Arte

articolul anterior articolul urmator

Fulgurante amintiri din universul plasticii româneşti

0
8 Apr 2022 07:59:50
Dinu Săraru

Viaţa m-a adus prin îndeletnicirile mele gazetăreşti şi scriitoriceşti în apropierea, cum mai spuneam odată, unor oameni de seamă, care mi-au îmbogăţit zilele şi astăzi, cum se vede, amintirile.

Astfel s-au petrecut lucrurile încât am fost apropiat şi uneori foarte apropiat de reprezentanţi străluciţi ai picturii româneşti, intraţi azi în galeria de aur a picturii româneşti.

Mă gândesc la cei şase sau şapte studenţi care au avut privilegiul şi au dovedit că merită să lucreze în atelierul şi sub ochiul marelui Corneliu Baba. Cu excepţia lui Mihai Cismaru, care ne-a părăsit mai demult, foarte tânăr, şi a lui Zamfir Dumitrescu, care şi el s-a grăbit la 75 de ani, fiind răpus de o boală foarte grea de inimă şi cu care am fost prieten foarte  bun, mai sunt astăzi în plină glorie: Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu şi Sorin Dumitrescu.

Împrejurările au făcut să-i fi cunoscut în atelierele lor de creaţie şi să mă bucur de posibilitatea de a avea sub ochii mei unele din lucrările lor. De Ilfoveanu m-a legat şi faptul de a fi acceptat să facă parte din conducerea Fundaţiei „Nişte Ţărani”, căreia i-a şi dăruit două mari tablouri, unul înfăţişând, pe un perete întreg, o uliţă de sat, şi altul un personaj de legendă cu un papagal în mână din ciclul „Păsărarilor”. Tablourile dăruite de el se află în Casa de Cultură Ţărănească de la Slătioara.

Ţin minte că am cumpărat, încă neuscat, de pe şevaletul lui din atelierul lui din Piaţa Amzei, un tablou înfăţişând o iarnă într-un sat argeşean, tablou pe care chiar el a venit să-l pună pe perete acasă la mine.

La un moment dat, cumpărasem un „Câlţia”, înfăţişând cerul pe care zbura un glob în care plutea un sat ţărănesc. Din păcate, am fost nevoit să-l pun la o licitaţie. Dar, pe un perete din biroul meu se află, cadou de ziua mea, gravura înfăţişând îngeri plutind.

În sfârşit, mă apropii de prietenia cu Zamfir Dumitrescu, pe care l-am cunoscut îndeaproape, prin socrul lui, marele pictor Ion Pacea, căruia îi semăna prin alura aristocratică. Era un bărbat înalt şi frumos, elegant, întotdeauna într-o ţinută vestimentară de croială englezească, ziceam eu, şi tot timpul retras, distant, în atelierul lui din Cotroceni, căruia i s-a dăruit toată viaţa. Era un intelectual rasat şi un învăţat care a urcat treptele universitare meritat până la profesorat, decanat şi rectorat, timp în care a scris – se ştie – şi primul tratat de perspectivă din pictura românească. Deschisese o galerie în dreapta intrării în Teatrul Naţional, unde se aflau operele lui, realizate cu un penel savant, trimiţând la impresionişti dar şi transfigurate de apelul la o viziune suprarealistă, imagini care vădeau şcoala lui Corneliu Baba, dar şi inspirată de discuţiile pictorilor Renaşterii.

La Salonul Oficial Mondial de Pictură de la Caragutuaba (Brazilia) a fost distins cu medalia de aur în 2006 şi pus alături de renascentistul Pierro della Francesca. A fost momentul de glorie al harului său pictural.

La cea din urmă întâlnire cu el, din toamna anului 2020, petrecută în grădina casei mele din Cotroceni, după operaţia grea pe cord deschis, am văzut pe chipul lui o epuizantă oboseală şi parcă o înstrăinare de tot şi de toate. Mi-a părut atunci despărţit de lume, absent şi, întrebându-l dacă mai lucrează în atelierul din care nu mai ieşise de multă vreme, până venise la mine ca la o spovedanie, cum mai făcea uneori, mi-a spus:

„Nu mai lucrez, însă ce e ciudat, îmi dau seama că nici nu mai pot intra în atelier şi, odată, ambiţionându-mă totuşi să intru, să văd ce e pe şevalet şi ce tablouri se mai află în rastel, m-am uitat la unele şi  mi-am dat seama că ar mai fi trebuit măcar o subliniere a culorii cu pensula şi am şi luat în mână o pensulă şi am lipit-o uscată de obrazul unui tablou, chiar în punctul în care credeam că mai pot adăuga ceva şi n-am mai avut curaj să rămân în atelier şi am coborât.”

Atelierul era într-un turn înalt în curtea vilei lui din Cotroceni, în care mai avea şi o vilă superbă – moştenire de familie – cu un living-sufragerie imens, pe pereţii căruia se aflau şi tablourile lui, dar şi tablourile unei colecţii de virtuozi.

Eram odată invitat la masă, împreună cu regizorul şi prietenul comun Dan Piţa, şi atunci – mai ţin minte – că ne-a arătat celebra „Pădure cu fagi” a lui Ion Andreescu. Mi-am luat un scaun şi m-am aşezat să cutreier cu ochii celebra pădure cu fagi şi nu mă mai săturam să mă strecor prin această fabuloasă pădure. Zamfir Dumitrescu a fost pentru mine şi prietenul de suflet, şi pictorul de care m-a despărţit pedeapsa mea cu nevederea, care mă chinuie astăzi, când văd doar cu ochii minţii fulgurantele amintiri.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările