Arte

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Alex Gâlmeanu, fotograf: „Am avut şansa să îi fotografiez pe toţi preşedinţii României postdecembriste“

7
18 Sep 2021 20:43:39
Autor: Alexandra Cheroiu
Alex Gâlmeanu este unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi din România, cu o experienţă de 25 de ani în industrie FOTO arhiva personală Alex Galmeanu
Alex Gâlmeanu este unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi din România, cu o experienţă de 25 de ani în industrie FOTO arhiva personală Alex Galmeanu

Fotograful Alex Gâlmeanu, care a imortalizat sute de personalităţi artistice, sportive şi politice, a povestit ce stă în spatele pasiunii sale pentru portret, cum este Traian Băsescu la şedinţele foto, dar şi de ce are un ceas care „îi numără zilele“

Cu o experienţă în arta fotografică de 25 de ani, Alex Gâlmeanu (42 de ani) a dat coperţile celor mai citite reviste glossy din România, a publicat în numeroase publicaţii din străinătate şi a reuşit să-şi facă un renume în industrie ca „fotograf al vedetelor“. 
 
Pasiunea pentru imagine, în special pentru fotografia pe film, a fost o moştenire de la tatăl său - este fiul regizorului de film documentar Pompiliu Gâlmeanu. Laboratorul foto din pivniţa casei părinteşti a devenit treptat locul preferat de joacă al tânărului Alex. Aici au luat naştere primele încercări fotografice la vârsta de 14 ani. Doi ani mai târziu, revista pentru tineri „Salut“ îi făcea bucuria primei poze publicate, după ce trimisese redacţiei o fotografie cu un amic din copilărie, îmbrăcat într-un costum de-al tatălui său, scufundat până la brâu în Dâmboviţa, citind celebra revistă a adolescenţilor anilor '90. A continuat mai târziu să bată la uşile celor mai importante reviste, cu un portofoliu pus la punct, până a obţinut colaborările dorite care l-au propulsat spre succes.
 
În 2006, Alex a creat site-ul „Muzeul de fotografie“, o colecţie de fotografii de arhivă care portretizează România de altădată, prin care şi-a dorit să atragă atenţia asupra nevoii unui astfel de muzeu, inexistent la noi în ţară. Cea mai mare temere a lui Alex Gâlmeanu este trecerea timpului şi nu se vede părăsind această lume fără regrete, spunând că şi-ar dori să documenteze viaţa prin fotografie „şi peste 50, 100, chiar si peste 200 sau 1.000 de ani“.

 Autoportret Alex Gâlmeanu FOTO arhiva personală
 
„Weekend Adevărul“: Alex, cum defineşti fotografia şi ce o face specială printre arte?
 
Alex Gâlmeanu: Cred că domeniul fotografiei are foarte multe valenţe şi ramificaţii. Fotografia poate avea valoare de document, poate fi ştire, mijloc de comunicare, limbaj universal, dar poate fi şi suficient de abstractă, artistică, sau dintr-o categorie similară cu ficţiunea. Cred că fotografia are o complexitate anume care o face specială printre arte, poate fi elitistă sau incredibil de democratică. Fotografia, mai nou, se află în tot şi în toate, într-un fel sau altul.
 
Ce anume te-a atras spre fotografie şi, mai ales, spre portret?
 
Fotografia a fost metoda mea de a cunoaşte lumea. Trebuie să îţi imaginezi că nu am fost un adolescent prea sociabil, ba chiar am avut o anumită timiditate cu care nu mă împăcam. Fotografia mi-a dat un sens  şi m-a determinat să socializez, nu m-am mai simţit atât de neadaptat grupurilor din care făceam parte. Asta e o poveste din adolescenţă, dar care cred că mă urmăreşte şi acum, simt că lucrurile capătă sens atunci  când am aparatul de fotografiat în mână, iar lucrul acesta îmi aduce un anumit echilibru. Îmi place să fotografiez oameni pentru că fotografia de portret este metoda cea mai bună pe care o am pentru a-i cunoaşte.
 
PRIMII PAŞI SPRE PASIUNE
 
Eşti fiul regizorului de film documentar Pompiliu Gâlmeanu. Cum te-a influenţat acest lucru în privinţa fascinaţiei tale pentru imagini? 
 
Cu siguranţă, activitatea tatălui meu m-a influenţat pozitiv. Am avut ocazia să petrec foarte mult timp pe platouri cinematografice, încă din copilărie. Am acumulat un bagaj enorm de informaţii de la el,  pe care le folosesc şi azi. În casa părintească aveam un laborator foto, existau echipamente şi se vorbea des despre cinematografie, sunt lucruri care nu aveau cum să nu îşi lase amprenta asupra mea, fie şi involuntar.
 
Prima fotografie publicată, în numărul 43 al revistei „Salut“ FOTO blog.alexgalmeanu.com
 
În biografia ta este menţionat şi momentul primei fotografii făcute  de tine, în aprilie 1992. Care e povestea ei?
 
A fost vorba despre un prim film foto pe care l-am expus cu un aparat de  fotografiat Smena, o marcă rusească foarte ieftină. Fotografiile nu au o poveste fabuloasă, mă interesa mai degrabă să obţin un film expus pe care să îl developez în laboratorul pe care îl aveam în pivniţa casei. Tot filmul l-am „consumat“ fotografiind peisaje urbane, aşa cum se vedeau de pe acoperişul casei părinteşti. Developarea a fost o aventură în sine, nu una plină de succes. Am salvat doar patru cadre dintre toate cele expuse atunci, dar pentru mine a fost ca mersul pe Lună, am văzut-o ca o mare realizare. Sigur, aceste prime fotografii nu sunt importante din punct  de vedere al compoziţiei, dar atunci când le-am publicat, acele imagini zgâriate şi pătate, aşa cum mi-au ieşit mie la developarea defectă, au inspirat diverşi oameni, lucru care m-a bucurat.
 
Filmul educă fotograful, îl face să îşi construiască fotografiile întâi în cap, apoi în lentilă. Digitalul e mult prea facil, mult prea automatizat pentru cineva care e interesat de arta fotografică.
 
Eşti un mare iubitor al fotografiei pe film. E vorba de o nostalgie, de proces sau este ceva care îi lipseşte fotografiei digitale?
 
O foarte mare parte din cariera mea s-a desfăşurat „pe film“. Din 1992 şi până în 2004, am fotografiat exclusiv „analog“. Cred că în 2005 sau 2006 am trecut cu totul pe formula digitală. Sigur, mulţi fotografi vor spune că filmul este doar un alt suport de înregistrare şi că nu contează foarte mult pentru mesajul fotografic. Lucrul acesta poate fi adevărat într-o măsură, dar nu este chiar aşa până la capăt. Filmul „filtrează“ imaginea, o face organică, suportul poate influenţa compoziţia. E o întreagă filosofie legată de tipul de film cu care fotograful alege să fotografieze. 
 
Prinţesa Lia, 2013 FOTO Alex Gâlmeanu
   
Ai spus la un moment dat: „Cultura filmului e un lucru necesar oricărui om care se declară fotograf“. Ce te învaţă fotografia pe film?
 
Mi se pare important, dacă te pregăteşti pentru o carieră fotografică, să înveţi să fotografiezi pe film, e relevant să ştii cum funcţionează tehnica asta, dar contează şi alte aspecte ceva mai subtile. De exemplu, în cazul filmului, rezultatele nu apar imediat, ci doar după developare, uneori pot trece săptămâni până să îţi vezi imaginile realizate. Un alt aspect e să simţi pe pielea ta că pelicula se termină, pentru că ai 36 de cadre, trebuie să încerci o minimă planificare, iar fiecare declanşare pe care o faci te costă. Filmul, cu siguranţă, educă fotograful, îl face să gândească mai mult, să vadă mai mult cu ochii şi cu mintea, să îşi construiască fotografiile întâi în cap, apoi în lentilă. Digitalul e mult prea facil, mult prea democratic, mult prea automatizat pentru cineva care e interesat de arta fotografică. Sigur, camerele foto digitale reprezintă o tehnologie fabuloasă. Niciodată fotografia nu a arătat mai bine ca acum, dar cred că filmul are rostul lui, chiar dacă poate fi considerat doar un alt mediu fotografic.
 
Actorul Gheorghe Dinica, 2005 FOTO Alex Gâlmeanu
 
 
Care e drumul pe care trebuie să îl urmezi ca fotograf pentru a ajunge să dai coperţile celor mai citite reviste glossy?
 
Nu îmi dau seama dacă revistele glossy mai reprezintă o miză atât de mare în epoca aceasta hiper-digitală. Cred că există conturi de social media cu o audienţă mult mai mare astăzi. Într-adevăr, la începuturile mele fotografice, revistele glossy reprezentau o foarte bună metodă de promovare a unui fotograf, dar acum piaţa este schimbată radical. Oricum, eu nu am avut un secret anume. Mi-am construit un portofoliu şi m-am prezentat cu el către redacţiile publicaţiilor unde vroiam să lucrez. Am insistat şi am bătut la uşi până când colaborările s-au materializat.
 
Ce fotografi te-au inspirat de-a lungul vremii?
 
Ştiu că la un moment dat am fost uimit de fotografiile lui Leibovitz, cel puţin cele din tinereţea ei, care păreau făcute cu resurse minimale. Mi-a plăcut foarte mult şi Peter Lindberg, cu magia aia a super-modelelor anilor ’90, pe care el a creat-o foarte bine. La Helmut Newton mi-a plăcut tipul de femeie pe care l-a căutat în mai toate creaţiile sale, o perioadă i-am admirat şi pe Richard Avedon, Herb Ritts şi Irving Penn. Totuşi, n-aş putea spune că influenţa tuturor numelor de mai sus a fost puternică asupra mea. Probabil că noi suntem, totuşi, suma căutărilor şi influenţelor noastre, e greu de zis ce şi cât contează.
 
„Traian Băsescu un om capabil de multă autoironie, iar pentru mine lucrul acesta e un semn de inteligenţă şi echilibru.“
 
În colecţia ta de portrete cu personalităţi, intitulată „People I Know“, regăsim şi un portret al lui Traian Băsescu. Cum îţi aminteşti această şedinţă foto şi  cum e fostul preşedinte ca model?
 
În seria extinsă a colecţiei „People I Know“ sunt mai mult politicieni. Versiunea de pe website-ul meu e oricum una restrânsă, nu sunt publicate chiar toate imaginile. Colecţia asta e foarte dinamică, în fiecare an scot portrete vechi şi introduc portrete noi. Unele dintre ele au rămas acolo de la început, iar altele au avut o viaţă mai scurtă. Am avut şansa  să îi fotografiez pe toţi preşedinţii României postdecembriste, precum şi o parte importantă dintre politicienii de marcă ai ţării. Şedinţele foto cu Traian Băsescu au fost, mai de  fiecare dată, foarte scurte, dar şi foarte amuzante. El ştie să povestească absolut toate bancurile cu Traian Băsescu existente. E un om capabil de multă autoironie, iar pentru mine lucrul acesta e un semn de inteligenţă şi echilibru.
 
Traian Basescu, 2009 FOTO Alex Gâlmeanu
 
Dintre toate personalităţile pe care le-ai întâlnit şi portretizat, care ţi s-a părut că reuşeşte cel mai bine să se dezvăluie în adevăratul chip într-o fotografie?
 
Nu ştiu să îţi dau nume, dar există o categorie de oameni cu o capacitate anume de a „uita“ de aparatul de fotografiat. Oameni care înţeleg şi ce presupune o fotografie bună din punctul lor de vedere şi care au o anumită putere de a livra energie şi intensitate, într-un mod lipsit de orice efort. Personaje de genul acesta „livrează“ un soi de performanţă fotografică pe care mie îmi face foarte mare plăcere să o „captez“. Sigur, uneori momentele astea fabuloase ţin şi de cum se aliniază astrele, de o energie şi o situaţie de moment. Poate că asta înseamnă valoare în fotografie, documentarea un moment unic, irepetabil, imposibil de reprodus ulterior.
 
Din ce ai observat de-a lungul timpului, care e tendinţa oamenilor de a se comporta în faţa camerei? Ce vor cel mai mult să lase la vedere şi ce încearcă să ascundă?
 
Există probabil convingerea că o fotografie „trăieşte“ o perioadă lungă, iar de cele mai multe ori chiar se întâmplă lucrul acesta. Unele dintre personalităţile momentului sunt cunoscute publicului larg prin câteva imagini, realizate uneori cu ani în urmă. Cred că cei mai mulţi dintre oameni vor să lase la vedere cea mai bună versiune posibilă a lor, iar ăsta e un lucru de înţeles. Uneori, ăsta este şi rolul fotografului de portret, să găsească „cel mai bun unghi“ posibil, atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional.
 


 Actorul Horatiu Malaiele, 2008 FOTO Alex Gâlmeanu
 
Tu cum procedezi ca să faci modelele să se simtă confortabil şi să fie naturale în în timpul şedinţelor? 
 
Să ştii că nu există o tehnică anume pe care să o povestesc cuiva, în aşa fel încât să fie aplicată ad-literam. Cumva încerc să am capacitatea să „simt“ oamenii pe care îi fotografiez, să intuiesc ce li se potriveşte. E un fel de „dialog“, oferi o situaţie şi vezi ce tip de răspuns primeşti, iar în funcţie de răspuns, adaptezi ce e de adaptat. Uneori, nici măcar nu ies lucrurile, nu e clar că funcţionează de fiecare dată. E ca în viaţă, speri la ce e mai bun, dar te mulţumeşti cu ce primeşti. Cred că nici nu ţine de fotografie, ci mai degrabă de lucruri umane. E ca şi cum ai invita pe cineva la o cafea, timp în care încerci să asiguri contextul unor momente faine împreună.
 
Există vreo fotografie care a rămas cu tine din momentul în care ai făcut-o?
 
M-a întrebat cineva cândva care este cea mai importantă fotografie pe care am făcut-o vreodată. Cred că am acelaşi răspuns, cea mai importantă fotografie a mea încă nu am făcut-o, am început cu cele neimportante, fotografia cea mai importantă încă aşteaptă să fie făcută. 
 
Creatoarea de modă Doina Levinţa, 2003 FOTO Alex Gâlmeanu
 
NUDUL, „O ÎNDELETNICIRE ACADEMICĂ“
„Nu există nimic vulgar per se în nicio formă a nudului, nici măcar în cel foarte explicit, cantitatea de vulgaritate e dictata doar de privitor“.
 
Printre fotografiile semnate de tine regăsim şi nuduri. În ce măsură a  reuşit publicul român să depăşească pudoarea în privinţa acestui tip de fotografie?
 
Sunt oameni foarte îndrăgostiţi de nud sau de ideea de corp uman în general. Nudul este o îndeletnicire academică de mii de ani atât în artele vizuale, cât şi în alte domenii ale creaţiei. Toleranţa publicului local e destul de eclectică în direcţia asta. Sunt oameni încântaţi de nud, dar şi unii nu foarte confortabili cu ideea asta. Cumva, depinde de educaţia fiecăruia în parte, dar se poate constata cu uşurinţă că oamenii educaţi  au vederi mult mai largi şi o putere de înţelegere mult mai vastă.
 
Diana Sar, model şi actriţă, 2019 FOTO Alex Gâlmeanu
 
Unde se trasează, în opinia ta, linia dintre nudul artistic şi cel vulgar?
 
Cred că linia se trasează, de fapt, în mintea privitorului. Nu există nimic vulgar per se în nicio formă a nudului, nici măcar în cel foarte explicit. Corpul uman e fabulos indiferent de cum e fotografiat, nu cred că există nicio parte a lui care ar putea fi considerată „vulgară“. Pe de altă parte, privitorul poate alege o direcţie sau alta. „Cantitatea“ de vulgaritate e dictată doar de privitor, doar pentru el. Cutumele astea sociale sunt inventate de om, ele nu sunt naturale. Natura nu a creat nimic vulgar în ceea ce ne priveşte.
 
 
MUZEUL DE FOTOGRAFIE ROMÂNESC, O NECESITATE
 
Câte fotografii ai reuşit să aduni în arhiva „Muzeul de fotografie“ şi care  sunt cele mai valoroase din punct de vedere istoric?
 
Probabil sunt mii de imagini în colecţie şi cred că cea mai mare parte a ei încă nu este publicată. Mai toate imaginile de arhivă sunt valoroase istoric sau documentar, ele sunt nişte ferestre spre o lume la care nu mai avem acces în alt mod. Asta face ca oricare dintre imaginile care au reuşit să supravieţuiască timpului să fie valoroase într-un fel sau altul. Sigur, unele fotografii sunt mai importante decât altele, în funcţie de cât de special este contextul social pe care îl ilustrează. În sensul acesta, printre highlights-urile colecţiei „Muzeul de fotografie“ se numără cea mai veche fotografie aeriană a Capitalei, un al doilea exemplar al unei fotografii celebre reprezentând Calea Victoriei în secolul al XIX-lea, precum şi o serie foarte largă de imagini realizate de soldaţi germani în România, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
 
Spuneai că scopul acestui demers a fost să semnalezi faptul că România nu are încă un muzeu dedicat fotografiei, cum se întâmplă în alte ţări. Nu îl avem nici până astăzi. Eşti dezamăgit de acest lucru?
 
Nu cred că e productiv să fiu dezamăgit. Pe de altă parte, sunt convins mai mult ca oricând că România are toate motivele pentru a avea un muzeu de fotografie. Ţara noastră a fost conectată la domeniul fotografic  încă de la inventarea lui. Primele aparate de fotografiat au fost utilizate local la doar doi-trei ani de la inventarea fotografiei. Există arhive foto importante în România, cu imagini extrem de valoroase, care nu sunt cunoscute publicului larg.
 
Calea Victoriei (1874), fotografiată de la Hotel Continental spre Hotel Bulevard de către Franz Duschek, fotograf al Casei Regale FOTO muzeuldefotografie.ro
 
 
De când avem smartphone-urile la îndemână, oamenii fotografiază orice, oricând. Anual se postează peste un trilion de poze pe internet. Cel puţin 130.000 de fotografii se postează pe Facebook la fiecare minut. Cum ţi se par aceste cifre?
 
Fotografia, încă de la inventarea ei, a avut parte de diverse etape de „democratizare“. Poate că asta este menirea fotografiei, să fie foarte democratică, toată lumea să aibă acces la ea, iar fiecare dintre noi să dispună de cel puţin un aparat de fotografiat aflat la îndemână. Cifrele spun că ne aflăm în faţa unui consum de imagine nemaîntâlnit în istorie, cumva încă o dovadă a faptului că fotografia poate fi un limbaj universal.Nu ştiu cum să interpretez cifrele acestea – poate  că acum par mari, dar pentru un viitor nu prea îndepărtat, probabil că sunt încă mici. Cred că fotografia va mai avea parte de diferite etape de „democratizare“ în continuare.
 
„Eu de abia aştept să existe fotografi care să umple stadioane de oameni“
 
Din această perspectivă, ţi se pare că s-a pierdut respectul pentru  fotografie? 
 
Nu, nu cred că se întâmplă asta. Cei care aveau respect pentru fotografie înainte de „era digitală“ au respectul acesta şi acum, iar cei care  nu îl aveau nu îl au nici în condiţiile actuale. Sigur, s-au schimbat foarte multe lucruri. Modul în care arată o fotografie „bună“ astăzi este foarte diferit de cum arăta ea cu zece ani în urmă. Pe de altă parte, performanţa va fi întotdeauna admirată. Poţi să te gândeşti la industria muzicii, oricine  e liber să cânte, nu există nicio restricţie, dar cumva doar un procent foarte mic de oameni deţine talentul acela special de a umple stadioane. Poţi să faci o analogie şi cu literatura. Oricine are acces la un creion şi o  foaie de hârtie, dar asta nu înseamnă că o carte bună nu va rămâne o carte bună. Asta se întâmplă, cred eu, şi cu fotografia. Nu neapărat cantitatea de oameni cu acces la un aparat de fotografiat va fi determinantă pentru performanţa fotografică, cu toate că un acces mai larg la tehnica foto poate potenţa nivelul de performanţă. Apropo de exemplul din muzică, eu de-abia aştept să existe fotografi care să umple stadioane de oameni, îmi doresc să activez într-o industrie vastă, populară, asemănătoare industriei muzicale, dacă se poate.
 
Gimnasta Anca Surdu, 2019 FOTO Alex Gâlmeanu
 
Totodată, de când telefonul a devenit ca o prelungire a mâinii, ajungem să trăim mai mult în fotografii decât în moment. Pentru tine cum e?
 
Nu îmi dau seama dacă nu este, de fapt, o falsă problemă. Dacă fotografiezi ceva ce ţi se întâmplă, nu ştiu dacă înseamnă că nu mai trăieşti momentul. Cred că ne aflăm într-o situaţie relativă de genul „să îţi trăieşti viaţa“. Este o chestiune ce ţine de un sistem propriu de valori. Când îţi trăieşti, de fapt, viaţa? Probabil atunci când simţi că lucrurile au un rost pentru tine, iar timpul tău e valorificat, dar într-un final tu eşti singurul care decide dacă viaţa ta e „trăită“. Probabil că asta se întâmplă şi cu „momentul“ – este, de fapt, o decizie personală dacă momentul e trăit, chiar dacă e un aparat de fotografiat prin preajmă sau nu.
 
 
CEASUL „ZILELOR NUMĂRATE“
 

„Nu văd varianta în care aş putea să încetez din viaţa asta fără regrete“

 
Am aflat că ai o relaţie dificilă cu timpul, mai exact, că ţi-e teamă de trecerea lui. De ce?
 
Da, sunt la vârsta în care nu mă împac cu timpul, cu trecerea lui. Am înţeles că mai târziu o să mă resemnez şi o să accept şi acest lucru. Am citit undeva că vârsta mea reprezintă partea matură a tinereţii, iar după etapa asta, vine o tinereţe a maturităţii şi de aici şi împăcarea. Cred eu că mereu o să am o curiozitate anume în ceea ce priveşte contextul social din jurul meu. Mi-ar plăcea să am şansa să analizez şi să documentez lumea din imediata mea apropiere şi peste 50 de ani, dar şi peste 100, chiar şi peste 200 sau 1.000 de ani. Nu văd varianta în care aş putea să încetez din viaţa asta fără regrete, nu cred că am să fiu împăcat, indiferent dacă voi avea norocul unei vieţi eventual lungi.
 
Ai şi un ceas special care „îţi numără zilele“. Care e povestea lui?
 
Da, am un ceas care îmi numără zilele, dar de fapt e mult mai complex de atât. „Ceasul“ e format din patru cadrane, primul măsoară numărul de zile pe care le-am trăit, al doilea măsoară zilele pe care le mai am de trăit, conform statisticii oficiale a speranţei de viaţă pentru bărbaţi în Bucureşti, un al treilea cadran măsoară numărul de zile pe care le mai am de trăit până să ating vârsta la care a murit tatăl meu, iar cadranul patru măsoară numărul de zile pe care le mai am de trăit până să ating vârsta celui mai longeviv bărbat de pe planetă, vârsta documentată oficial. Cumva, „ceasul“ ăsta, care e instalat pe un perete din studioul meu, mă ţine un pic cu picioarele pe pământ, realizez că fiecare zi e unică şi că, de fapt, cea mai importantă resursă pe care o am este timpul în sine. Nu mi se poate cere ceva mai important decât timp.
 
Ce îţi doreşti să realizezi până la finalul carieriei tale?
 
Aş vrea să pot lăsa în urmă un domeniul al fotografiei mai bun decât cel pe care l-am primit „în grijă“. Am ideea asta că, atunci când este vorba despre vocaţie, domeniul în care activezi îl „primeşti“, exact ca pe o moştenire, iar treaba ta, cu domeniul acesta, e să te foloseşti de el cum ştii mai bine, iar la final, să îl dai mai departe într-o formă mai bună decât l-ai luat.
 
Autoportret Alex Gâlmeanu FOTO arhiva personală

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

7 Comentarii

Ce ar spune Isus
18.09.2021, 21:34:28

Poza cu piratul-floare e extraordinar de neinspirata, si ca prima impeise te duce cu gandul la un acident oribil, in urma caruia protagonistul a ramas fara un ochi. Oribil.

+14 (14 voturi)
Bruma Emil
18.09.2021, 22:36:59

...de parca i-ai fi fotografiat pe aia la cina cea de taina sau ai fost martor la facerea lumii. daca ai trecere la Rahova, cu siguranta ii vei fotografia pe toti. ia-le si amprentele, ca nu se stie niciodata.

-9 (11 voturi)
Adi Bunea
18.09.2021, 23:05:04

Papa-l-ar tata sa-l pape pe Basescu, ca-i tare frumusel.

-10 (10 voturi)
MV R.
18.09.2021, 23:15:02

Iată un om interesant! Și care face ceva ce îi place și îl interesează cu adevărat.Bravo!

+13 (13 voturi)
Frodo
19.09.2021, 03:24:27

INTERVIU Alex Gâlmeanu, fotograf: „Am avut şansa să îi fotografiez pe toţi preşedinţii României postdecembriste“ - Daca avea-i o pusca la tine sa le fi tras un glont in cap la fiecare acuma era-i erou national.

+9 (11 voturi)

Vezi toate comentariile (7)

Modifică Setările