie mai ales din „A fost sau n-a fost” a lui Corneliu Porumboiu, şi el aşteptat cu nerăbdare, cu noul său film, „Comoara”, selecţionat în aceeaşi secţiune la Cannes, Un Certain Regard).

Sechelele sistemului comunist 

Sandu Pătraşcu îşi vede de viaţă, îşi plimbă câinele prin parc şi aleargă cu el încercând să mai slăbească, să mai scape de burtă. Îşi înscrie câinele şi la concursuri, petrece timp cu băiatul. Îşi iubeşte fiul, pe Matei, (Ionuţ Bora), un puşti simpatic, un adolescent cu capul în calculator, pe telefon, cu urechile în căşti, jucând tot felul de jocuri, somnambul vorbitor căutând parole şi în somn. Într-o dimineaţă Sandu se întoarce acasă şi pe casa scărilor, în faţa uşii unuia din vecini, un etaj mai jos de unde locuieşte el însuşi cu familia, surprinde prin uşă cearta dintre doi tineri (se aude vocea unei femei, Laura – Maria Popistaşu şi a unui barbat – Vali Dima, jucat de Iulian Postelnicu). Cearta e destul de violentă, agresivitatea se resimte destul de clar, Vali iese din apartament, o încuie pe femeie în casă, care dă cu pumnii în uşă. Cei doi bărbaţi se întâlnesc pe casa scărilor şi tensiunea începe să crească de aici. Vorbe sunt rostite relativ puţine (dialoguri sunt destule, se vorbeşte clar) Aşa se derulează întreg filmul. Radu Muntean e un maestru în a nu spune nimănui cum să perceapă sau gândească filmele sale, ne lasă pe noi să vedem cum înţelegem, ce inţelegem.

Sandu Pătraşcu pleacă la serviciu. Împreună cu soţia are o companie de înregistrări de maşini. Pe drumuri, pe la poliţie, pe la tot felul de birouri şi casierii, e amabil, uşor curtenitor, ştie să se facă plăcut, uşurinţa cu care interacţionează cu ceialalţi e naturală; cunoaşte bine sistemul, ştie să se mişte în el cu o oarecare lejeritate, eleganţă chiar, care nu deranjează, însă, prin ea se dezvăluie (tot subtil) sechelele unui sistem cu care ne e dat încă să convieţuim. Unii poate îi spun balcanism, alţii îl identifică cu schelete birocratice şi nu numai din era comunistă. Cu siguranţă însă realităţile lumii date sunt complexe şi Radu Muntean reuşeşte să le puncteze subtil, însă cu efect scontat.

Pătraşcu vorbeşte cu Olga, soţia, jucată elegant de Oxana Moravec, la telefon, şi află că femeia a cărei ceartă o surprinsese mai devreme a murit. Se presupune că a fost omorâtă. Ajuns acasă, unii vecini cred că poate a fost un accident, nimeni nu prea ştie nimic exact, poliţia face investigaţii. Din acest moment camera îl urmăreşte pe Sandu şi reacţiile, privirile,respiraţiile sale. Prin mişcarea camerei, prin lumină, prin felul cum e surprins începem să ne dăm seama că e măcinat de gânduri, de conştiinţă. însă nu spune nimănui nimic. Cu atât mai puţin nu dă niciun fel de detaliu poliţiei. Nu menţionează cearta surprinsă. 

Încet, Vali Dima se infiltrează la el în viaţă. ÎÎ tot aşteaptă ba la maşină, ba îl întâlneşte în faţa blocului şi îl urmăreşte pe casa scărilor şi îl roagă să îl ajute cu înregistrarea maşinii pe firmă. Îi instalează fiului Mate, ceva pe calculator, îi dă sfaturi ce gadget exact să cumpere şi de ce, îl găseşte la el în casă, la masă, în bucătărie, mâncând din varza pregătită de Olga. Jocul lui Iulian Postelnicu e şi el bine mulat pe personaj. Privirea lui Dima e deconcertantă, are ceva neliniştitor, nu te simţi tocmai în largul tău dacă îţi iese în cale. E ceva şerpos în el, ţi se strecoară pe sub piele şi te incomodează. Suspansul e bine resimţit însă nu e neapărat definit concret.

Un film făcut „în familie“

Filmul are şi momente delicioase de umor, şi el uşor subtil. Puştiul Matei turuie ca o moară stricată ce vrea de ziua lui (asta imediat dupa ce vine poliţia să pună câteva întrebări legate de posibila crimă, Matei mâncând chiftele şi salată de vinete în bucătărie, explică cu lux de amănunte cum exact sunt nişte căşti portocalii, cu zece butoane într-o parte, pe care le manevrezi nu ştiu cum şi de ce).

Amuzant poate fi şi faptul că nume ale unor personaje, fie ei clienţi ai familiei Pătraşcu, sunt numele scenariştilor sau altor membrii din echipă; ba sună Rădulescu, ba e Baciu la telefon. Unul din telefoanele mobile ale lui Sandu când sună, îl auzi pe nea Nicu urlând: Alo, alo.

Laura, vecina decedată, probabil ucisă, are cont de Facebook. Cei care i-au dat like la tot felul de postări sunt Maria Popistaşu (ea şi interpretând-o doar cu vocea pe Laura, prin imagini şi fotografii pe Facebook, şi ulterior jucând-o şi pe sora Laurei într-o scenă mică. Publicul a recunoscut-o imediat pe Maria cea din 4,3,2) şi alţi prieteni din viaţa reală a echipei filmului. Îţi dai din nou seama că filmul e într-adevăr făcut „în familie”. Şi asta-i conferă un anume grad de familiaritate în plus.

Însă tema filmului e mult mai profundă de atât. 

Fără să îţi dai seama, filmul îţi dă de gândit, uşor dar sigur te pune pe gânduri. Ne confruntă cu cum ne trăim vieţile în lumea asta modernă şi ghidată de gadgeturi şi platforme paralele online (iar toate lucrurile astea ni se sunt sugerate tot pe cale subtilă, nu ni se servesc direct pe platou). Ştim mai mult unii despre alţii uitându-ne la paginile personale de Facebook, nevorbind unii cu alţii. Matei îi explică tatălui că i-a dat follow Laurei şi Facebook te lasă să o urmăreşti. Ne trăim vieţile nebăgându-ne neapărat unii în vieţile altora. Mai bine stăm la distanţă. Însă păreri şi opinii unii despre alţii tot avem. 

La o seară în faţa televizorului, la un meci de fotbal, Pătraşcu suprinde doi prieteni, vecini de bloc, bârfind pe seama Laurei, tânăra decedată. Circulă zvonuri că era o paparudă. E induioşător cumva momentul când Sandu încearcă parcă să o apere. Îl vedem gândind, analizând, însă să spună ce ştie exact, nu o face. La fel, scena surprinde fin o altă temă complexă, cea a raportării la femei, a percepţiei lor, a rolului şi locului lor într-o societate destul de masculină şi ghidată de principii sexiste. Totodata filmul poate fi citit şi în note dostoievskiene de drama psihologică, Crimă şi Pedeapsă, cu nuanţe subtile de suspans, fiind totodată un  fel de antithriller.  

Un final deschis 

Sandu Pătraşcu e vizibil un bărbat crescut şi format în bună parte într-un sistem închis, în care responsabilitatea socială, simţul civic au fost constant ţinute la foc mic, dacă nu inexistente şi pedepsite aspru. Ironic sau nu însă, şi societatea actuală, în care părem să ştim atât de multe unii despre ceilalţi, în care părem să comunicăm constant şi neîntrerupt, în care ne pătrundem în intimitate unii altora şi avem impresia că avem acces direct la ea, în lumea asta tocmai, tot ne e frică să ne interesăm de-a dreptul de viata altora, să ne asumăm ceea ce am văzut şi auzit, să articulăm temeri şi frici, să acţionăm în consecinţă. 

Sandu Pătraşcu poate avea nenumărate motive pentru care nu acţionează în vreun fel. Nu se duce la poliţie, nu denunţă pe nimeni, tot ce face în final, instigat mai mult de suspectul Vali Dima, e să îl anunţe să se ţină departe de el, tensiunea dintre cei doi explodând într-o cafteală zdravănă şi atât. Finalul e deschis, poate uşor ambiguu, poate aşa cum e şi viaţa noastră bine conectată şi în acelaşi timp terifiant de insulară.

În film mai joacă în roluri secundare, însă la fel de convingător, şi Ioana Flora, soţia lui Vali Dima, Mihaela Sîrbu, soţia prietenului şi vecinului, jucat de Vlad Ivanov.

La doar câteva ore de la vizionarea presei, Hollywood Reporter, Variety, Cineuropa, tweeturi pe Sights and Sound lăudau deja filmul lui Radu Muntean. O revenire lăudabilă la Cannes şi un început bun aşadar românesc pe Croazieră. Sper ca filmul să se şi vândă bine. La fel cum sper ca publicul românesc să meargă să îl vadă.