Florin Şerban: „Au condamnat la subsol tot ce e altfel!“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Regizorul Florin Şerban
Regizorul Florin Şerban

În aceste zile cernite, totul are legătură cu Colectiv. Chiar şi un film românesc a cărei primă proiecţie la noi s-a încheiat cu mai puţin de două ore înaintea tragediei. Ceea ce trebuia să fie un interviu despre „BOX“, al doilea film al regizorului Florin Şerban (primul fiind „Eu când vreau să fluier, fluier“) nu avea cum să ocolească, în aceste circumstanţe, tragedia de la Colectiv.

Om al cetăţii şi spirit liber, Florin Şerban susţine că „cei care au permis concertul acela sunt la fel de vinovaţi ca şi cei care au făcut ca el să nu fie posibil în altă parte”.

Am ezitat îndelung înainte de a decide să public interviul, gândindu-mă dacă în acest moment, în care atâtea vieţi sunt în cumpănă, e oportun să ne mai pese şi de altceva. Dar cum vreau să trăiesc într-o lume în care nu doar vieţile trebuie salvate, ci şi filmele care ne pot schimba vieţile în bine, vi-l încredinţez.

Florin, al doilea tău film, „BOX“, a avut premiera cu câteva ore înaintea tragediei de la Colectiv. Cum s-a repercutat acest lucru asupra proiecţiilor?

Da, eram la un pahar de vin cu echipa după ce s-a încheiat proiecţia şi mi-a spus o colegă. Nu am vrut să cred şi nu am crezut până când am văzut mărturiile. În faţa dramei oamenilor de acolo şi a familiilor lor nimic altceva nu mai are greutate. Pentru nimeni. Tot ce trebuia să se întâmple în weekend-ul trecut ca promovare şi comunicare a fost sistat. Unele cinematografe au fost închise, iar în cele care au funcţionat foarte puţini oameni au venit. Ştiam şi nu am avut aşteptări de public.

image

Filmul BOX donează pentru #colectiv

Membrii echipei filmului BOX, în regia lui Florin Şerban, le transmit profunde condoleanţe familiilor şi prietenilor victimelor tragediei care a avut loc în clubul Colectiv. Producătorii şi distribuitorul filmului au hotărât să doneze integral venitul net ce le revine din vânzarea de bilete pentru filmul BOX înspre ajutorarea victimelor care au supravieţuit incendiului.

„Cred că sunt momente în care declaraţiile belicoase şi contrele retorice trebuie să facă loc faptelor. Cred că acum ne aflăm într-un astfel de moment. Copiii şi tinerii care au fost în Colectiv şi care acum suferă în spitale ar trebui ajutaţi cu altceva decât vorbe. Vreau să cred că acest gest, alături de altele asemenea, va fi urmat de inţiative ale unor oameni şi instituţii care pot ajuta mai mult, mult mai mult decât putem noi să o facem. Haideţi să acţionăm astfel încât, alături de medicii şi personalul medical care îi îngrijesc, să îi ajutăm pe aceşti tineri în suferinţă să revină cât mai mulţi şi cât mai repede printre noi.” Florin Şerban, regizor şi producător al filmului BOX.

Fiecare bilet vândut în cinematografele din România pentru filmul BOX va ajuta la dotarea spitalelor din Bucureşti cu aparatura absolut necesară în astfel de situaţii de criză.

Donaţiile se vor face prin Asociaţia Dăruieşte Viaţă.

Persoana contact: Oana Kelemen

Mobil: 0740301855

Email: oana.kelemen@fantascopefilms.ro

N-ai mai postat nimic pe Facebook de vineri încoace. Pot să te întreb cum ai perceput cele întâmplate în clubul Colectiv?

Da, până miercuri (n.a. – azi) ne-am limitat la a comunica doar programul cinematografelor unde rulează „BOX”, astfel încât cei care vor totuşi să vadă filmul, să ştie unde să meargă.

E înfiorător. O tragedie de felul ăsta ne dă cumva dimensiunea proprie şi ne arată că, deşi scriptic suntem Uniunea Europeană, noi de fapt suntem în Evul Mediu balcanic.

Acum toată lumea caută vinovaţii, toţi vrem să vedem capete căzute şi răzbunare pentru sângele şi suferinţa acelor copii şi tineri. Orice cap ridicat în ţeapă, de preferat cu spectacol mediatic alături, e bun: primar, ISU, poliţie, patroni de club, orice. Fireşte că sunt vinovaţi acolo şi trebuie să plătească unul câte unul, dar vinovaţii adevăraţi nu se văd. Au stat în spatele birourilor sculptate în ultimii 25 de ani şi ne-au zâmbit larg, ne-au învăţat democraţie, ne-au arătat cum poţi să furi şi să ceri voturi pentru asta, sau cum poţi să ucizi şi să spui că ai făcut-o în numele salvării democraţiei.

Oamenii ăştia au condamnat tot ce e „altfel”, tot ce e „împotriva”, tot ce e „formulă alternativă” la subsol. La propriu şi la figurat. Şi uite aşa vezi spectacole de teatru independent în case care stau să cadă pe tine şi concerte rock în subsoluri infecte sau săli improprii. Orice spectacol de muzică, dans, teatru sau film care nu umple Sala Polivalentă de Crăciun e condamnat la subsol şi supravieţuieşte doar din pasiunea celor care îl nasc şi din interesul unui public entuziast. Cei care au permis concertul acela sunt la fel de vinovaţi ca şi cei care au făcut ca el să nu fie posibil în altă parte.

Ai face un film despre această tragedie?

Nu ştiu. Lucrurile sunt prea proaspete acum ca să pot gândi lucid.

Ne-ntoarcem la „BOX“. Sunt, în distribuţie, începând cu Rafael Florea, destule produse ale Şcolii de Actorie. Preferi să lucrezi cu actori pe care îi creşti chiar tu?

Pe lângă Rafael Florea, în alte câteva roluri cheie din „BOX” sunt oameni care au fost şcoliţi doar aici, la Şcoala de Actorie. Apoi, în „BOX” sunt oameni care nu au fost şcoliţi doar aici, ci şi în altă parte (diverse facultăţi de actorie din Bucureşti sau din ţară), aşa cum sunt şi actori chemaţi la casting şi apoi aleşi, alături de care am trecut printr-un proces mai degrabă clasic.

Şcoala de Actorie e întâi şi întâi un loc în care eu predau actorie de film într-un anumit fel şi într-o anume manieră. Printre cei alături de care am lucrat aici se află actori, unii cu roluri principale în filme cunoscute, în aceeaşi măsura cu oameni care nu au mai jucat în teatru sau film. Unii din aceştia din urmă au fost găsiţi de noi ţi invitaţi (aşa cum e cazul lui Rafael), alţii ne-au contactat, au venit la interviu şi au fost admişi. Şcoala de Actorie e o formă de educaţie în actoria de film, nu o pepinieră de talente. Câteodată găsesc talente aici, dar nu asta e menirea principală a Şcolii de Actorie.

Nu am o preferinţă pentru actorii pe care îi educ eu. Cred că pentru anumite roluri e nevoie de o anume prezenţă şi un anume fel de interpretare pe care nu le-am găsit la actorii pe care i-am văzut pentru un anumit rol şi atunci m-am îndreptat către oameni care nu mai făcuseră asta până atunci. A fost cazul lui George Piştereanu în „Eu când vreau să fluier, fluier” şi al lui Rafael Florea în „BOX”. Însă, rolul mamei din „Eu când vreau să fluier, fluier” nu putea fi jucat decât de o actriţă şi m-am oprit la Clara Vodă. La fel, rolul Cristina din „BOX” şi m-am oprit la Hilda Peter.

Când te-ai decis că vei lucra cu Hilda Peter? A contat în economia rolului şi experienţa scenică a actriţei?

Hilda a apărut în distribuţie după ce Rafael a trecut prin teste şi a fost confirmat pe rol, deci relativ târziu în proces. Au fost trei actriţe care au rămas dupa aproximativ două luni de casting. În momentul în care Hilda a fost confirmată, personajul Cristina nu era actriţă. A devenit actriţă după ce a fost aleasă Hilda, iar întreaga partitură a fost modificată astfel încât să i se potrivească Hildei. La fel a fost şi la Rafael. Iniţial rolul era pentru cineva de 30 de ani. Apoi, pe măsură ce lucram cu Rafael la Şcoala de Actorie şi am văzut ce bun e, am schimbat. Dupa ce Rafael a fost confirmat pe rol, am schimbat întreg scenariul pentru el.

Ca în cazul filmului „Eu când vreau să fluier, fluier“, „Box“ a fost premiat în străinătate (premiul criticii la Karlovy Vary). Cum contribuie recunoaşterea internaţională la modul în care sunt percepute aici filmele tale?

Premiile internaţionale la un film sunt de fapt instrumente de promovare pe piaţa locală. Unul din puţinele instrumente care ne sunt la îndemână. Cu cat festivalul e mai aproape de premieră, cu atât e mai bine. Festivalul de la Berlin e cumva cel mai bun în direcţia asta, mult mai bun decât Cannes. Dacă ai fost premiat la Berlin şi intri în cinema imediat e o reţetă sigură pentru succes de public. A funcţionat la „Eu când vreau să fluier, fluier”, la „Poziţia copilului”, la „Aferim!”. Acum e mai greu, căci Karlovy Vary şi premiul de acolo s-au întâmplat în urmă cu patru luni. Premiul e cumva un certificat de siguranţă pentru public, o asigurare, dacă vrei. Oamenii care iubesc cinematograful şi merg la film vor să se asigure că nu îşi pierd două ore din viaţă la un film prost. Iar un premiu la un festival prestigios oferă o astfel de asigurare. Câteodată, alăturate cu istoria cineastului respectiv, oferă aproape o garanţie. Şi tuturor, când vine vorba de timpul nostru,  ne plac garanţiile.



Personal, ce aştepţi de la publicul de la noi?

Aştept ca publicul să fie curios şi curajos. Să mergi la un film american cu staruri de Hollywood nu e un act de curaj intelectual sau emoţional. Din primele 10 minute de film poţi să spui cu eroare neglijabilă cum se va termina filmul. Nu ştii care sunt aventurile prin care o să treacă James Bond, pe câte frumoase le va iubi şi de câte ori, dar traiectoria şi finalul… Să fim serioşi… va salva lumea sau măcar un continent. Să mergi la un film american e, dacă vrei, aceelaşi nivel de aventură ca mersul la McDonald’s sau KFC pentru o aventură culinară. Mâncarea de acolo are acelaşi gust şi astăzi, ca şi ieri, ca şi anul trecut, ca şi anul viitor. Nu ştiu dacă e bună sau rea, e doar la fel. Şi e la fel aici, la fel în Budapesta sau Paris. Nu te aşteaptă nicio surpriză, plăcută sau neplăcută. E safe. Când însă mergi la un restaurant nou, proaspăt deschis, pentru care sunt doar cateva review-uri pe net , care a luat un premiu, dar la care prietenii tăi nu au mers… întreaga experienţă se transformă într-o aventură. Experienţa poate fi intensă sau mai puţin, poţi să ajungi să îţi schimbi preferinţele şi felul de a mânca, poţi să ajungi acasă cu o toxi-infecţie alimentară, dar sigur nu va fi banală. Sigur nu o să ai o revelaţie olfactivă şi gustativă la McDonald’s… La restaurantul cel nou deschis… tot ce se poate. Eşti gata să încerci? Asta aştept eu de la publicul nostru. Să afle, să caute, să încerce.

Spuneai undeva că în proiectele viitoare te vei îndrepta spre alte zone decât cele abordate în „Eu când vreau să fluier…” şi-n „Box”. Ai vreun proiect conturat despre care vrei să ne vorbeşti, bunăoară, „America”? 

America” e începutul unei trilogii despre sufletul balcanic. „America” e despre vis şi speranţă. E povestea unui tânăr profesor de liceu dintr-un oraş de provincie care se pierde în aventuri erotice şi visează să ajungă în America.

Intenţionezi să treci şi-n faţa camerei?

Dumnezeule, nu!!!

La premieră, ai spus că, practic, se încheie o călătorie, iar filmul nu-ţi mai aparţine. Adică dacă-mi aparţine mie, ca privitor, sunt îndreptăţit să consider anumite pasaje drept referenţiale (modul legănat în care merge Cristina evocă „Malena”, după cum un pasaj prin care trece mi s-a părut altă trimitere la Monica Bellucci, în „Ireversibil”)?

Tocmai la asta mă refer. E în lume acum filmul ăsta, se „lumeşte”. E subiect de reflexive sau meditaţie sau motiv de joc. Sau absolut ce vrei TU ca spectator.

De ce Sibiu?

Seamănă cu Cristina oraşul ăsta. Un personaj care se lasă iubit uşor, care iubeşte uşor, dar care nu se dăruieşte cu adevărat niciodată.

Se regăseşte ceva din experienţa ta americană de la Columbia University în acest film românesc?

Foarte mult. De la poveste până la modul de filmare şi modul de lucru cu actorii. Am lucrat la „BOX” pe nişte modele narative arhicunoscute şi comune, spuse în filme de foarte multe ori. Primul este boxerul talentat care intră pe mâna unui manager şmecher. Al doilea este cel al unei relaţii între un băiat tânăr şi o femeie matură. Ambele sunt teme prin excelenţă de Hollywood, dar aici sunt tratate altfel. Ei bine, plecând de la aceste modele narative, pe mine m-a interesat să le depăşesc şi să merg mai departe, să văd care sunt motivele care îl animă pe tânărul boxer în a lua o decizie sau alta şi care sunt motivele care îi fac pe oamenii ăştia doi să aibă o nevoie disperată unul de altul. Motivele umane, sufleteşti, personale. Care e golul pe care ea îl umple în viaţa lui, care e golul pe care el l-ar umple în viaţa ei.

Care e cea mai mare satisfacţie pe care ţi-a adus-o faptul că ai făcut „BOX”?

Simt că filmul ăsta m-a maturizat.

Ca absolvent de filozofie, cum s-a produs declicul care te-a făcut să te îndrepţi spre film?

Nu a fost un declic. Filozofia a fost mai degrabă o staţie pe drum. O oprire necesară. Iniţial am făcut filozofia din infatuare, voiam să arăt cât sunt de inteligent. Acum nu mai am nevoie de asta, iar filozofia a rămas în urmă. Prefer să nasc lucruri decât sa completez note de subsol sau să meditez sterp pe marginea gândului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite