Arte

articolul anterior articolul urmator

Horia Mihail: „Următorii câţiva ani vor fi extrem de prolifici pentru majoritatea artiştilor şi cred că până la urmă ne va fi bine, ne va fi un altfel de bine”

0
15 Apr 2020 12:50:06
Oltea Şerban-Pârâu
Horia Mihail FOTO Virgil Oprina
Horia Mihail FOTO Virgil Oprina

Pianistul Horia Mihail, unul din cei mai apreciaţi muzicieni români ai generaţiei sale, are o prolifică activitate solistică, în calitatea sa de solist concertist al Orchestrelor Radio România susţine numeroase concerte pe scena Sălii Radio din Bucureşti, colaborează cu formaţii muzicale din ţară, fiind totodată solist al Filarmonicii din Braşov.

Pianul călător a reprezentat practic o reinventare a mea din punct de vedere profesional şi nu numai

Oltea Şerban-Pârâu: Horia Mihail şi pianul său – deocamdată nu pianul său călător, ci pianul său de acasă – petrec acest început al lunii aprilie 2020 cu totul altfel decât au făcut-o în ultimii 10 ani... şi anume începând câte o nouă ediţie a turneului, de acum, celebru, Pianul călător. Ce a însemnat turneul Pianul călător pentru Horia Mihail din 2011 şi până anul trecut, pentru a nu ne referi deocamdată la prezent...

Horia Mihail : Pianul călător a reprezentat practic o reinventare a mea din punct de vedere profesional şi nu numai, fiindcă, dacă îmi aduc bine aminte, în 2010, înainte de prima ediţie a Pianului călător, aveam la activ un singur recital solo într-o perioadă de 10 ani, poate chiar şi mai mult de 10 ani, aşa că a fost în primul rând o provocare pe care am acceptat-o şi care s-a dezvoltat în timp într-un fel de a fi din punct de vedere profesional. Mai mult decât atât, Pianul călător a devenit un brand, apreciat de din ce în ce mai mulţi oameni, lucru care m-a făcut să îmi dau seama că ceea ce facem este bine. Categoric a existat acel moment de creştere, plecând de la idee până la realizarea primului turneu. Până la urmă turnee se tot fac si s-au tot făcut. Este vorba de un concept puţin altfel decât ceea ce făceau pianiştii sau muzicienii în general. Ţin minte că în 2011, după ce am pornit împreună de la ideea călătoriilor lui Franz Liszt – comparaţia cu el este forţată fiindcă Franz Liszt a fost şi va rămâne un nume de anvergură în istoria internaţională a muzicii – însă am profitat de acel exemplu ca să aduc un fel de replică sau motivaţie pentru acel prim turneu. Apoi, lucrurile au venit oarecum firesc, având în vedere că am primit un feedback excepţional din foarte multe locuri şi de la foarte multe suflete, de la foarte mulţi oameni. Am înţeles că au nevoie de ceea ce fac şi am înţeles că prin ceea ce fac aduc bucurie unor oameni.

O.Ş.P. A fost vreo ediţie care a avut o însemnătate anume?

H.M.: Fiecare turneu a avut o însemnătate anume. Poate cel în care am cântat Beethoven, doar Beethoven şi cel în care am cântat doar Mozart. Fiecare repertoriu, cumva, s-a bazat pe starea mea de spirit şi starea mea fizică, de fapt, din acel moment. Alegerea repertoriului a fost dată de momentul prin care trecea viaţa mea. Ascultam recent un interviu pe care l-am dat în 2012 şi eram întrebat despre compozitorul preferat şi prima mea reacţie a fost Beethoven. Am o afinitate faţă de muzica acestui compozitor. Cumva mă reprezintă, fiindcă interiorul meu este organizat şi dezorganizat în acelaşi timp iar în muzica lui Beethoven eu asta simt – foarte multă emoţie organizată însă organizată, oarecum cu forţa, dacă pot să mă exprim aşa.

O.Ş.P. Primăvara anului 2020 este dificilă pentru cea mai mare parte a artiştilor din România şi din lume, fie că privim spre Broadway sau spre Covent Garden, spre Konzerthaus din Berlin sau spre Ateneul Român, dacă este să ne referim doar la muzică. Toate acestea în urma efectelor indirecte generate de pandemia care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume. Cum credeţi că vor parcurge actorii, muzicienii… această perioadă?

Pentru mine, perioada asta este una extrem de benefică, din punct de vedere spiritual

H.M.: Eu cred că e un bun moment pentru a te reinventa ca artist atât din punct de vedere al modului în care reuşeşti să comunici mai departe cu publicul, fie prin platforme online, fie prin înregistrări, printr-un alt mod de a comunica – mă refer la un actor care poate scrie, chiar şi un muzician care poate să se manifeste într-un alt fel. Personal asta am făcut şi asta fac în continuare în această perioadă critică, aş putea spune, nu pentru muzicieni sau pentru artişti în particular, ci pentru toată lumea. Cred că e un moment foarte bun de introspecţie, de căutare a valorilor reale pe care fiecare dintre noi le cultivă. Am mai vorbit şi cu alţi colegi, nu neapărat muzicieni, am vorbit şi cu actori şi cu artişti vizuali şi toţi trecem printr-o perioadă de transformare mai mult sau mai puţin profundă. Pentru mine, perioada asta este una extrem de benefică, nu din punct de vedere profesional sau material, ci din punct de vedere spiritual, fiindcă am avut şansa să fiu cu mine însumi mai mult decât mi-am imaginat sau am putut să îmi imaginez că voi fi vreodată şi am descoperit lucruri noi despre mine, în primul rând, şi ştiu şi simt că în momentul în care voi reveni nu voi reveni la fel cum am fost până acum.

Eu mă gândesc că în următorii ani va exista o cerere fantastică de emoţie primită

O.Ş.P. Tendinţa de a fi consideraţi... invizibili, prin numărul restrâns pe care îl reprezentăm, proporţional, oriunde în lume, este semnificativă. Cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze opinia publică în relaţia cu artiştii ăn această perioadă dificilă şi atipică pe care o parcurgem?

H.M.: Eu cred că nu există un TREBUIE. Vom vedea ce va fi.
Să luăm un exemplu cât de cât la îndemână, al doilea război mondial, pe care nu l-am trăit noi, dar l-au trăit bunicii noştri… Dar există scrieri destul de pertinente despre ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului. Şi perioada asta poate fi asimilată cu un război mondial altfel, nu mă refer acum la relaţiile între diverse state ci, pur si simplu, la ceea ce se întâmplă cu populaţia. Este teamă, mai mult sau mai puţin indusă de canalele mediatice, este o teamă pe care o resimţi în momentul în care vezi că nu mai este cum era, cum erai obişnuit şi atunci, făcând o paralelă cu un război mondial, după ce se termină, oamenii se reinventează. Eu mă gândesc că în următorii ani va exista o cerere fantastică de emoţie primită. Asta înseamnă că noi, artiştii, vom avea mult de lucru. Nu mă aştept ca opinia publică să se manifeste în vreun fel sau altul dar cred că în momentul în care ne revenim o să fie bine.

Mi-am imaginat în cursul vremii cum ar fi să nu mai cânt niciodată şi sentimentele erau foarte amestecate

O.Ş.P. Cum crede Horia Mihail că ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice. Pe ce repere ne-am putea sprijini?

H.M.: Din punct de vedere artistic nu ştiu ce să spun. Mi-am dat seama că trăind în această izolare forţată şi nefăcând ceea ce fac în mod curent, îmi lipseşte foarte mult ceea ce făceam. Am găsit viaţa altfel. Mi-am imaginat în cursul vremii cum ar fi să nu mai cânt niciodată şi sentimentele erau foarte amestecate, nu neapărat amestecate, erau la un nivel teoretic. Acum este şi la un nivel practic. Mă gândesc că fiecare ieşire pe scenă sau în public, în viitor, o voi exploata la maximum, ca şi cum nu aş mai cânta.
Asta este o percepţie în acest moment. Am învăţat că nu este bine să trăieşti în viitor, nici în trecut, ci doar în prezent, având grijă de viitor şi încercând să iei în consiedraţie lecţiile pe care le-ai învăţat din trecut.

Cel mai important personaj pe care l-am cunoscut şi cu care am avut deseori legături a fost pianistul Radu Lupu

O.Ş.P. Este o perioadă în care prezentul este deconcertant, o perioadă în care suntem tentaţi să ne reevaluăm trecutul. Un pretext potrivit pentru o privire retrospectivă. Cât de importantă a fost perioada studiilor pentru Horia Mihail primele noţiuni muzicale la Braşov, apoi cursurile Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, Universitatea din Illinois, iar apoi la Universitatea din Boston. Care au fost întâlnirile artistice cele mai importante din acea perioadă?

H.M.: Interesant. În perioada asta nu m-am gândit la studii, m-am gândit mai mult la perioada de dinaintea studiilor şi anume la copilărie, însă fiecare pas pe care l-am făcut m-a adus aici unde sunt de aproape 50 de ani. Au fost momente extrem de importante de-a lungul acestei perioade lungi, între 1978 - 1998, practic 20 de ani. Studiul nu s-a terminat atunci, doar diplomele s-au terminat atunci. Cel mai important personaj pe care l-am cunoscut şi cu care am avut deseori legături a fost pianistul Radu Lupu care, într-un fel, mi-a marcat dezvoltarea din punct de vedere artistic. Prima întâlnire a fost în 1982, dar a continuat apoi, cu regularitate, mai ales în perioada de studii în Statele Unite, când ne vedeam aproape în fiecare an. Am învăţat foarte multe din punct de vedere pianistic de la el, mai mult din punct de vedere a ceea ce înseamnă să fii un om care încearcă să transmită energie şi emoţie. Dacă stau să mă gândesc, au fost tot felul de momente de cotitură, în care am ales într-un fel sau altfel. Nu pot să spun că regret deciziile pe care le-am luat, fiindcă în momentul acesta sunt bine, însă ar fi interesant la un moment dat să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi luat o decizie versus altă decizie, pentru că lucrurile astea s-au întâmplat destul de des: momentul plecării în SUA, apoi momentul în care m-a sunat una dintre marile agenţii de impresariat care voia să mă pună să cânt cu Vengerov în turnee, decizia de a reveni în România… Una peste alta, drumul fiecăruia dintre noi este făcut atât de puterea pe care o avem, cât  şi de influenţa situaţiilor în care intrăm şi a persoanelor care ne ghidează. Puteau să nu se întâmple o groază de lucruri, dacă la un moment dat în loc să merg la stânga o luam la dreapta. Lucrurile astea se întâmplă pentru fiecare.

Procesul artistic este acelaşi, indiferent că sunt la Deva, Roman sau New York

O.Ş.P. Peste 2000 de recitaluri şi concerte susţinute pe patru continente, din Tara de foc până la Kuala Lumpur sau Japonia ? Despre care dintre acestea vă amintiţi în mod deosebit, care au fost întâmplări artistice memorabile, evident prin prisma subiectivităţii acestui moment. Contexte artistico-geografice deosebite, Expoziţia Mondială de la Shanghai (2010), Teatrul La Fenice din Veneţia, celebra sală a Filarmonicii din Kuala Lumpur (2014), Carnegie Hall (2016)... Rămân ele altfel în memorie decât recitalurile sau concertele curente ?

H.M.: Nu. Fiindcă procesul este, practic, acelaşi. Bineînţeles că este foarte interesant să te duci în Ţara de foc şi să cânţi şi să vezi foci şi pinguini sălbatici, dar procesul artistic este acelaşi, indiferent că sunt la Deva, Roman sau New York. Este acelaşi lucru. Bineînţeles că fiecare loc poate avea o încărcătură aparte – când am cântat prima dată la Boston Symphony Hall, în '96 - '97, a existat o încărcătură anume fiindcă ştiam că pe acea scenă, pe acel instrument, cântaseră mari personalităţi, dar, cum spuneam mai devreme, procesul acesta de a primi şi de a da mai departe este identic indiferent de loc. Este foarte frumos să cânţi într-o sală mare, dar nu asta contează. Nu contează sala, nu contează locul. Îmi aduc aminte cu foarte mare bucurie de diverse momente, de diverse locuri noi, de diverse culturi pe care am avut ocazia să le cunosc fiindcă altminteri, poate nu aş fi avut această şansă.

Am preluat, poate, puţin din gândirea lui Celibidache în ceea ce priveşte înregistrările: cred că este mult mai important procesul live

O.Ş.P. Discografia lui Horia Mihail. în special cea solo, este diversă şi cuprinde un compact-disc dedicat aniversării compozitorului Frederic Chopin, iar sub egida Editurii Casa Radio patru CD-uri ce includ lucrări de Franz Liszt, respectiv de Beethoven, un al treilea album intitulat Romantic şi unul cu lucrări concertante celebre alături de Orchestra Naţională Radio. Palmaresul discografic al pianistului este completat cu o serie de compact-discuri de muzică de cameră realizate alături de Alexandru Tomescu şi Răzvan Suma, dar şi alături de violoniştii Gabriel Croitoru şi Liviu Prunaru sau de flautistul Ion Bogdan Ştefănescu. Într-o percepţie personală, cât de importante sunt aceste înregistrări ?

H.M.: Pentru mine nu prea sunt importante, de altfel nu le ascult, fiindcă am preluat, poate, puţin din gândirea lui Celibidache în ceea ce priveşte înregistrările: cred că este mult mai important procesul live, procesul de a crea o anumită energie bazându-te pe energia de dinainte şi raportându-te la cea viitoare. E mult mai important decât ascultarea unei imprimări, fiindcă lucrurile se întâmplă în acel moment. Nu pot fi replicate. Am avut un concert înregistrat cu Orchestra Naţională Radio în 2012 sau 2014. Toată energia respectivă era atunci, acolo, între nişte oameni, iar o înregistrare nu poate capta lucrul ăsta. Captează doar sunetele, doar rezultatul aplatizat, dacă aş putea spune, a ceea ce s-a întâmplat. De altfel, eu nu sunt de acord şi dezavuez cu tărie înregistrările făcute în studio, cu lipituri ş.a.m.d. Asta nu este muzică de fapt. Este un „fals”, până la urmă.

Erau ani de „haiducie”, fiindcă până în 2006 nu se mai făcuse aşa ceva în România

O.Ş.P. În 2006 începea o perioadă de pionierat pentru Horia Mihail prin implicarea managerială şi artistică în ediţiile succesive ale turneelor Music On susţinute de Romanian Piano Trio şi primele turnee Stradivarius, alături de Alexandru Tomescu. Cum au fost acei ani ?

H.M.: Erau ani de „haiducie”, fiindcă până în 2006 nu se mai făcuse aşa ceva în România, mă refer şi la idee şi la tipul de finanţare aproape privată a turneelor respective. A fost un pariu pe care l-am făcut cu mine însumi şi, de fapt, cu societatea în care trăiam, pariu pe care l-am câştigat. Ţin minte că, în 2005, le-am propus lui Alexandru Tomescu şi lui Răzvan Suma să facem acest lucru. Alexandru a fost de acord, Răzvan a fost foarte sceptic iniţial şi nu a venit în aceeaşi barcă cu noi decât ulterior. Este o vreme la care mă gândesc din când în când şi chiar dacă lucrurile s-au schimbat între timp, mă gândesc cu mândrie şi bucurie la acea muncă.

Responsabilităţile sunt mai mari însă libertatea de expresie, libertatea de comunicare este nemărginită

O.Ş.P. Din 2011, am continuat împreună o altfel de experienţă, în care Horia Mihail renunţa la poziţia de partener de muzică de cameră şi redevenea solist, în turneul Pianul călător.

H.M.: Da. A fost altfel şi a fost mai bine fiindcă am reînvăţat cum este să fiu propriul meu şef, coordonator – mă refer acum strict la partea artistică –, să nu depind decât de gândurile şi trăirile mele în momentul în care sunt pe scenă. E altceva să fii solist, chiar cu o orchestră, dar mai ales în momentul în care eşti singur pe scenă într-o sală de concert. Responsabilităţile sunt mai mari însă libertatea de expresie, libertatea de comunicare este nemărginită, practic.

O.Ş.P. În paralel, tot din 2011-2012 am mers mai departe împreună şi cu experienţa muzicii de cameră prin ediţiile succesive ale turneelor naţionale Duelul viorilor, Flautul fermecat, Vioara lui George Enescu, sau cu aceea de acompaniator al unor mari cântăreţe prin turneul Cele trei Dive. Totul cu o intensitate şi densitate cu totul deosebită a evenimentelor concertistice, care a făcut ca timpul alocat managementului să scadă pentru Horia Mihail în favoarea celui alocat muzicii propriu-zise. Ce se desprinde în memorie legat de fiecare dintre aceste turnee prin lentila deceniului parcurs de atunci şi până în prezent?

H.M.: Trebuie să recunosc că în acest ultim deceniu au intervenit schimbări spectaculoase şi extrem de importante în viaţa mea privată, care nu au putut să nu afecteze, cumva, atât randamentul meu din punct de vedere managerial, cât şi faptul că m-am îndreptat, cumva, mai mult către zona artistică, zona de interpretare. Au fost foarte multe. Nu aş putea spune că au fost prea multe. Au fost exact câte puteam să "duc" în acea perioadă. Solistica şi muzica de cameră sunt două capitole care funcţionează împreună, se completează într-un fel. Momentul în care te joci şi vii în contact cu gândurile şi cu simţirile unui partener sau unor parteneri şi simţi să te pliezi, practic, unor intenţii care, poate, nu-ţi sunt neapărat proprii, dar le accepţi şi mergi cu ele mai departe, creând bine şi frumos, este un lucru absolut excepţional. Nu aş putea să îmi imaginez că de acum încolo nu voi mai cânta muzică de cameră aşa cum nu pot să îmi imaginez nici că de acum încolo voi cânta doar muzică de cameră.

Cred că generaţia noastră artistică este o generaţie de luptători

O.Ş.P. Parteneri de scenă cu care aţi colaborat frecvent în ultimii 15 ani, violoniştii Alexandru Tomescu, Gabriel Croitoru, Liviu Prunaru, violoncelistul Răzvan Suma, flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi mulţi alţii, alături de care nu aţi avut experienţa intensă de turneu... Sunteţi, practic, o generaţie... Ce apreciaţi mai mult la fiecare dintre ei şi ce credeţi că vă defineşte ca generaţie a artei interpretative româneşti ?

H.M.: Da, este într-adevăr generaţia de după '90. Cred că generaţia noastră artistică este o generaţie de luptători. Spun asta strict la nivelul structurii vieţii muzicale din România. Am parcurs această perioadă trecând de la un sistem la alt sistem printr-o perioadă de haos, iar perioada aia de haos este, probabil, între 1990 şi 2000 şi cred că a fost destul de dificil să ne impunem, cumva, cuvântul. Am fost printre primii care au reuşit să aibă contact cu întreaga lume. Dacă ne aducem aminte, înainte de '90 exista o foarte puternică legătură cu statele din fostul spaţiu comunist, mai ales Uniunea Sovietică, dar aia nu e tot. Noi am reuşit să mergem fizic în toată lumea, să învăţăm din toată lumea, de la toată lumea şi să aducem înapoi un altfel de suflu. Recunosc că a existat un aşa-zis conflict între generaţia noastră şi generaţiile anterioare, conflict din care, până la urmă, nu am avut decât de câştigat cu toţii – cei care au priceput că au ceva de învăţat.

Asocierea cu orchestrele radio este un lucru absolut fantastic care mi-a redat în primul rând încrederea în forţele proprii

O.Ş.P. De aproape 10 ani sunteţi solist concertist al Orchestrelor Radio ? Ce a însemnat această oportunitate survenită în stagiunea 2009/2010 pentru Horia Mihail?

H.M.: Asocierea cu orchestrele radio este un lucru absolut fantastic care mi-a redat în primul rând încrederea în forţele proprii sau mi-a redat încrederea în forţele proprii. Ideea de solist concertist, în acest moment, asociat unei instituţii, poate părea anacronică, însă nu pot să spun că nu m-am bucurat să am ocazia unei astfel de poziţionări, atât din punct de vedere al notorietăţii pe care am căpătat-o, fiind asociat acelei instituţii, cât şi din punct de vedere strict al liniştii şi siguranţei pe care ţi-l dă un venit constant. Pe de altă parte, încă din 2002 sunt solist concertist al Filarmonicii din Braşov, ceea ce poate, până la urmă, ar putea arăta că… ei au dreptate. Poziţia de solist concertist are semnificaţia ei.

Spectatorii probabil o să vină cu o combinaţie între nevoia pe care o au de a primi această energie de la artişti şi, în acelaşi timp, cu frică

O.Ş.P. În această perioadă, propunerile on line care încearcă să suplinească lipsa activităţii live în sălile de concert sunt tot mai multe peste tot în lume. După încheierea acestei perioade, pe care ne-o dorim toţi cât mai apropiată şi pe care refuzăm să ne-o imaginăm ca putând fi permanentă, în care online-ul este singura opţiune pentur viaţa artistică, cum credeţi că vor reveni spectatorii către experienţa artistică pe viu. Cu aviditate sau cu frică ?

H.M.: Cred că ambele. Foarte mulţi artişti încearcă să se replieze cumva şi să continue actul artistic. Spectatorii probabil o să vină cu o combinaţie între nevoia pe care o au de a primi această energie de la artişti şi, în acelaşi timp, cu frică. Frica nu o să dispară cu una, cu două. În momentul în care nu va mai fi stare de urgenţă sunt convins că nu o să se umple Sala Radio sau Ateneul Român din prima şi, cum să zic, eu cred că asta se va întâmpla la nivel global. Dar cred că o să se inventeze lucruri noi. Observ acum, în online, inclusiv pe platforma pe care am făcut-o, tamtam.live, sunt tot felul de idei care mai de care mai îndrăzneţe, prin care oamenii care trăiesc în această zonă încep să gândească lucruri noi şi chiar să le facă. Mă gândesc că toată această experienţă poate să întregească experienţele live, cele care se întâmplă în săli de concert. Chiar vorbeam cu mai mulţi artişti, ok, până acum cântam la Braşov; de ce să nu cântăm la Braşov şi să putem fi urmăriţi online de întreaga lume? S-ar putea să fie un lucru nou, benefic pentru întreaga planetă şi pentru comunicare. Va continua şi formula aceasta online, dar altfel. Dacă acum sunt artişti care acum cântă din dormitor sau se exprimă de pe terasa blocului, chiar dacă nu este nimeni în jur, eu mă gândesc că într-un an de zile aceşti artişti s-ar putea să facă acest lucru, cum să spun, să-l aplice şi la viaţa lor profesională în viitor.

O.Ş.P. Ne aflăm într-o perioadă în care este foarte greu să figurăm viitorul aşa că îl voi întreba pe pianistul Horia Mihail nu cum vede viitorul, ci cum şi-ar dori să arate viitorul ?

H.M.: Cu siguranţă altfel decât a fost până acum, în sensul în care nu notorietatea şi numărul de evenimente şi concerte va prima, ci echilibrul pe care îl voi căpăta din viaţa pe care o duc cu mine însumi şi cu cei care îmi sunt aproape şi viaţa profesioală, viaţa de concert. Am învăţat sau reînvăţat lucruri pe care le uitasem, am descoperit valenţe noi ale interiorului meu pe care, cu siguranţă, le voi transfera energetic în ceea ce fac din punct de vedere pianistic. Mă gândesc că următorii câţiva ani vor fi extrem de prolifici, nu numai pentru mine ci pentru marea majoritatea a artiştilor şi cred că până la urmă ne va fi bine, ne va fi un altfel de bine.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările