Geniul lui Puccini a izbândit la Opera Naţională Bucureşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În plină efervescenţă sărbătorească – Ziua Naţională şi Centenarul Marii Uniri, fostul management al primei scene lirice a ţării a programat în 14 decembrie „Tripticul“ („Il Trittico“) de Giacomo Puccini, la data precisă a aniversării celor 100 de ani de la premiera absolută de la Metropolitan Opera din New York.

Ar fi fost vorba de un spectacol compozit, alcătuit din operele „Mantaua“ („Il Tabarro“), „Sora Angelica“ („Suor Angelica“) şi „Gianni Schicchi“ în care, la seara primei reprezentări mondiale cântaseră legende precum Claudia Muzio (Giorgetta în „Mantaua“), Geraldine Farrar (Sora Angelica), Giuseppe De Luca (Gianni Schicchi).

Numai că, la Bucureşti, s-a ales o versiune concertantă. Pot presupune cauzele, de natură economică, dar formula mi se pare nefericită, prelungind soluţii similar aplicate în anii anteriori. Reafirm ceea ce notam cu alte prilejuri că eforturile cheltuite pentru pregătirea muzicală ar trebui folosite pentru conversia în spectacol. Mai bine mai târziu...

„Mantaua“...

... a prilejuit debuturi la Bucureşti în toate cele trei roluri principale, cu rezultate diferite. Pentru personajul Luigi a fost invitat tenorul Mikheil Sheshaberidze, dovadă a penuriei de glasuri spinte cu care se confruntă scena Capitalei. Sigur, artistul georgian posedă multe din calităţile cu care trebuie să răspundă ţesăturii lirico-dramatice pucciniene, voce amplă şi cu impetuozităţi acute bine direcţionate, dar proiecţia de sunet, opacă, lipsită de strălucire, nu a avut incisivitate. Dificultatea tiradelor pe registrul înalt l-au obosit şi situări sub tonul corect s-au insinuat.

Confirmând forma bună şi realizările din ultimele prestaţii, debuturi incluse, Bianca Mărgean şi-a expus glasul sopranil cu timbralitate frumos rezonantă într-o construcţie adecvată a rolului, în care rememorările tandre şi duioase, nostalgia, pasiunea, frustrările au transpărut printr-o profundă emoţionalitate. Giorgetta se anunţă un rol de viitor pentru tânăra artistă.

Baritonul Adrian Mărcan a făcut pasul către un personaj de intensitate dramatică, Michele, pe care l-a servit cu aplomb într-o evoluţie gradual pornită din culoarea mai lirică de glas, dar bine cumpănită către declamaţiile şi exploziile extreme acute (Sol natural) din ultima parte, susţinute solid, prelung, aproape fără reproş.

În paralel, în roluri mai mici, creatoare de atmosferă, tenorul Andrei Lazăr (Il Tinca,   muzical), baritonul Valentin Vasiliu (Il Talpa, autoritar, neguros) şi mezzosoprana cu timbru plăcut Ljubica Vraneş (La Frugola) au ieşit în evidenţă în compania celorlalţi, Ciprian Pahonea (Vânzătorul de canţonete), Cristina Eremia şi George Vîrban (Doi amanţi).

„Sora Angelica“...

... a adus un nume nou, de debutantă în rolul titular, soprana Stanca Maria Manoleanu. Întrucât iniţial, conform website-ului official al teatrului, distribuţia prevedea o artistă invitată din Italia, cred că înlocuirea s-a produs „au pied levé“, cum zic francezii. Emoţia tinerei a fost mare şi îmi închipui că a reprezentat motivul pentru încercarea de intrare precipitată în aria „Fără mamă“ („Senza mamma“) sau pentru unele acute neconvingătoare. Stanca Maria Manoleanu nu este lipsită de calităţi, printre care se evidenţiază cântul aerisit, delicat, cu plutiri într-adevăr... angelice, evocând un spirit răscolit al personajului. Sonorităţi în piano şi pianissimo au impresionat. Numai că partitura pucciniană conţine şi incursiuni dramatice, pentru a căror rezolvare studiul trebuie să continue.

O lectură rece, monolitică, acuzatoare, profundă, chiar profetică a rezervat mezzosoprana Sorana Negrea rolului Mătuşa Principesă (La Zia Principessa), esenţial în tramă. Culoarea sombrată de glas i-a servit în expresie. Poate că rotunjirea sonoră a registrului inferior în emisia „de piept“ care există cu prisosinţă în ambitus, va aduce noi valenţe de omogenizare pentru tălmăcirea unui desen melodic apropiat celui de contraltă.

Personaje diverse au fost bine conturate de mezzosopranele Oana Andra (o Maică Stareţă – La Badessa, severă şi gravă), Sidonia Nica (Sora „zeloasă“ – Suor Zelatrice), Mihaela Işpan („Şefa“ novicelor – La Maestra delle Novizie), Andreea Iftimescu (Sora Infirmieră – La Suora Infirmiera), de sopranele Mădălina Barbu (Sora Genovieffa), Andreea Novac (Surorile Osmina şi Dolcina). Andreea Novac şi mezzosoprana Adina  Secobeanu au cântat şi partiturile altor personaje ale operei, Le Cercatrici, Le Novizie, Le Converse.

„Gianni Schicchi“...

... este marea comedie pucciniană, al cărei haz contaminează totul, vocalişti, dirijor, instrumentişti, public. A fost titlul în care regizoarea serii, Cristina Cotescu, şi-a adus un aport substanţial în crearea atmosferei vesele, în condiţiile improprii de concert. Atitudini, mişcări simpatice (inclusiv căutarea febrilă a testamentului lui Buoso Donati prin partiturile de pe pupitrele soliştilor), relaţionări bine construite între personaje, costumaţii „dirijate“, civile, vii, moderne, altele decât ţinutele de seară de la anterioarele titluri, au făcut ca lipsa montării scenice să nu se simtă... prea mult. Până atunci, totul se rezumase la intrări, ieşiri, aşezări pe scaune, două candelabre mici atârnate de plafonul scenei, proiecţii pe fundal cu afişe, portrete ale lui Puccini, coperţi vechi de discuri vinil, din păcate prea puţin luminate.

Rolul titular a avut pe scena bucureşteană interpreţi de talia unor Octav Enigărescu sau Vasile Martinoiu. A fost rândul baritonului Vicenţiu Ţăranu sa-şi aducă aportul în conturarea unui personaj de covârşitoare complexitate, servit cu umorul pe care artistul îl are în sânge, demonstrat cu diverse prilejuri, în alte opusuri comice. Glasul are căldură, bună sonoritate (doar câteva note grave au suferit) iar expresiile şi coloristica atât de necesare unei bune redări caracterologice, au fost în foarte mare măsură adecvate. Rafinarea lor va continua, probabil că baritonul s-a aflat la debut în rol şi îl va transforma cât de curând din „Giannino“ în „Gianni“. Acum, mă gândesc de pildă, la diferenţierea contrastelor din timpul dictării noului testament, în raport cu celebrele ameninţări „Addio, Firenze...“.

O echipă numeroasă şi bine integrată l-a secondat pe eroul titular. Au cântat soprana Cristina Maria Oltean (Lauretta cu implicare sinceră în cunoscuta arie), mezzosoprana Sidonia Nica (Zita, cu unele sunete prea „deschise“ din registrul superior), tenorul invitat Remus Alăzăroae (Rinuccio al căruit registru central a rezonat voalat, dar cel acut a fost strălucitor, penetrant), tenorul Ciprian Pahonea (Gherardo), soprana Mădălina Barbu (Nella), başii Filip Panait (Betto di Signa) şi Iustinian Zetea (Simone, măreţ ca postură şi voce), baritonii Daniel Filipescu (Marco) şi Florin Simionca (Ser Amantio di Nicolao), mezzosoprana invitată Andreea Iftimescu (La Ciesca), basul Dan Indricău (suculent Maestro Spinelloccio).

La pupitru...

... dirijorul Tiberiu Soare a dus la bun sfârşit o muncă intensă şi imensă, prin care, privind peste cele trei titluri, a avut de rezolvat antiteza între tragic şi amuzant, aparţinătoare variatelor scriituri pucciniene, de la verismul zguduitor la comedia dantescă de situaţie. Orchestra Operei Naţionale i-a înţeles demersurile şi a cântat cu diversitate de exprimări, ce au zugrăvit ambianţa malurilor Senei („Mantaua“), a lumii monahale şi conflictelor ei („Sora Angelica“) sau agitaţia dintr-o locuinţă florentină, alături de confruntările dramatice, respectiv accentele comice. Stabilind tempourile potrivite pentru toată această complexă transpunere sonoră, cu orchestra pe scenă, Soare a reuşit şi un admirabil dozaj cu soliştii şi corul, realizând echilibrul atât de dorit în raporturile instrumentelor cu cântul.

Corul teatrului, dirijat de Daniel Jinga, a avut ştacheta ridicată şi a trecut-o.

Însă, dacă ar fi de făcut o „summa summarum“ a plusurilor şi minusurilor concertului cu cele trei opusuri, s-ar concluziona că izbânda serii aniversare a rămas neîndoios a... geniului compozitorului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite