Grieg şi Orff la Operă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Carmina Burana
Carmina Burana

A fost o nouă premieră, asociere de două titluri simfonice populare, „Peer Gynt“, suite pentru orchestră de Edvard Grieg şi „Carmina Burana“, cantată scenică de Carl Orff, ultima imaginată în formă de balet. Un duplex cu afiş luxos, prin prezenţa lui Ion Caramitru, recitator în Grieg şi a coregrafului italian Davide Bombana în Orff.

Li s-a alăturat prestaţia meritorie a ansamblurilor orchestral-corale ale Operei Naţionale Bucureşti, conduse de Tiberiu Soare (dirijor), Daniel Jinga (maestru de cor) şi Smaranda Morgovan (maestru al corului de copii). În afară de vocaliştii celui de-al treilea spectacol, soprana Marta Sandu, tenorul Lucian Corchiş şi baritonul Daniel Pop, fişa tehnică l-a mai inclus pe deja obişnuitul – la Bucureşti şi în ţară - Mario De Carlo (Italia), scenograf semnatar al decorurilor, costumelor şi luminilor.

„Peer Gynt“

Solveig

Prin vocea inconfundabil expresivă a lui Ion Caramitru (foto dreapta), textul lui Ibsen, povestire a eroului titular, a inoculat o varietate de emoţii de la idilic şi poetic, la declamaţia energică începută prin „Sunt eu, Peer Gynt!“, totul zugrăvit continuu în culori (între timbrul adolescentin şi cel al maturităţii târzii), precum şi în contraste. Duioşia evocării mamei este numai unul din exemplele de memorat. A existat o corelare, o simbioză între sensibilitatea rostirii şi subtilitatea exprimării orchestrale, oferită îndeosebi de partida de coarde în aproape întreaga partitură, poate cu excepţia primului episod în care aerul proaspăt al dimineţii trebuia doar să transpară, cedând prioritate naratorului. În alte momente, instrumentiştii au sunat elegant, romantic trist, elegiac cu adânci răscoliri de spirit, eteric, dar au expus şi crescendo-uri ameninţătoare sau atacuri severe.

Un fundal de pădure seculară admirabil stilizată, o bancă solitară, au reprezentat cadrul scenografic schematic, susţinut de schimbări de lumini, însă care au lăsat scena total goală în câteva secvenţe (spre pildă, cea a răsăritului roşietic), de care Tiberiu Soare şi fosa au profitat, neavând concurenţa unor proiecţii sau chiar a unui balet. Atenţia s-a concentrat pe sunet şi câştigul a fost de partea orchestrei.

În celebrul „Cântec al lui Solveig“, Marta Sandu a străbătut scena cu look şi paşi de zână, a expus vocalize unduitoare, acute în pianissimo şi un final precum zefirul, osmotic inspirat şi prelungit de la pupitru.

Ansamblu

„Carmina Burana“

Dimensiunea majoră a monumentalului opus al lui Orff, rezidă din masivitatea sonorităţilor orchestrale, din abordările potrivit susţinătoare venite din partea corurilor, de la forţă la murmur. Sunt cerinţe la care ansamblurile primei scene lirice naţionale au răspuns fără probleme muzicale, sub conducerea maeştrilor.

Scenograful a amplasat corul mare într-o poziţie fixă pe schele laterale, l-a îmbrăcat în costume unice, uniforme (pelerine roşii cu glugă), în timp ce corul de copii, în alb, a intrat în scenă după necesităţi. Cu fundaluri simple, alternant colorate sau chiar lăsând la vedere zidul din spate al platoului, cu o decoraţiune coborând uşor din când în când dinspre „podul“ scenei, de unde veneau, la început, la sfârşit, şi stelaje cu reflectoare, spaţiul central a aparţinut, cum se cuvenea, balerinilor.

Într-o concepţie coregrafică modernă, dansul a impresionat prin mişcări dinamice, impetuoase, explozive, atipice, performant redate de balerinii până acum obişnuiţi – este foarte clar - cu evoluţii clasice. Lirismul, nostalgia, senzualitatea, erotismul nu au lipsit, şi-au avut locurile lor bine exteriorizate. Punând în pagină viziunea lui Davide Bombana, Compania de Balet a teatrului a făcut un pas uriaş către diversificarea şi stăpânirea expresiilor corporale, într-o citire contemporană.

Cristina Dijmaru

Cristina

Notez excelenţii performeri din cuplurile solo, Cristina Dijmaru şi Robert Enache, Marina Gaspar şi Bogdan Cănilă, Rin Okuno şi Valentin Stoica sau, din celelalte cupluri, Lorena Negrea şi Oscar Ward, Kana Yamaguchi şi Egoitz Segura, Marina Gaspar şi Marco Corcella, Rachel Gil şi Alexandra Plesis. Fortuna, „Imperatrix Mundi“, simbolic legată la ochi precum Justiţia, a fost Raluca Jercea, implacabil trecătoare prin scenă, la începutul şi sfârşitul opus-ului.

Scurtele intervenţii solistice, cu scriitură dificilă în primul rând prin înălţimea ţesăturii vocale, dar şi prin nevoia străpungerii perdelei sonore a ansamblurilor, au revenit unor artişti cunoscuţi ai Operei Naţionale Bucureşti. Le rescriu numele, într-o ordine deloc aleatoare. Mai întâi Lucian Corchiş (ideal în „Lebăda“ cu pene exagerat-bogate), apoi Marta Sandu (apariţie în două rochii de seară, albă şi roşie, în ultima, concentrându-se asupra ultra-acutei şi ultra-solicitantei fraze „Dulcissime, totam tibi subdo me!“) şi Daniel Pop (când în smoking, când costumat în călugăr, preocupat în menţinerea acurateţei intonaţiei la pasajele de forţă, dar şi cu plăcut cânt moale).

O bilă albă rezerv pentru ţinuta programului de sală, bogat documentat. Opiniilor obligatorii ale realizatorilor, subiectelor tramelor, elementelor biografice, selecţiilor de fotografii, li s-a asociat o traducere consistentă a textului cantatei orffiene, datorată lui Ştefan Neagrău. Poate că şi slovele din „Peer Gynt“ şi-ar fi avut rostul printre pagini.

Final

(Foto Lavinia Huţanu/Opera Naţională Bucureşti)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite