INTERVIU Şerban Pavlu, actor: „Între a nu face nimic şi a face o prostie, aleg a doua variantă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când abordează un rol, Şerban Pavlu preferă să „se arunce“ în el cu capul înainte, să încerce, să experimenteze, asumându-şi inclusiv eventualele greşeli.

Şerban Pavlu (38 de ani) e un actor complex. Nu se sfieşte să apară în filmele de şcoală ale viitorilor regizori şi nici să dubleze animaţii în limba română. Poate de aceea îi recunoaştem întâi de toate vocea, iar mai apoi personajele din „Moartea domnului Lăzărescu“, al lui Cristi Puiu, „Tatăl fantomă“, de Lucian Georgescu sau „Toată lumea din familia noastră“, în regia lui Radu Jude, pe care le-a primit cu palmaresul larg deschis. 

Actorului i se par fireşti şi momentele de pe scena teatrului Bulandra, dar şi giumbuşlucurile pe care le-a făcut alături de Mihai Bendeac, pentru a-i mai dezmorţi puţin pe privitorii micului ecran. De curând, Şerban Pavlu l-a jucat pe Tavi, în „Roxanne“, lungmetrajul de debut al lui Vali Hotea.

„Weekend Adevărul“: Când ştie un actor că e caraghios sau e prea îndrăzneţ?

Şerban Pavlu: Problema e că de multe ori nu ştie. Aici cred că apare foarte puternic în ecuaţie, dacă e vorba de film, imaginea regizorului, figura acestuia. Cred că un actor trebuie să îşi cunoască limitele. Dar uneori e mai bine să nu şi le cunoască şi să-şi descopere alte delimitări. Pentru chestia asta, cum se spune în limbaj actoricesc, trebuie să se arunce, şi atunci riscul e foarte mare, poţi părea ridicol, poţi părea prost pur şi simplu. Aici apare regizorul, această figură care trasează limitele. 

Pentru dumneavoastră cum arată astfel de momente, cele în care „vă aruncaţi“?

Poate sună banal, dar, în general, dacă sunt printre prieteni, nu sunt genul de actor care să aibă reţineri. Încerc, cum se zice, să fac ce îmi trece prin cap, să asimilez cât mai bine textul şi povestea, discut cât se poate, iar pe urmă trec la fapte. Am descoperit că e bine să faci un lucru, să faci trei, să faci cinci şi să ţi se spună: „Băi, alea trei mişcări sunt foarte proaste“ sau „acesta e aşa şi aşa, uite, mai bine ai face a cincea chestie“, decât să nu faci nimic şi să discuţi la infinit despre cum ar trebui să fie acel rol. Între a nu face nimic şi a face o prostie, aleg a doua variantă.

Aşa faceţi ca totul să pară natural... 

Da, asta e foarte important. Dar nu ştiu când lucrurile sunt naturale sau nu, iar aici apare dialogul între actor şi regizor. Din esenţa acestui dialog reiese creaţia actorului: el propune, apoi regizorul alege. Nu cred că un regizor trebuie să te înveţe cum să faci rolul. Tu trebuie să faci anumite mişcări, care poate n-au legătură cu personajul pe care-l joci, iar propunând nişte lucruri, el va avea posibilitatea să aleagă şi să spună: „Hai să facem mai mult din asta şi mai puţin din asta!“. Dar cineastul nu are ca misiune să te înveţe pe tine cum să faci. Tu te-ai dus acasă, ai învăţat textul, însă nu poţi veni să spui: „Ei bine, acum arată-mi cum să fac“. Nu asta e ideea!

Actorul pune la dispoziţie culorile

Atunci e regizorul responsabil doar de ultimele tuşe?

Nu. Regizorul scrie o carte sau pictează un tablou cu anumite culori pe care le pui tu la dispoziţie, cu un text pe care îl scrii şi tu. El alege o parte din lucrurile pe care tu le faci şi le încheagă într-un fel, dar nu e datoria lui să te înveţe. El spune „dă-mi roşu!“ şi tu te chinui să produci nişte roşu, sau zice „mai adu galben!“ şi tu te chinui să fabrici puţin galben, după care le combină şi pictează cu ele. Asta dacă e să fiu aşa, foarte plastic, dar nu poate el să facă galben în locul tău. 

Mi se pare că, atunci când încerci să te duci, aşa, puţin la vale, se pot întâmpla şi lucruri interesante.   Şerban Pavlu, actor

Regizorul Radu Jude spunea că aveţi mereu curajul de a vă asuma până la capăt ridicolul personajului pe care-l interpretaţi. E o carte pe care să puteţi miza?

Nu ştiu dacă e un atu. Pentru Jude a fost, pentru alţii poate să fie un defect, fiindcă actorii încearcă, de multe ori, să îşi protejeze imaginea. Dacă un actor îşi descoperă nişte puncte slabe, încearcă să se manifeste în faţa camerei în aşa fel încât să nu i se vadă acele defecte. Însă, dacă e să pornim de la actori dobitoci complet care încearcă să pară tot timpul frumoşi, să arate mereu eleganţi, actori care refuză să vorbească urât în teatru sau în film, nu cred că despre asta e vorba. Înseamnă că n-au înţeles nimic până acum. Eu nu pot să fac aşa, nu am făcut niciodată asta! Mi se pare că, atunci când încerci să te duci, aşa, puţin la vale, se pot întâmpla şi lucruri interesante. 

image

Tavi, interpretat de Şerban Pavlu în filmul „Roxanne“ FOTO: Cornel Lazia

Spahiu vs. Pavlu

Acceptaţi invitaţiile oricărui cineast de a apărea în filme, chiar şi în examenele de şcoală ale viitorilor regizori?

Da, am lucrat mult cu regizori care se aflau în timpul studiilor sau la finalul acestora. E o chestie pe care am preluat-o şi eu de la alţi actori, de la alţi colegi, unii cu mult mai în vârstă şi cu un palmares mult mai bogat decât al meu. De la cei care fără niciun fel de discuţie, decât cele legate de scenariu, de lectura textului, au acceptat să ajute nişte studenţi să facă un film pentru şcoală. Pentru un student, care teoretic ar trebui să lucreze doar cu colegii lui, e greu dacă are, de exemplu, un personaj mai în vârstă în scenariu. 

Am văzut cum mulţi actori acceptă să apară în producţii de acest fel şi am acceptat şi eu, iar uneori am avut surprize plăcute, cum au fost şi cele neplăcute. E o loterie şi aici, dar cred că nu se poate fără asta. Dacă actorii nu ajută studenţii, nu văd cum s-ar putea face bine acele filme de şcoală. În ceea ce priveşte restul propunerilor, ale cineaştilor consacraţi, aici e o dicuţie mai lungă. Presupunem că actorii ar trebui să îşi aleagă cu mare grijă rolurile pe care le fac, să nu joace după orice scenariu, dar din punctul meu de vedere asta nu se prea întâmplă în România. În sensul că nu cunosc foarte mulţi actori care să fi refuzat un rol, mai ales când e vorba de cele principale în filme de lungmetraj.

Nu cunosc foarte multe situaţii în care cineva să fi refuzat să joace din motive artistice.   Şerban Pavlu, actor

Nu cunosc foarte multe situaţii în care cineva să fi refuzat să joace din motive artistice. Dacă are de făcut altceva în timpul acela, asta e cu totul şi cu totul altceva, dar ca un actor să ia un scenariu şi să spună: „Bă, uite, îmi pare rău, e rolul principal, am înţeles, dar nu prea îmi place scenariul ăsta al tău şi nu cred că o să joc în film...“. Nu am auzit, dar sunt convins că sunt şi cazuri din acestea. Unul dintre motive ar fi că în România se face puţin film, oportunitatea ca un actor să joace într-un film apare rar. 

Acelaşi Radu Jude mai aprecia că o luptă Spahiu vs. Pavlu, aşa cum a fost cea din filmul „Toată lumea din familia noastră“, aduce mai mult cu una Bambi vs. Godzilla. Aţi urmărit-o prin aceeaşi lentilă?  

Nu chiar, pentru că eu priveam din interiorul personajului care îl considera, până la urmă, pe Spahiu un rival. Îl vedea ca pe cineva în plus în viaţa femeii pierdute. Cred că acolo am acţionat, aşa, într-un fel de orgoliu rănit masculin care îl ridica pe Bambi la puterea lui Godzilla, aşadar nu am privit lucrurile la fel ca Jude. Am văzut întreaga situaţie ca de la bărbat la bărbat. 

Iniţial vă doreaţi să deveniţi regizor de teatru. Ce v-a determinat să apucaţi calea actoriei şi a filmului?

Cele două merg bine împreună, dar, da, iniţial doream să devin regizor de teatru. La vârsta de 18 ani, imediat după liceu, trebuia să-ţi alegi neapărat facultatea la care voiai să dai şi eu insistam că vreau la teatru, asta îmi era destul de clar, dar eram foarte timid aşa şi foarte speriat de orice idee de a apărea în faţa publicului. Aşa că m-am pregătit pentru regie, dar, după aceea, declicul propriu-zis l-a produs o prietenă de familie care mi-a sugerat că ar fi mai bine să urmez actoria, fiindcă „regie poţi să faci şi mai încolo!“. Lucru pe care nu l-am regretat, pentru că sunt de părere că vârsta de 18 ani e una foarte fragedă pentru a începe să faci regie. 

serban pavlu

Şerban Pavlu a evoluat ca actor şi pe scena Teatrului Bulandra FOTO: Cinemagia

Înainte, facultatea presupunea studii comune, cel puţin pentru o vreme, a celor două secţii – regie şi actorie –, iar acesta e un lucru care spune mult. L-am cunoscut pe Igor Kordonsky, unul dintre cei mai buni regizori cu care am lucrat la teatrul Bulandra, care venea dintr-o şcoală celebră din Rusia, unde făcuse teatru cu Lev Dodin. Acesta nu făcea vreo diferenţă, vreme de un an sau doi, între studenţii lui de la actorie şi studenţii lui de la regie. Iar Kordonsky jucase ca actor în spectacolele lui Lev Dodin, care îi era profesor de regie, iar o astfel de experienţă a făcut din el un regizor mai bun, nu unul mai slab. L-a transformat în cineva care înţelege mai bine ce se întâmplă şi de partea cealaltă, cea a actorilor. 

La terminarea liceului nu a fost cel mai potrivit moment să urmaţi regia de teatru. Acum ar fi?

Bineînţeles. Dar nu am de gând să mă ocup de asta în viitorul apropiat, pentru că am senzaţia că nu am ajuns prea departe ca actor încă şi aş vrea să îmi îmbunătăţesc performanţele în domeniul acesta, al actoriei. Regie de teatru poţi face în diferite feluri. Dacă o să-mi îndrum vreodată colegii sau voi lucra alături de ei un text care îmi place în mod deosebit, asta e una, dar nu mă simt pregătit ca în postură de regizor să merg să propun o piesă. E mai potrivit să evoluez, mai întâi, ca actor. 

„Ideea nu e să te strâmbi, ci să poţi transmite ceva“

Vă plăcea The Police în tinereţe? Aveţi amintiri pe melodia „Roxanne“?

Eram înnebunit după trupa The Police. Pentru viaţa muzicală a unui adolescent există, aşa, o scamă, pe care o preia din mers, iar ce se i întâmplă vine ca o revelaţie. Auzi deodată o muzică cu care nu ai mai intrat în contact şi ţi se pare uluitor, nu înţelegi cine cântă, de unde a venit „microbul“ ăsta. Aşa a fost cu The Police. Eram la un prieten foarte apropiat şi am ascultat această casetă cu The Police, care era un fel de best-of, o selecţie de piese. Ei bine, această casetă aparţinea iubitului surorii acelui prieten, un tip mult mai mare. Sora era şi ea mai mare şi ieşea cu băieţi mai maturi. Aşa s-a făcut că tipul acela, pe care oricum îl admiram de la distanţă, lăsase în casă această casetă marca The Police.

Nu am să uit vreodată când am auzit pentru prima oară vocea lui Sting, şi nu semăna cu nimic din ce ascultasem până atunci. A fost o bornă în viaţa mea de adolescent meloman, importantă. Pe piesa „Roxanne“ nu am amintiri anume, ori pe vreo melodie anume, dar caseta aceea a rămas foarte mult în viaţa mea mondenă de după. Erau petreceri şi se asculta The Police. Era o trupă grozavă şi pentru că se putea dansa pe muzica lor, nu-ţi trebuia altceva.

Vi s-a întâmplat, asemenea lui Tavi, personajul principal al filmului „Roxanne“, să fiţi turnat la Securitate? 

Nu mi s-a întâmplat. Pentru a mine a fost mai mult povestea personajului decât a mea, fiindcă propriu-zis vârsta nu ar fi permis lucrul acesta. Eram în liceu când a venit revoluţia, în clasa a noua, aşa că, teoretic, sunt cu doi-trei ani mai tânăr decât ar fi Tavi, şi atunci nu ar fi avut cum să mi se întâmple o asemenea istorie. Am asumat mai degrabă povestea asta ca pe o una despre trădare, minciună, neîncredere între oameni, şi apoi am încercat să îl construiesc aşa.

Cu siguranţă nu toţi am fost turnaţi la Securitate, dar a fi trădat de cineva apropiat, a te pune în situaţia de a afla o noutate despre propriul tău trecut – asta nu mai e atât de îndepărtat. Latura asta politică, comunistă cred că se deduce pur şi simplu. Pentru un actor e foarte greu să joace intriga politică sau social-politică a filmului. Un actor poate să delimiteze doar lucruri concrete. Cum ar fi sentimentul de trădare sau cel la aflarea unei veşti uluitoare despre propriul tău trecut. Am încercat să mă concentrez pe lucrurile concrete.  

Film şi teatru

Actorii de teatru sunt puţin mai expansivi când vine vorba de gesturi, pe când cei de cinema mizează mai mult pe mimică. 

Pentru dumneavoastră cum arată tranziţia scenă-platou de filmare?

Pe scenă, automat trebuie să fii mai expansiv, dar astea nu sunt decât nişte elemente de suprafaţă. Nu cred că e o regulă şi nu îmi ghidez în vreun fel viaţa de actor după principiul acesta: actori de teatru, actori de film. Există actori buni şi actori care nu se ajustează, nu sunt pe aceeaşi frecvenţă cu respectiva situaţie în care sunt puşi. Aşa cum şi-n teatru există săli de spectacol de 1000 de locuri, cu scene imense, şi la fel de bine cele de 80 de locuri, cu scene foarte mici, pe care eşti extrem de aproape de spectatori.

Nu cred că un actor care joacă într-un spectacol de cameră, în care sunt 2-3 personaje, care deapănă o poveste realistă, se poate manifesta ca unul care interpretează Shakespeare sau o comedie de Molière, într-o sală cu 1000 de locuri. Şi-n teatru există o ajustare pe care actorul o face, tot în ideea de a transmite o emoţie. Exact acelaşi lucru care se petrece şi la film. Ideea nu e să te strâmbi, ci să poţi transmite ceva, să pară că ţi se întâmplă ceva. Dacă stai, te uiţi şi dai din cap, sigur, e natural, e foarte credibil că un om dă din cap, dar parcă nu se simte propriu-zis vreo emoţie. Nu există o diferenţă fundamentală între actorul de teatru şi cel de film.

Puţini actori de la noi din ţară, dintre cei lansaţi în telenovele sau seriale TV, fac pasul spre cinema… 

Nu li s-a propus. Cu certitudine, dacă ar fi solicitaţi, ar accepta. Cred că vorbesc în numele a 99,9 % din actorii care joacă doar în producţie de televiziune, iar acolo vin şi cei de la şcoală, mai sunt şi cei care trec prin teatru, că ar fi dornici să facă film. Ar fi cu siguranţă bucuroşi şi ar vrea să joace în lungmetraje.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite