„Celibidache şi Furtwängler“, conflictul istoric de la Filarmonica din Berlin
0
Volumul redactorului muzical german Klaus Lang, „Celibidache şi Furtwängler. Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin“, a fost publicat de curând la Editura Humanitas, în colecţia „Memorii/Jurnale“. Traducerea din germană îi aparţine lui Vlad Nicolau.
Klaus Lang (77 de ani) a consemnat în prefaţa celei de-a II-a ediţii a volumului „Celibidache şi Furtwängler. Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin“, publicată în 2009, în Germania şi apărută recent la Editura Humanitas: „mi s-a reproşat în repetate rânduri că la scrierea cărţii despre Celibidache nu aş fi deţinut decât scrisorile lui Furtwängler, asta deşi încă din prefaţă am considerat important să arăt limpede şi fără echivoc că nu aşa stau lucrurile. De asemenea, am prezentat în anexă un tabel al tuturor documentelor, cu precizarea datelor şi locurilor de unde fuseseră expediate scrisorile“.
La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Sergiu Celibidache se afla la Berlin. Abia îşi încheiase studiile la Conservator şi nu avea experienţă ca dirijor, când i s-a ivit ocazia să preia conducerea Filarmonicii din Berlin. Dirijorul ei principal, Wilhelm Furtwängler, se refugiase în Elveţia, unde urma să fie „denazificat”. Cartea lui Klaus Lang este construită în jurul corespondenţei Celibidache–Furtwängler şi a altor documente, multe dintre ele inedite.
FRAGMENTE
Pentru temperamentul meridional al lui Celibidache, loviturile aplicate în toate direcţiile aveau întotdeauna ceva purificator. Era tranşant, şi nimic nu era pentru el mai greu de închipuit decât intriga. Cine poate şti ce părere avea Karajan despre Barenboim sau despre Mehta, ce părere avea Chailly despre Sinopoli? Ştim însă că Celibidache n-ar fi vorbit sau acţionat pe ascuns împotriva lui Furtwängler sau a Orchestrei Filarmonicii din Berlin. A vorbit mereu deschis. De exemplu, pe 29 ianuarie 1974 spunea: „Am dirijat şi Filarmonica din Viena, o orchestră mediocră. Nu pot face nimic cu ea. Toţi cântă mezzo-forte. Ei nu înţeleg ce înseamnă structura, care e ordinea naturală a instrumentelor, cum e sunetul“. Sau pe 23 iunie 1979: „Filarmonica din Berlin are cea mai bună partidă de contrabaşi din lume, aşa că acum toate concertele ei sunt concerte pentru contrabaşi cu acompaniament de orchestră“. Iar ceva mai târziu, întrebat de Helmut Lesch în Abendzeitung din München despre conflictul cu Karl Böhm, răspunde: „Pentru mine, asta ţine de adevăr, şi nu ştiam că e crud să spui adevărul“. Aceste afirmaţii se potrivesc cu declaraţia sa făcută într-un interviu cu Hagen Mueller-Stahl, pe 28 februarie 1986: „Întotdeauna i-am respectat pe oamenii consecvenţi, chiar şi atunci când greşesc. Principalul este că îşi menţin părerea. Nu mă pot înţelege cu cei care se schimbă după cum bate vântul“.
Dar, dacă ne gândim la cele spuse în Danemarca despre „noul regim cu atitudine agresivă“, Celibidache ar fi putut recunoaşte că formularea a fost nefericită. În schimb însă, a fost inconsecvent răstălmăcindu-şi cuvintele şi născocind o variantă legată de politica culturală, iar apoi s-a declarat jignit că i s-a atribuit o asemenea opinie.
Berlinezii l-au iubit totuşi şi, puţin înainte să împlinească 50 de ani, i-au transmis la Roma, reşedinţa sa de atunci, prin ziarul Morgenpost din 28 iunie 1962 „urări de noroc celui din păcate absent, care sperăm că va încheia curând pace cu Berlinul“. Dar asta s-a întâmplat zece ani mai târziu. Deocamdată românul avea 40 de ani, iar Furtwängler avea 66 de ani când îi scria lui Peppermüller. El îl cunoştea mult prea bine pe tânărul său coleg, şi de aceea încerca să lămurească informaţiile sosite din America.
Lucrurile s-au complicat abia când Furtwängler a exprimat o altă suspiciune, inversând sensul celor spuse pesemne de Karajan pe 18 februarie 1950. Karajan se pare că a dat de înţeles că Furtwängler urzeşte intrigi la Berlin împotriva lui Celibidache. Iar acum – pe 8 decembrie 1951 – Furtwängler bănuia că o mare grupare berlineză de adepţi ai lui Celibidache caută să-l facă vinovat pe el de „situaţia mizerabilă a orchestrei“.
Intrigile se înmulţeau din toate părţile, iar efectul lor era cum nu se poate mai periculos pentru doi oameni fermi, deschişi unul spre altul: bazele încrederii au început să se clatine.
Elisabeth Furtwängler s-a pronunţat foarte clar în această privinţă: „Aşa a fost, probabil că Furtwängler s-a făcut vinovat. Au fost multe intrigi, iar el a căzut în capcană, şi pentru o clipă a crezut că Celi nu e tocmai corect cu el, aşa cum a fost el cu adevărat până la capăt“ (Clarens, 12 iunie 1985.).
Furtwängler avea perfectă dreptate când îi spunea încă de pe atunci lui Peppermüller că „noi, artiştii, trebuie să ne situăm deasupra acestor lucruri“. Dar evenimentele şi-au urmat cursul, deşi în scrisoarea următoare se confirmă încă o discuţie personală între Furtwängler, Peppermüller şi Celibidache. Să ne amintim că Celi propusese o întâlnire la Hanovra pentru 15 octombrie 1951. Furtwängler era acolo în plin turneu cu Filarmonica din Viena, şi e greu de presupus că Peppermüller l-ar fi urmat la Hanovra.
Furtwängler i-a scris omului său de încredere textual: „Acelaşi lucru e valabil şi în privinţa afirmaţiilor sale [ale lui Celibidache] despre orchestră. Chiar dumneavoastră aţi fost martor când mi-a spus în faţă cu naivitate că orchestra este «pur şi simplu proastă» şi când a vorbit despre obligaţia sa de a obţine de la Bonn o majorare de salariu pentru orchestră – tocmai mie, care cu câteva săptămâni în urmă fusesem la Bonn ca să discut despre asta“. Copyright Editura Humanitas
Se încarcă comentariile...
