Arte

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Alexandru Solomon, regizor: „Cea mai mare ruşine a mamei 
a fost că nu şi-a dat demisia 
din PCR“

9
15 Jun 2019 13:28:37
Autor: Anca Vancu

Alexandru Solomon (52 de ani) vorbeşte despre speranţele părinţilor săi în idealurile comuniste, după cel de-Al Doilea Război Mondial, despre marile dezamăgiri resimţite după instaurarea regimului, dar şi despre privilegiul de a creşte şi a se forma într-un mediu cultural care continuă să-l inspire.

Acest interviu este despre istoria unei prietenii. Alexandru Solomon vorbeşte mai puţin despre filmele realizate în ultimii 30 de ani şi mai mult despre traseul familiei sale, despre cercul de intelectuali care-i frecventau casa în copilărie şi cum acest mediu i-a influnţat educaţia şi viaţa. Părinţii regizorului, scriitorul şi traducătorul Petre Solomon (1923-1991) şi artista Yvonne Hasan (1925-2016), au făcut împreună cu Nina Cassian un trio despre care poeta a scris mult în jurnalul ei. Uneori, seara, Nina le cânta sonetele compuse de ea şi nota dacă prietenii ei au fost încântaţi. Alteori, construiau poveşti suprarealiste împreună cu mai mulţi prieteni, în jurul unor sticle de vin. Vara, mergeau la mare, în Mangalia, unde făceau nudism „la rai“, după cum numeau ei acea bucată de plajă izolată şi plină de dune. 
 
Nina a fost, de altfel, cupidonul cuplului Yvonne Hasan şi Petre Solomon. Relaţia apropiată dintre cei trei se vede şi în expoziţia dedicată artistei Yvonne Hasan, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) din Bucureşti (şi care poate fi vizitată până pe 16 iunie). Sunt expuse, pe lângă lucrările fostei profesoare de la Universitatea Naţională de Arte, scrisori, filme şi fotografii de arhivă care dezvăluie momente intime din familia regizorului. Printre ele, un răvaş pe care e tipărit, în litere mari, „Invitaţie“, şi completat cu un scris de mână: „tov. Yvonne Hasan, din partea soţului ei – să vină acasă“. 
 
Pe 24 octombrie 1991, Nina Cassian scria în jurnalul ei, „Memoria ca zestre“: „A murit Petrică, eternul meu prieten de aproape cincizeci de ani! Partenerul meu de Ioachim, de «expoziţie arheologică», de munte, de apropiatul nostru Celan, continuă prezenţă...
 L-am revăzut după şase ani şi l-am pierdut iremediabil. Yvonne rămâne singură (dar cu fiul ei)“. După moartea Ninei Cassian, în 2014, Alexandru Solomon a fost un ajutor de nădejde pentru filmul documentar despre viaţa poetei, „Distanţa dintre mine şi mine“, realizat de Mona Nicoară şi Dana Bunescu. Iar în ultimul an, a lucrat împreună cu curatorul Adrian Buga la o expoziţie de amploare, pe care mama sa nu a avut-o în timpul vieţii. Într-un fel, e şi despre asta evenimentul realizat de Alexandru Solomon: o formă de a le mulţumi şi o încercare de a-i aduce împreună pe cei trei prieteni la etajul doi de la MNAC.
 

„Weekend Adevărul“: În aprilie anul acesta, aţi lansat o invitaţie publicului de a cunoaşte, în cadrul unei expoziţii la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) din Bucureşti, lucrările şi o parte din biografia mamei dumneavoastră, Yvonne Hasan. Aţi prezentat-o ca pictoriţa, profesoara de istoria artei, adolescenta arestată de regimul antonescian, buna prietenă a Ninei Cassian. Să vorbim, mai întâi, despre pictoriţa Yvonne Hasan.
Alexandru Solomon: Mama nu a avut niciodată o expoziţie aşa de mare, care să cuprindă toate perioadele în care şi-a realizat lucrările. Cred că şi ea şi-ar fi dorit. La trei ani de la moartea ei, am considerat că e momentul potrivit. Pe de-o parte, pentru că multe dintre lucrări erau în stare proastă şi trebuiau restaurate cât mai repede. Multe dintre lucrări stăteau în podul casei de peste 30 de ani. Erau acoperite de praf şi de mizerie. Cele care erau în casă, de asemenea, aveau un strat maroniu depus peste ele de la fumul de ţigară, mama fiind o fumătoare înrăită toată viaţa. Unul dintre studenţii ei spunea, recent, la o expoziţie, că fuma peripatetic la cursuri. În plus, mai târziu, nu cred că eu aş mai fi avut energia. Expoziţia poate fi considerată şi un mod de a face doliu. 

O prietenie care a durat trei regimuri: Yvonne Hasan, Petre Solomon (părinţii regizorului Alexandru Solomon) şi poeta Nina Cassian FOTO: Arhivă personală Alexandru Solomon
 

Yvonne Hasan, în atelier FOTO: Arhivă personală Alexandru Solomon
 
Un etaj întreg al MNAC e ocupat cu lucrările mamei dumneavoastră. Curatorul expoziţiei, Adrian Buga, remarca, însă, în deschiderea expoziţiei, că abia acum oamenii au descoperit-o ca artistă. 
Cred că noţiunea asta de marginalitate a artiştilor în cultura noastră e foarte prezentă – mai ales în cazul artistelor. Mama era, într-adevăr, o prezenţă discretă. Cred că nici studenţii ei de la Istoria Artei, unde preda estetică, nu-i ştiau lucrările. Avea un atelier în afara casei unde mergea aproape zilnic până aproape de finalul vieţii, când nu a mai avut putere, aşa că l-a improvizat acasă. Era într-o casă boierească, veche, o încăpere întunecată, care părea total nepotrivită pentru un atelier. Dar ea nu ţinea cont de ambianţa asta. Pentru că recicla tot felul de obiecte din care făcea asamblaje, colaje, picturi, înăuntru era un maldăr de cârpe colorate. Avea această idee că nu contează nobleţea materialului, ci a tratamentului, astfel că atelierul arăta ca un bazar plin de obiecte şi ţesături. Deşira pulovere, ciorapi care, la un moment dat, se transformau în altceva. Majoritatea sunt în expoziţie. Văzându-le acum, înrămate şi îngrijite, mi se pare că au avut parte de o transformare uluitoare.
 
Petre Solomon, pictat de soţia lui şi îngrijit de fiu
Foto: Adrian Buga
 
În adolescenţă, a fost arestată pentru activităţi antifasciste împreună cu sora sa, Gabriela Hasan. Cum s-a întâmplat?
Mai precis, sora mamei, care era mai mare decât ea cu trei-patru ani, era, pe atunci, membră în  U.T.C. (n.r. – Uniunea Tineretului Comunist), care era în ilegalitate, la fel ca Partidul Comunist. Şi mama era membră. Ştiu că, pe mama nu a cooptat-o sora ei în organizaţie, ci poeta Nina Cassian, care i-a fost colegă de bancă din clasa a VI-a şi de care a rămas apropiată toată viaţa. Erau puştoaice când s-a întâmplat. Împrăştiau manifeste. La un moment dat, cineva a fost arestat din grupul lor, care a şi murit în anchete în anii '50, Dan Lazarovici. Pe firul lui, au venit după ele. Sora mamei a fost torturată şi a rămas cu nişte sechele la coloana vertebrală. A stat trei luni în spital. Mama nu a păţit mai nimic, probabil pentru că era mai mică. Am descoperit o scrisoare a bunicului către mareşalul Antonescu – care se află în expoziţie – în care îl roagă să-i elibereze fiicele. Nu ştiu cum de am găsit originalul. Poate pentru că nu a avut niciun efect sau nu a mai trimis-o niciodată. Astea erau vremurile.
 
"Mantaua părăsită", Yvonne Hasan | imagine ţesută | 88 cm. x 108 cm. | 2004
 
Din familia dumneavoastră au fost persoane care au suferit în urma Holocaustului, care au fost deportate în lagărele naziste?
Prin comparaţie cu regiunea nord-vestică a ţării, evreii din sudul ţării nu au fost deportaţi – sau, în orice caz, mai puţini – în lagărele naziste. Dar au fost persecutaţi, şantajaţi, le-au fost confiscate bunurile. Sub acea mască a românizării şi a naţionalismului, a existat un fel de politică de furt a statului. Bunicului din partea mamei, care era negustor – avea un magazin de coloniale, cum se spunea pe atunci – i-au luat casa în care trăiau (n.r. – unde, în prezent, se află sediul HiFilm). Trei ani s-a judecat cu statul. A câştigat procesul şi şi-a putut recupera casa. De asemenea, din cauza legilor rasiale, atât mama, cât şi tata au fost expulzaţi din şcoli. 
 
Cum s-a cunoscut mama dumneavoastră cu scriitorul şi traducătorul Petre Solomon?
Prin Nina Cassian. 
 
Bilet din expoziţia de la MNAC dedicată artistei Yvonne Hasan, primit din partea soţului
 
Relaţia de speranţă şi dezamăgire cu PCR
 
V-aţi format într-o familie de intelectuali, cu inclinaţii artistice şi literare. Era o atmosferă specială acasă? Cum au influenţat educaţia dumneavoastră?
Până pe la 15 ani, îmi plăcea să stau pe lângă ei când aveau musafiri. Le ascultam poveştile şi discuţiile care de multe ori se învârteau în zona asta artistică, dar şi politică. Mama, de pildă, era foarte apropiată de fostele ei colege de la Şcoala de Arte a pictorului M. H. Maxy, adică de Eva Cerbu şi de Alma Redinger. Erau, aşa, ca fetele. De altfel, Eva Cerbu m-a ajutat foarte mult, în perioada când am făcut Liceul de Artă –  lucram cu ea gravură. Tata era apropiat de Ovid S. Crohmălniceanu. Şi el, şi Nina avea prieteni literari de care m-am apropiat. La Nina Cassian aveau loc petreceri fabuloase, inclusiv cu jocuri suprarealiste. Era o lume care mă inspira. Ţin minte că, de Revelion, făceam şi eu nişte expoziţii absurde. Expuneam o jumătate de ochelari şi scriam la legendă: urme de dac din perioada cutare (râde).
 
 
 
Ambii părinţi au fost membri de partid în comunism. Au crezut în ceea ce avea să urmeze după cel de-Al Doilea Război Mondial?
Acum, post-factum, poţi să spui că nu a fost cea mai bună alegere să se înroleze în mişcarea comunistă. Eu nu simt nevoia să justific această apartenenţă a lor. Dar, dacă cineva doreşte, poate pricepe că, atunci când cineva îţi spune, timp de zece ani, că trebuie să mori, nu o să ţii cu respectivul. Singura mişcare care propunea măcar propagandistic egalitate de rasă, clasă, sexe, era cea comunistă. Sigur că venea pe un fond de deficit democratic în România nu numai în perioada războiului, ci şi înainte, trebuie să recunoaştem. În ciuda aurei de prosperitate şi bunăstare din jurul perioadei interbelice, ea a fost plină de nedreptăţi. 
 
Cum s-au raportat în timpul regimului la politicile sistemului?
Mama, de exemplu, a intrat în partid imediat după război, deci foarte devreme. Dar a activat în partid pentru funcţii. Spre finalul regimului, mi-a zis că ruşinea ei cea mai mare a fost că nu şi-a dat demisia în anii ’80 din Partidul Comunist. Sigur că s-ar fi expus şi, ulterior, ar fi existat consecinţe. Dar regreta că nu a avut curajul să facă asta. Tata, în schimb, a fost exclus din partid, în 1952.
 
Părinţii regizorului Foto: Arhivă personală Alexandru Solomon
 
Tatăl, de „neîncredere“ pentru partid
 
Din ce motiv a fost exclus din partid tatăl dumneavoastră?
În timpul războiului, emigrase în 1945 în Palestina – nu exista statul Israel pe atunci – şi s-a întors în august 1946. Studia limbă şi literatura engleză în cadrul cursurilor organizate de Universitatea Cam-
bridge la Haifa, pe care le-a continuat ulterior în ţară, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Episodul ăsta a cântărit la dosar, fiind considerat un membru de neîncredere în partid. Pentru tata a fost o dramă atunci, pentru că el tocmai se întorsese dintr-un soi de apartenenţă şi pentru că spera şi credea că noul regim o să fie altceva. A fost complet deziluzionat de treaba asta. El se întorsese pentru că voia să scrie în limba română şi pentru că asta era vocaţia lui. „Cum nu au încredere în mine? M-am întors pentru asta şi ei mă scot din partid?!“, cam aşa gândea. Tata nu a făcut puşcărie, dar nu a mai putut să scrie. Până să fie scos din partid, a lucrat un timp în redacţia editurii Cartea Rusă şi apoi a agenţiei Agerpres. După, a fost liber profesionist toată viaţa. A tradus mult şi a scris sub pseudonim. A rămas cu această tinichea de coadă. 
 
Care era relaţia cu părinţii dumneavoastră? Pentru că aţi urmat liceul de Arte, era mama dumneavoastră mai exigentă cu lucrările dumneavoastră, de exemplu? Au dorit să vă îndrume spre o anumită carieră? 
Ei m-au lăsat să-mi aleg calea, aşa cum şi bunicii au făcut la fel cu ei. Sigur că mama vedea ce lucram – o parte dintre lucrări le-am regăsit acum, în timp ce pregăteam expoziţia ei. Mama avea un spirit critic foarte dezvoltat. Îi plăcea să se exprime cu toate riscurile. Dar nu apăreau conflicte din cauza unor orgolii de pictori, să zicem. Erau chiar plăcute şi constructive.
 
Memoriile tatălui, descoperite după moarte
 
În anii '90, mama dumneavoastră a lansat o carte cu notiţe memorialistice ale tatălui dumneavoastră. Ştiaţi că avea un astfel de manuscris? L-aţi descoperit altfel citindu-i memoriile?
Nu ştiam de ele. Mama a găsit acest dosar cu memorii pe biroul tatei după moartea lui, în 1991. Nu ştiam că lucrează la aşa ceva. Cred că mai puţin din memorii şi mai mult din cartea despre prietenul său, la care lucra în anii '80, „Paul Celan. Demensiunea românească“, l-am cunoscut mai bine. Pentru că sunt multe poveşti despre tinereţea lor şi o lume pe care nu o cunoşteam. Perioada cea mai intensă a prieteniei sale cu scriitorul Paul Celan, între ’45 şi ’47, era privită ca o epocă a unei oportunităţi, în care totul părea posibil şi după, brusc, s-a năruit. Aşa cum probabil am simţit şi noi în 1990, după Revoluţie. 
 
Anul acesta a apărut în cinematografe documentarul despre Nina Cassian, „Distanţa dintre mine şi mine“. Câteva cadre de arhivă au fost filmate de dumneavoastră. Nu v-a tentat să vă implicaţi mai mult în film ţinând cont de legătura apropiată?
Acele câteva cadre din film sunt realizate cu un aparat Super 8 de filmat, pe peliculă, pe care mama mi l-a făcut cadou în liceu. Amândoi am filmat cu el. Primele filme sunt din 1980. N-aş fi putut să lucrez la documentar, deşi, iniţial, aceasta a fost dorinţa Adei (n.r. – Ada Solomon, producătoarea filmului şi soţia regizorului). Tocmai legătura prea apropiată m-a făcut să fac un pas înapoi. Dar, din perspectiva cuiva care a cunoscut-o mai bine, găsesc că e un film foarte reuşit care surprinde o latură a Ninei şi-n care 
i-am regăsit, într-un fel, şi pe părinţii mei: de la tânăra încrezătoare în idealurile comuniste la scriitoarea celebră, dezamăgită şi critică la adresa regimului, de care a şi fugit în cele din urmă în SUA. 
 

„Am vomitat când m-au făcut pionier“

Aţi urmat liceul de Arte, dar pe urmă aţi ales IATC (UNATC-ul de azi). Nu v-a tentat să-i călcaţi pe urme mamei?
 Eu chiar m-am pregătit să intru la Arte Plastice. Din fericire, zic eu acum, nu am intrat. M-a scârbit pregătirea pentru admiterea la Arte definitiv. Era o reţetă pe care trebuia să o înveţi până la saturaţie, un dresaj, care mi-au displăcut total. Sigur, asta era valabil şi la film, dar era totuşi o diferenţă. Camera mă atrăgea. Făceam fotografie încă din liceu şi atunci am ales să dau la Imagine.
 
Şi vi s-a părut că aţi ales bine?
Nu mi-a plăcut deloc facultatea. Perioada aceasta, ’85-’89, 
a fost extrem de deprimantă. Pe de-o parte, pentru că atmosfera generală era degradată îngrozitor şi apăsătoare. Înainte de facultate, am mers în armată şi am avut parte de o ieşire din bulă şi o întâlnire cu o lume care m-a marcat. Dintr-un anumit punct de vedere, privind retrospectiv acum, cred că mi-a folosit. La facultate, vedeam acelaşi lucru: profesorii erau deprofesionalizaţi şi aleşi pe criterii politice. De aceea, după Revoluţie, am mai rămas un an în facultate, pentru că atunci s-au schimbat profesorii. Au venit cei care erau buni profesionişti şi am putut încerca să facem film, aşa cum speram.
 
De unde ştiaţi cum ar putea fi altfel înainte de ’89?  
Nu ştiam, dar aveam aşteptări. Aveam un prieten-co-
leg cu care mai schimbam opinii, dar, altfel, era o atmosferă de care te fereai. Refugii nu prea găseai. Unii se alimentau cu muzică vestică şi asta îi ţinea în priză. Eu nu eram printre cei pasionaţi, care umblau după discuri. Am pictat mult, în liceu şi după. Ca repere, pe partea vizuală, erau puţine cele pe care puteam să le accesez. La televizor nu era nimic. La cinema, eram legaţi de şcoala poloneză, cehească, de Tarkovsky, dar tot eram foarte închişi. Trăiam într-un univers limitat, în care reuşeam, din când în când, să ne facem o reţea cu casete video din afară.
 
Când aţi început să resimţiţi restricţiile regimului mai pregnant? Vorbeaţi din copilărie cu părinţii?
Păi, te făceau pionier la 10 ani.
 
Pentru unii copii a fost cel puţin, la început, o mândrie. 
Eu am vomitat atunci m-au 
făcut făcut pionier. Nu era o reacţie fizică, ci mai degrabă frică. N-avea legătură cu ideologia. Frica era parte din sistem. Era inoculată – „Nu vorbi aia, nu face aia, uite ce a păţit cutare“. Erai de mic obişnuit cu dublu standard: toată lumea vorbea de una, dar credea altceva. Am avut puţini profesori luminoşi, care nu mergeau după reţete. 
 

După 30 de ani: „În România, cel mai tare mă dezamăgeşte e senzaţia de periferie“

 
Nu sunt şi acum reţete?
E bine să ai un repertoriu, despre cum să priveşti sau să vorbeşti despre unele filme, să zicem.  Dar să ţi se dea cu picătura şi cu pipeta nu e o soluţie care să vină de la oameni de la care ai aşteptări creative. Cred că asta am moştenit – poate şi din interbelic şi după aceea, din comunism – şi s-a fixat în mentalul nostru: lumea asta e bazată pe caste. O castă în care trebuie să dai nişte teste şi să-i aparţii. Lumea intelectuală de la noi nu e o lume democratică. Poate într-o oarecare măsură, în prezent, s-a mai destructurat această poveste şi suntem într-o societate care nu mai funcţionează neapărat aşa, dar tot mai există nişte caste.
 
Alexandru Solomon, portret: Foto: Facebook
 
Ce vă amintiţi cel mai puternic de la Revoluţie?
Cred că pentru mulţi oameni din generaţia mea Revoluţia a rămas un eveniment de marcă: e înainte şi după Revoluţie. M-a impresionat situaţia de fraternitate cu oameni necunoscuţi şi din medii diferite care se simţea pe stradă. O unitate refăcută brusc. Şi asta în condiţiile în care cu o zi înainte te uitai suspect şi bănuiai pe toată lumea. Şi senzaţia că, a fost uşor – sigur, nu uităm pierderile umane de atunci. Într-un fel, părea o situaţie inamovibilă monolitică care, în câteva ore, s-a pulverizat. Asta e fabulos ca senzaţie. 
 
Regretul profesional din anii ’90
 
 

„Ouăle lui Tarzan“, cel mai recent film

Numele: Alexandru Solomon 

● Data şi locul naşterii: 22 iunie 1966, Bucureşti

● Starea civulă: căsătorit, are doi copii

● Studiile şi cariera: 

● În 1993, a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“, secţia Imagine film, iar de-a lungul anilor a colaborat cu regizori ca Nicolae Mărgineanu, Sinişa Dragin şi Titus Munteanu. ●Printre filmele pe care le-a regizat se numără: „Strigăt în timpan“ (1993), „Viaţă de câine“ , „Marele jaf comunist“ (2004), „Război pe calea undelor“ (2007) şi „Ouăle lui Tarzan“ (2015).    

● Este preşedintele Asociaţiei One World Romania şi co-director al festivalului One World Romania, dedicat drepturilor omului.

● Locuieşte în: Bucureşti

Nu v-a tentat să ieşiţi cu camera şi să filmaţi ce se întâmpla pe străzi atunci?
Nu chiar. Retroactiv, asta mi se pare foarte bizar. Nu credeam că acolo e miza. Pe mine mă tenta căutarea unor părţi din cultura românească dinainte de comunism – de aceea, la început, am făcut două filme despre avangarda românească. Apoi, despre Paul Celan şi tata, unde accentul pica mai mult pe perioada interbelică. În primii ani după Revoluţie, mi se părea totul atât de confuz, încât nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă. Nu vedeam rostul filmatului pentru că nu ştiam cum să privesc încă ceea ce se întâmpla şi asta cred că a fost o greşeală. Am rămas cu un regret că nu am făcut ceva imediat după anii ’90. De exemplu, Laurenţiu Calciu a realizat un film care se cheamă „După revoluţie“, filmat în 1990,  primăvara, pe stradă. A lăsat casetele deoparte 15 ani până să le privească şi să se apuce de montaj. Cred că a fost un exerciţiu foarte bun, pentru că acea epocă nu prea a fost reprezentată. 
 
Ce a făcut declic? Cum v-aţi apropiat de această formă de a face şi filme cu o oarecare implicare social-politică?
Am avut o perioadă după ’90 în care am încercat să recuperez un pic şi din educaţia mea artistică. Treptat, am ajuns la o formulă tot mai documentară, ca să mă exprim puţin forţat. Mi s-a părut că am găsit o cale care mă interesa. Că înţeleg mai bine unele lucruri şi că asta prilejuieşte nişte experienţe de viaţă, de fapt. Mă împlinea. Prin această recuperare a memoriei învăţam nişte lucruri. Apoi, prin anii 2000, m-am săturat de partea de memorie şi de reprezentare a trecutului recent şi m-am apropiat tot mai mult de zona de implicare social-po-
litică. Aveam acest handicap de formare, în care implicarea politică însemna să te înscrii în partidul comunist. Apoi, în anii ’90, înseamna să participi la o acţiune care mi se părea haotică şi lipsită de interes. 
 
„Senzaţia de periferie“ după 30 de ani
 
Oferă ceva diferit documentarul faţă de alte genuri de film?
Spun adesea că, prin a face film documentar, am avut acces la nişte lumi şi am trăit alte vieţi.  Şi cei care le privesc primesc acelaşi lucru. Documentarul te îmbogăţeşte, dar te şi echipează să trăieşti şi să pricepi mai bine ce ţi se întâmplă. Oamenii, care sunt foarte ocupaţi şi cred că doar lor li se întâmplă unele lucruri, descoperă că existenţele seamănă atât de tare în locuri care n-au nicio legătură sau sunt foarte distante. Mie asta îmi dă un soi de uşurare. 
 
Aţi fost mulţi ani directorul Festivalului internaţional de film documentar dedicat drepturilor omului, „One World Romania“. Anul acesta, tema de bază a fost cei 30 de ani de democraţie de la Revoluţia din 1989. Cum priviţi situaţia? 
Clar, nu ne este mai rău ca în alte perioade. Pe de altă parte, nu suntem unde am fi vrut să fim. Suntem departe de aşteptările noastre şi asta ne face să fim trişti. Peste tot e rău, la nivel global. În ţări puternice, care au un cuvânt de spus la nivel economic, vedem că sunt oameni ridicoli la putere, care nu fac altceva decât să le vândă oamenilor mai multă ură. La noi, în România, ce mă dezamăgeşte cel mai tare e senzaţia de periferie, de ţară lipsită de date elementare de cunoaştere a lumii şi am senzaţia că e din ce în ce mai puternic. În mod paradoxal, deşi trăim în aşa-zisă epocă a informaţiei, oamenii sunt din ce în ce mai izolaţi în nişte bule în care cred că lumea este guvernată într-o conspiraţie mondială. Astfel, istoria înţelegerii lumii şi a istoriei e din ce în ce mai restrânsă. Şi subliniez astfel adevărata problemă după 30 de ani: sistemul educaţional.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

9 Comentarii

un motan intransigent
15.06.2019, 13:58:55

Oi, vei, da' ce rusine mare!!! Cand s-a dat cu tot neamu' de partea bolsevicilor dusmani noua, romanilor (printre care natia ei s-a inghesuit nechemata sa se pripaseasca), n-a simtit nicio jena? Ce-ar fi ca Anca Vancu se ne slabeasca cu atare articole de doi bani?

+5 (7 voturi)
Galeriu Crestinu
15.06.2019, 19:49:47

...multi analfabeti generalizeaza toti evreii intr-aceiasi oala mare....mai ales ne-pupatorii de moaste care nici n-au auzit de vre-un Steinhard...sau Richard Wurmbrand care a facut si puscarie pentru ca s-a pocait la crestinism....chiar anul trecut au venit copii lui la Memorialul Durerii de la ATHENEUL ROMAN.

+1 (3 voturi)
un motan intransigent
15.06.2019, 22:06:02

#Galeriu Crestinu, Nu c-as tine ori c-ar merita sa-ti raspund, dar, analfabet cum ma aflu, am silabisit cu greu (si cu sila) niste nume : Alexandru Nikolschi alias Boris Grunberg, Ana Pauker, Teohari Georgescu alias Burach Tescovici, Vasile Luka alias Luka Laszlo, Iosif Kisinevski, Silviu Brucan (Samuel Bruckner), si atatia (prea multi) altii. Nu ti-i mai amintesc, stau rau cu silabiseala, dar, lasa-ma sa-ti aduc aminte ca "oala" e substantiv feminin si pretinde "aceeasi" nu "aceiasi" (acordul cu adjectivul). Mai corecteaza si "au venit copii lui" cu "au venit copiii lui", ca asa am auzit c-ar fi corect, nu-s chiar sigur, lamureste-te si singur. Dupa poza-ti cred c-ai ispravit ceva scoala primara.

0 (2 voturi)
Mihai Popescu
15.06.2019, 14:16:50

Nea Solomoane, ia spune-ne cint ai trait si cind ai studiat tu de ai devenit "mare" regizor ? Daca te faceai regizor acum poate ca faceai ceva spectacole cel mult pe la TV sau pe la tara.

+3 (5 voturi)
M Costi
15.06.2019, 21:05:53

@Alexandru Solomon - Eu cred ca mamei i-a fost mai ruşine de faptul ca a contribuit la aducerea comunismului in Romania , alaturi de multi alti coreligionari ( Ana Pauker , un exemplu ) , beneficiind apoi de mute avantaje in noul regim instalat de sovietici in Romania ! Poate ca si dvs ar trebui sa va fie un pic rusine de ce au facut parintii si sa mai lasati lectiile si directivele catre români. Nu credeti ca ati profitat cam mult de toleranta si ingaduinta populatiei majoritare ?

+3 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (9)