Ingmar Lazar la Ateneu

Pe 24 ianuarie, cu prilejul împlinirii a 80 de ani a Institutului Francez de la Bucureşti, tânărul pianist francez Ingmar Lazar a susţinut la Ateneul Român un recital de pian. Interpretarea sa plină de sensibilitate, ce i-a făcut pe unii să-l numească cel mai bun pianist francez din noua generaţie, a răspuns cu multă însufleţire aşteptărilor publicului.

Institutul Francez la 80 de ani

Cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la înfiinţare, pe 23 ianuarie, Institutul Francez mi-a trimis o invitaţie la un concert de pian la Ateneu. Cum, spre ruşinea mea, nu am mai fost de doi ani la Ateneu, am acceptat bucuros, fără să ştiu nimic despre pianist. Într-o seară de duminică hibernală, ce poate fi mai nimerit decât un concert de muzică de pian?Eram sigur că Insititutul Frncez se va achita cu multă însufleţire de eveniment.  

Cine este Ingmar Lazar?

Cum spuneam, nu ştiam nimic despre pianist. Prenumele de Ingmar, asociat cu Bergman, nu putea însemna decât calitate foarte bună, iar numele de Lazar nu mă ducea la numele românesc de Lazăr, ci la numele biblic al celui înviat din morţi. De abia după concert am aflat că pianistul Ingmar Lazar are părinţii de origine română, că a început să cânte la pian la 5 ani, că la 6 ani cânta deja în public la Sala Gaveau, un loc renumit din Paris, că a luat premii muzicale importante şi că presa îl numeşte "cel mai bun pianist francez din noua generaţie".

Pe scena Ateneului

Pe scena Atenenului, Igmar Lazar a părut foarte timid, fragil şi m-a dus cu gândul la personalitatea sensibilă pe care mi-am îmaginat-o că o avea Chopin. De fapt, tânărul nu s-a arătat deloc fragil, ridicând ca pe un fulg capacul claviaturii pianului, pe care organizatorii de la Ateneu au uitat să-l îndepărteze dinainte. Şi aveam să mai am o surpiză, mai încolo. În cele din urmă, cu sprâncenele aduse în accent circumflex, am întrat, odată cu solistul şi cu publicul în magia muzicii.

Pasiune şi forţă muzicală

Piesa de rezistenţă ale serii a fost, evident, andantino-ul Sonatei D. 959 în la major de Franz Schubert, interpretată cu mare emoţie, în perfectă consonanţă cu impresia romantică despre care am vorbit mai sus. Dar surpriza a venit odată cu partea puternică a repertoriului – reprezentată de Sonata KV 457 în do minor a lui Mozart şi de Valsul lui Mefisto nr.1 al lui Liszt – ce au arătat pasiune şi forţă muzicală. Mi-au rămas opace acordurile ciudate ale lui Enescu, a cărui Pièce sur le nom de Fauré am auzit-o aseară, dar vina probabil a fost nepriceperii mele.

Impresia generală a interpretării – dincolo de frumuseţea în sine a repertoriului – este că am admirat un muzician cu o proprie şi originală tonalitate a interpretării, care a reuşit, fără nici o dificultate, să jongleze cu genuri muzicale diferite.

"Delectarea urechilor şi mişcările inimii" 

Publicul a beneficiat din plin de delectarea urechilor şi de mişcările inimii - vorba unui scriitor-cronicar de acum două secole - iar solistul l-a premiat, după îndelungi aplauze, cu minunatul preludiu după Bach al lui Alexander Siloti: bucată ce ne-a rămas tuturor în minte şi ne-a încălzit pe interior, pe tot drumul spart de ger.

Felicitări Institutului Francez pentru eveniment şi un La foarte mulţi ani!