„Giovanna d'Arco” la Scala

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Giovanna d'Arco” la Scala © Brescia-Amisano/ Teatro alla Scala
„Giovanna d'Arco” la Scala © Brescia-Amisano/ Teatro alla Scala

Un nou sezon la Scala, început pe 7 decembrie, după cum cere tradiţia. Opera aleasă pentru unul dintre cele mai importante evenimente culturale ale Italiei a fost Giovanna d'Arco, o raritate. Gândurile duc imediat către Renata Tebaldi şi înregistrarea de senzaţie din 1951, tot la Milano, dar în studiourile RAI, o înregistrare care a propulsat-o, la numai 29 de ani, drept una dintre cele mai bune soprane din lume.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Dar La Scala i-a fost inaccesibilă vreme de 150 de ani acestei opere a lui Verdi din perioada „anilor de galeră” şi totul capătă o simbolistică specială. Pentru că, după premiera din 1845, urmată de alte 16 reprezentaţii, Giuseppe Verdi a rupt relaţiile cu teatrul milanez, pentru 36 de ani. Revenirea Fecioarei din Orléans la Teatro alla Scala în 2015 capătă dimensiunea unei reconcilieri peste timp, emoţionantă precum împăcarea dintre Fiesco (autoportretul muzical al lui Verdi) şi Simon Boccanegra...

Dar premiera de ieri a provocat şi o altă reconciliere: cea a publicului conservator italian cu regia modernă de operă. Reproşul principal pe care nostalgicii îl fac regiei moderne este că ar denatura intenţiile compozitorului. E un sofism, pentru că e făcut uitat libretistul. În cazul de faţă, Temistocle Solera a imaginat un scenariu care frizează absurdul, cu multe momente atât de îndepărtate de realitatea istorică încât stârneşte perplexitatea. Regizorul  francez Patrice Caurier se declara atât de uimit de libertăţile pe care şi le-a permis Solera încât a trebuit să parcurgă cu multă atenţie piesa de teatru a lui Schiller (care a inspirat libretul), în căutarea semnificaţiilor unor dialoguri, dar şi a justificărilor pentru această mistificare. Şi cum să nu rămâi cu gura căscată aflând din aceasă operă că Jeanne d'Arc şi regele Charles VII se iubeau, că eroina este vândută englezilor de însuşi tatăl ei care credea că este posedată de diavol? Apoi că ea nu moare arsă pe rug, ci este salvată tot de tatăl cuprins de remuşcări şi de revelaţii în acelaşi timp, iar moartea survine într-o ultimă bătălie pentru regele ei, dar când este petrecută pe ultimul drum ea învie pentru a se înălţa spre ceruri. Cum să reprezinţi azi aşa ceva fără să provoci ridicolul?

Moshe Leiser şi Patrice Caurier au trimis delirul lui Solera într-un vis, separând în două planuri realitatea de fantasmagorie. Astfel, dormitorul Giovannei rămâne mereu un cadru, pe fundalul căruia se derulează marea istorie, ca într-o proiecţie onirică. În acest fel, accentul cade pe relaţia tată-fiică, iar exorcizarea devine psihoterapie. Prins între cele două lumi, regele Charles devine o statuie aurită, idealizat, nu departe de semnificaţia unui Luceafăr eminescian, ca să fim pe înţelesul nostru. Verdi şi-a dorit o mare operă, inspirată de istorie, dar absenţa personajelor secundare, raritatea scenelor de ansamblu creează inevitabil o poveste intimistă între Giovanna, Giacomo şi Carlo. Montarea de la Scala a rezolvat această dificultate cu graţie, separând grandoarea de intimitate, în cele două planuri de care aminteam.

Aşa cum s-a întâmplat adesea la deschiderea stagiunii milaneze, accidentele n-au lipsit. Baritonul Carlo Alvarez a răcit şi rolul lui Giacomo a fost preluat de un cvasi necunoscut, Devid Cecconi, devenit peste noapte o revelaţie. Înfăţişarea fizică nu-l avantaja, iar partitura prologului şi a primelor două acte îl făcea să sune brutal. Minunea survine însă în ultimul act, atunci când muzica începe practic să prefigureze ideea de bariton verdian. Tessitura înaltă, paternalismul atât de mişcător al relaţiei tată-fiică au scos la iveală un alt bariton decât cel de până atunci. Cecconi a demonstrat, minute în şir, cât de bine cunoaşte acest univers pe care Verdi l-a populat mai târziu cu Giorgio Germont, Rigoletto sau Simon... O epifanie baritonală.

Anna Netrebko a cântat cu siguranţă şi cu vitalitate. Dar caracterizarea a lipsit, toată interpretarea sprijinindu-se pe instinctul ei artistic şi pe un timbru de o calitate excepţională, care a făcut-o celebră în toată lumea. A fost orice, dar nu o copilă de 18 ani, exaltată de viziuni mistice şi de eroism nebunesc. A fost o Walkirie cu armură de velur, nu Fecioara din Orléans.

Francesco Meli este tenorul pe care Italia îl propune lumii drept continuator al marii tradiţii tenorale din ţara care a inventat opera. Nu e puţin, povara istoriei e colosală. A cântat atent la stil, impecabil în dicţie şi în frazare, dar evitând riscurile supra acutelor din V'ha dunque un loco simile.

Riccardo Chailly şi-a luat în stăpânire regatul muzical prin această premieră, o operă care-i este foarte cunoscută, încă din 2008 de la Bologna, de unde a rămas şi o înregistrare video a spectacolului pus în scenă de Werner Herzog şi Henning von Gierke. Dacă publicul milanez nu prea l-a iubit pe Daniel Barenboim, Chailly a demonstrat elocinţă în idiomul italian încă de la intonarea imnului naţional, electrizant, pentru a continua apoi ca pretendent al gloriei unui Muti sau Abbado. Dar şi în manevrarea vocală a corului, care are un rol foarte important în această operă, devenind astfel cel mai aplaudat personaj la finalul unei seri memorabile.

Pentru cei care nu au putut vedea acest spectacol, înregistrarea video este disponibilă pe site-ul canalului TV ArteGiovanna d'Arco

Galerie foto, pe blogul Despre Opera

Caseta tehnică:

7 Decembrie 2015, Teatro alla Scala - broadcast
Giuseppe Verdi: Giovanna d'Arco
Teatro alla Scala Orchestra e Coro
Dirijor: Riccardo Chailly
Regia: Moshe Leiser, Patrice Caurier; Decoruri: Christian Fenouillat; Costume: Agostino Cavalca; Lumini: Christophe Forey; Proiecţii video: Etienne Guiol; Coregrafie: Leah Hausman
Francesco Meli (Carlo VII), Anna Netrebko (Giovanna), Devid Cecconi (Giacomo), Dmitry Beloselskiy (Talbot), Michele Mauro (Delil)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite