Final de festival la Salonic

„Chelnerul” („The Waiter”) de Steve Krikris, un neo-noir grecesc delectabil (foto Cinepivates.com)

În această seară se vor anunţa premianţii ediţiei a 59-a a Festivalului Internaţional de Film de la Salonic (TIFF), care s-a deschis pe 1 noiembrie.

Nivelul general al Competiţiei internaţionale a Festivalului a fost destul de ridicat, în pofida faptului că toate cele 15 titluri selecţionate anul acesta sunt semnate de regizori debutanţi în lungmetrajul de ficţiune.

„Pearl“, o coproducţie franco-elveţiană regizată de Elsa Amiel (care a colaborat la scenariu cu Laurent Larivière), a avut premiera mondială în cadrul programului „Giornate degli Autori“ („Venice Days“) a Festivalului de la Veneţia. Drama franţuzoaicei Amiel (care debutează după o lungă experienţă de asistent de regie) o are în centru pe Léa Pearl (interpretată eficient de atleta, şi ea debutantă, Julia Föry), o campioană de body building care, cu o zi înainte de marea finală „Miss Heaven“, se reîntâlneşte cu fostul său partener şi copilul lor, pe care nu-i mai văzuse de patru ani. Filmul aminteşte de „O fată de milioane“ („Million Dollar Baby“, Clint Eastwood), „Luptătorul“ („The Wrestler“, Darren Aronofsky), „Demonul de neon“ („The Neon Demon“, Nicolas Winding Refn) şi alte filme despre fortificarea corpului (pe căi mai mult sau mai puţin legale), competiţie sportivă şi relaţiile dintre atlet şi antrenorul sau familia sa, dar, pe lângă scenele stilizate, à la manière de Refn, are şi momente de melodramă de duzină. În pofida experienţelor sale de lucru cu cineaşti precum Mathieu Amalric, Bertrand Bonello şi Noémie Lvovsky, precum şi a documentării sale îndelungate, Amiel nu reuşeşte să aprofundeze niciuna dintre temele ofertante pe care le abordează.

Mult mai original este filmul britanic „Ray şi Liz“ („Ray & Liz“), cu care reputatul artist fotograf Richard Billingham debutează ca scenarist şi regizor de film de ficţiune. Lansat în competiţia principală a Festivalului de la Locarno, unde a şi primit o menţiune specială a juriului, „Ray şi Liz“ este inspirat de copilăria artistului, trăită la periferia Birminghamului, alături de părinţi iresponsabili şi fraţi incontrolabili, în anii crunţi (pentru clasa muncitoare) ai epocii Thatcher. Deşi are scăderi de ritm, iar jonglarea cu planurile temporale este generatoare de nedumiriri, filmul captivează prin sucelile – uneori cu consecinţe tragice – ale coloratelor sale personaje, prin umorul incorect politic şi ireverenţios sau prin conceptul său vizual şi sonor, elaborat şi îndrăzneţ (de pildă, pentru a crea aerul nostalgic dorit, Billingham a filmat pe peliculă de 16 mm). O bizarerie pe marile ecrane, chiar şi în universul festivalurilor.

Convenţional, dar în general agreabil, este „Traficându-l pe Hendrix“ („Smuggling Hendrix“), scris şi regizat de cipriotul Marios Piperides. Protagonist este Yiannis, un muzician ratat, care, la fel ca mulţi compatrioţi ai săi, vrea să-şi părăsească insula pentru a-şi încerca norocul în Occident. Dar, atunci când, cu trei zile înainte de plănuita plecare, căţelul său Jimi (botezat astfel în semn de omagiu pentru Hendrix), trece graniţa dintre „Ciprul grecesc“ şi „Ciprul turcesc“, iar vameşii nu lasă câinele să treacă înapoi, Yiannis îşi dedică toate eforturile, alături de doi aliaţi circumstanţiali, pentru a recupera patrupedul care-l leagă de Kika (marea iubire a vieţii sale, acum într-o relaţie cu un bărbat de succes). Filmul, selecţionat şi la Festivalul de la Tribeca, nu excelează nici la capitolul tensiune, nici la capitolul umor, dar are meritul de a evidenţia absurdul contextului socio-politic, iar finalul este cu adevărat savuros.

Prezentat în premieră europeană la Salonic, brazilianul „Socrates“, scris de Alex Moratto cu Thayná Mantesso şi regizat de primul, un cineast braziliano-american, este o dramă realistă cu micro-buget (cum mai e, în Competiţia internaţională a TIFF-ului, taiwanezul „Meili“ de Zhou Zhou), filmată în favele şi pe coasta din São Paulo. Protagonistul eponim are 15 ani şi, în chiar prima secvenţă, descoperă şocat moartea mamei sale. De aici începe lupta sa continuă, într-un ghetou parcă fără ieşire, de a-şi găsi o slujbă (deşi până la vârsta de 18 ani nu poate fi angajat legal), pentru a supravieţui, şi de a a-şi construi o relaţie (dar, la fel ca pe Meili, partenerul îl trădează), ţinându-se departe de centrele pentru minori şi de tatăl său bigot. Exceptându-l pe regizor, care se apropie de 30 de ani, şi pe mai experimentatul producător american Ramin Bahrani, echipa filmului a fost alcătuită în cea mai mare parte din persoane între 16 şi 20 de ani, dornice să facă cunoscută lumii viaţa lor. Exerciţiul nu este unul ratat (mai ales datorită ritmului alert), dar filmul este lipsit de atuuri care să-i asigure un succes în afara circuitului festivalier, şi chiar şi acolo are de luptat cu numeroase contracandidate similare.

„Sofia“ (coproducţie Franţa-Qatar), scris şi regizat de cineasta marocană Meryem Benm’Barek, pare o dramă iraniană, din genul celor realizate de Asghar Farhadi, încrucişată cu o alta, cu acţiunea plasată în perioada comunistă, din Noul Cinema Românesc. Protagonista, care dă titlul filmului, e o tânără nemăritată din Casablanca. De teama consecinţelor, ea trăieşte tulburarea cunoscută drept „negarea sarcinii“, trezindu-se de-abia la spital, cu fetiţa ei în braţe. Dar problemele Sofiei de abia acum încep: trebuie să-şi aducă fiica în casa părinţilor ei, care se consideră dezonoraţi, şi să-l găsească urgent pe bărbatul care, recunoscând copilul, să o ia de soţie. Pe lângă scenariul foarte bine articulat (premiat în secţiunea canneză „Un Certain Regard“, în cadrul căreia filmul a avut premiera mondială) sau actorii aleşi şi conduşi exemplar, cea mai importantă calitate a filmului e reprezentată de revelarea tensiunilor şi conflictelor generate nu doar de clivajul social (de exemplu, Sofia şi rudele ei pleacă de la judecătorie cu o maşină luxoasă, în timp ce viitorul ei soţ şi mama sa se înghesuie ca sardelele într-un autobuz supraaglomerat), ci şi de frustrările şi rivalităţile din păturile superioare (deşi verişoara sa, Lena, face totul ca s-o ajute, Sofia nu-i poate ierta faptul că aceasta a fost educată în Franţa, în timp ce ea a rămas alături de părinţi, şi că timp de zece ani nu s-a interesat de soarta ei).

Filmul grecesc „Chelnerul“ („The Waiter“), un neo-noir cu scenariul şi regia semnate de Steve Krikris, a fost o altă surpriză plăcută a Competiţiei internaţionale. Renos (Aris Servetalis, excelent într-un rol de „samurai“ impasibil à la Alain Delon) este un chelner profesionist, care duce o existenţă solitară şi rutinieră, dedicându-şi timpul liber pasiunii pentru desen şi studierii ştiinţelor. Într-o zi, vecinul său de palier dispare, iar în locul acestuia apare un străin misterios, care aduce apoi şi o femme fatale, iar în viaţa lui Renos apare aventura ce nu mai lasă vreo cale de întoarcere. Trioul din centrul îl poate readuce în memoria cinefililor pe cel din „Catifeaua albastră“ („Blue Velvet“) de David Lynch, dar Krikris, specialist în crearea de atmosferă şi suspans, se joacă cu convenţiile genului şi cu aştepările publicului, oferind un spectacol delectabil. Anul acesta, prin „Chelnerul“, „Slujba ei“ („Her Job“) de Nikos Labôt şi „Secerătoarele“ („The Harvesters“ / „Die Stropers“), coproducţia internaţională a cineastului greco-sud-african Etienne Kallos, cinematografia grecească de azi s-a prezentat admirabil în competiţia principală a TIFF-ului.

În fine, „Suntem animale“ („We Are Animals“), primul lungmetraj de ficţiune al cineastului american Jeremiah Zagar (care a colaborat cu Daniel Kitrosser la scenariu, bazat pe romanul omonim al lui Justin Torres), este un coming-of-age movie atipic, ce a avut premiera mondială la Festivalul de la Sundance. Atipic, pentru că este un film de stare, în care dezvoltarea naraţiunii cedează prim-planul reconstituirii unei epoci, unui spaţiu şi unei vârste specifice. Este vorba de viaţa a trei fraţi, cu mama albă şi tatăl portorican, în mediul rural al statului New York, în anii ’80. Scăpaţi de sub supraveghere de părinţi, a căror relaţie trece prin crize periodice, cei trei băieţi încearcă să-şi găsească propriul drum, iar Zagar pune accentul pe mezin, Jonah, cel mai sensibil şi mai înzestrat dintre ei, care devine şi narator ocazional. Momentele lirice şi onirice, potenţate de animaţiile ce pornesc de la desenele lui Jonah (evident, inspirate, la rândul lor, de evenimente trăite de protagonist), dau farmecul filmului, altminteri plin de locuri comune.

Cinema şi cineaşti din România

Chiar dacă n-au intrat în Competiţia internaţională, filmele cineaştilor români au fost prezente în număr mare, şi la această ediţie, în diferite secţiuni ale TIFF-ului grecesc. În secţiunea „Out of Competition“, printre filmele „care ar câştiga un premiu, dacă nu l-ar fi obţinut deja“ (cum sunt prezentate în catalogul Festivalului) s-a numărat şi „Nu mă atinge-mă“ („Touch Me Not“), debutul Adinei Pintilie distins cu Ursul de Aur la cea mai recentă Berlinală.

Regizorul Radu Jude, membru al juriului Competiţiei internaţionale, şi producătoarea Ada Solomon, care a jurizat forumul internaţional al coproducţiilor „Crossroads“, au fost prezenţi la Salonic şi cu filmul „«Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari»“, distins cu marele premiu al Festivalului de la Karlovy Vary şi desemnat de criticii români să ne reprezinte ţara în cursa pentru Oscar. Alături de filmul lui Jude, în programul principal al secţiunii „Balkan Survey“, coordonate de Dimitris Kerkinos, au mai fost proiectate „Alice T.“ de Radu Muntean (distins pentru interpretare feminină la Festivalul de la Locarno), „Lemonade“ de Ioana Uricaru (premiat la Sarajevo şi în alte festivaluri) şi, în premieră mondială, „Moromeţii 2“, prezentat la TIFF-ul grecesc de către regizorul Stere Gulea şi criticul Mihai Chirilov, director artistic al TIFF-ului românesc. Aşadar, din zece filme alese ca reprezentând la crème de la crème pentru cinematograful balcanic din 2018, patru au fost semnate de regizori români.

Tot în „Balkan Survey“, printre cele cinci scurtmetraje incluse în selecţie, considerate de asemenea cele mai bune din regiune în 2018, s-a numărat „Cadoul de Crăciun“ de Bogdan Mureşanu, un film care se bucură de un traseu festivalier spectaculos.