Habemus Tosca

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bianca Mărgean - Tosca, ONB, 2019
Bianca Mărgean - Tosca, ONB, 2019

După o absenţă de mai bine de trei ani (fără a socoti reprezentaţia în concert din 2018), Toscarevine în repertoriul Operei Naţionale Bucureşti. Este a treia producţie prezentată în clădirea din Piaţa Eroilor în aproape 70 de ani. Suficiente motive pentru ca premiera de aseară să fie un eveniment.

Articol preluat de pe blogul Despre Opera.

într-o sâmbătă, 30 martie, la Opera Naţională Bucureşti, premieră
Giacomo Puccini: Tosca
Regie, decor, costume şi light design: Mario De Carlo
Bianca Mărgean (Tosca), Adrian Dumitru (Cavaradossi), Ştefan Ignat (Scarpia), Marius Boloş (Angelotti), Ion Dimieru (sacristanul), Valentin Racoveanu (Spoletta), Florin Simionca (Sciarrone), Dan Indricău (temnicerul), Mădălina Barbu (păstorul)
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti (maestru de cor: Daniel Jinga)

Se poate spune că epoca Regietheater la ONB s-a încheiat aproape înainte să înceapă, rămânând la stadiul unui experiment foarte reuşit. S-a terminat însă cu punerile în scenă ale unor mari regizori precum Graham Vick sau Andrei Şerban, înlocuiţi de nume precum Marco Gandini, Matteo Mazzoni sau Mario de Carlo (aflat la a doua producţie), iluştri necunoscuţi italieni, promotori ai revenirii la „marea tradiţie” a operei din anii ’50, când interpretarea vocală ţine loc şi de actorie.

Te Deum – Tosca, actul I, ONB, 2019

image

Producţia lui Mario de Carlo este abecedariană, foarte colorată şi, surprinzător, paradoxală în unele momente. Punctul ei forte este reprezentat de costumele figuraţiei din finalul primului act, scena Te Deum-ului, în care lumea vine la biserica Sant’Andrea della Valle, împărţită pe clase sociale, toaletele feminine ale reprezentantelor aristocraţiei fiind excepţionale, mai frumoase decât costumele personajelor principale, iată un paradox. Scenografia însă frizează arta populară naivă. La ridicarea cortinei, mirosul vopselei proaspete ajunge în sală, dar imaginea basilicei romane pare mai degrabă baia lui Tony Montana din Scarface, sau, dacă vreţi o trimitere autohtonă, a lui Gigi Becali. Doi pereţi laterali tapetaţi cu un material ce imită granitul şi marmura se ridică până la jumătatea înălţimii deschiderii scenei, ca şi cum ar fi fost gândiţi pentru un turneu, fundalul fiind un alt panou culisabil, a cărui deschidere face loc proiecţiilor unor gravuri celebre. Aceeaşi idee scenografică străbate şi actul al doilea din Palazzo Farnese, pentru ca zidurile lui Castel Sant’Angelo să semene izbitor cu cele ale unui castel butaforic dintr-un parc de distracţii. De-a lungul celor trei acte, regizorul apelează la picturi celebre pentru a-şi sublinia ideile, cel mai clar exemplu fiind uriaşul tablou din biroul lui Scarpia, o copie a picturii lui Caravaggio, Judith decapitându-l pe Holofern, care o inspiră şi o motivează pe Floria Tosca să îl ucidă pe şeful poliţiei romane. Recursul la pictură pare să fie o semnătură a regizorului, fiind la fel de abundent şi în Don Carlo, numai că în Tosca ajunge să distragă atenţia inutil de la acţiune.

Senzaţia de déjà vu este permanentă începând cu actul al doilea. Aceeaşi bibliotecă pictată ca în producţie veche a lui Hero Lupescu, aceleaşi paiete inadecvate pe costumul lui Scarpia, aceeaşi scenografie foarte simplificată în ultimul act, doar că totul este mai nou şi mai colorat, dar şi mai neinspirat decât acum 60 de ani. Deşi contestată vehement de critică şi de spectatorii conservatori, producţia din 2014 a lui Alfred Kirchner, împrumutată de la Viena, avea mai multe de spus, chiar dacă nu pe placul oricui.

În acelaşi timp, trebuie recunoscut că Tosca are un libret care conţine foarte multe indicaţii de regie şi,  alături de plasarea acţiunii în nişte locaţii reale din Roma, acestea fac ca opera lui Puccini să fie foarte rar montată într-un cadru modern. Ca orice producţie clasică, noua montare de la Bucureşti spune povestea coerent, mai ales acum, la primele spectacole, când mişcarea de scenă este proaspătă  şi, atâta cât e, teatrul atrage. Rămâne de văzut peste ani, când indicaţiile de scenă vor fi treptat ignorate, cum va îmbătrâni această producţie.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite