INTERVIU Cineastul Richard Peña, despre regizorii Noului Cinema Românesc: „I-am prezentat publicului din Statele Unite“

Richard Peña, fost director de programe al Film Society of Lincoln Center din SUA, care organizează Festivalul de Film de la New York, apreciază activitatea mai multor regizori români. Anul acesta a selectat peliculele pentru prima ediţie CINEVARA din Bucureşti, un program al Fundaţiei 9.

Pe lista CINEVARA – proiecţiile au avut loc între iulie şi septembrie 2019 – au fost, printre altele, filmele „Saltimbancii“, în regia Elisabetei Bostan; „Reconstituirea“ de Irene Lusztig; „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“, regizat de Malvina Urşianu şi „Cleo de la 5 la 7“ de Agnès Varda. Întâlnirile cu aceste producţii cinematografice s-au ţinut în grădina Rezidenţei BRD Scena9. 

Părinţii dumneavoastră sunt din Spania şi din Puerto Rico, însă aţi crescut în Statele Unite, în New York. Ce puteţi să ne povestiţi despre asta? 

A fost nemaipomenit să cresc în New York, un oraş în care am avut parte de oameni diferiţi, de activităţi şi de experienţe variate. Mă simt norocos că am putut să-mi cresc şi cei trei copii aici. În ce îi priveşte pe părinţii mei, au fost iubitori şi m-au încurajat întotdeauna să-mi urmez drumul. Faptul că sunt un latin „alb“ mi-a permis să fiu un fel de „insider/outsider“ în propria viaţă, ceea ce a fost util. 

În copilărie şi în adolescenţă aţi auzit, probabil, o mulţime de istorisiri despre Războiul din Vietnam. Vă îngrijorau?

Am început să mă îngrijorez când m-am apropiat de vârsta de 18 ani! Încă de când aveam 13 ani, din 1966, mi-a fost clar că acel război era un dezastru. 

Aţi învăţat ceva nou despre Războiul din Vietnam din filme precum „Apocalypse Now“/ „Apocalipsul acum“, regizat de Francis Ford Coppola, şi „Full Metal Jacket“/ „Platoşa de oţel“, al lui Stanley Kubrick?

Chiar dacă am apreciat ambele filme, n-aş putea spune că m-au învăţat ceva despre război. Personal, am admirat documentarul amplu realizat de Ken Burns şi Lynn Novick, care a confirmat necinstea şi autoamăgirea care au caracterizat implicarea oficială a Statelor Unite în Războiul din Vietnam.   

O altă zi importantă din viaţa tuturor americanilor a fost 11 septembrie 2001. Eraţi în New York atunci? În acea perioadă, a fost şi un incident legat de atentate: regizorul iranian Abbas Kiarostami nu şi-a primit viza pentru Statele Unite în timp util. 

Da, pe 11 septembrie predam şi universitatea a fost imediat închisă. În 2002, lui Abbas Kiarostami i s-a spus că are nevoie de cel puţin 90 de zile între perioada în care aplică pentru viză şi cea în care poate fi intervievat ca să o primească, ceea ce era o problemă pentru el. Fusese deja de şase ori în SUA în ultimii zece ani, fără să aibă incidente. A fost o mare stângăcie din partea Statelor Unite. 

Sunteţi profesor la Şcoala de Arte a Universităţii Columbia. Programele actuale de studii cinematografice sunt foarte diferite de cele populare când eraţi student la Harvard şi la MIT?

Atunci abia începeam să studiem film serios la universitate. Domeniul, dincolo de faptul că s-a extins, a dezvoltat şi un caracter profesional. 

Generaţiile actuale de studenţi sunt la fel de pasionate de cinematografie ca cele anterioare?

Probabil, în felul lor. Pentru generaţia mea, accesul a fost întotdeauna o enigmă: cum şi când am putea să vedem marile capodopere ale lumii cinematografice? Acum, multe dintre ele pot fi descărcate de pe Internet. 

Extinderea Festivalului de Film

Care au fost provocările cât aţi fost directorul de programe al Film Society of Lincoln Center?

E o întrebare complexă; o să încerc să fac un rezumat. În primul rând, mi-am dorit să păstrez Festivalul de Film din New York la acelaşi nivel înalt la care era când l-am preluat. În al doilea rând, să explorez posibilitatea de a extinde festivalul şi, în cele din urmă, să găsesc o cale finanicară ca să îndeplinesc ce mi-am pus în gând.  

Legat de CINEVARA, ce ne puteţi spune despre procesul de selecţie? 

Corina Şuteu, care mi-e prietenă şi e şi membră a boardului Fundaţiei 9, mi-a propus să adunăm mai multe filme pentru Bucureşti. Voiam să amestecăm filme româneşti cu pelicule internaţionale, ne-a venit ideea să limităm participarea internaţională la filme produse în Franţa şi am decis ca toate să fie realizate de femei. 

Ce spun filmele „Saltimbancii“ de Elisabeta Bostan şi „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“ de Malvina Urşianu despre România anilor ’80?

Sunt sigur că alţi români ar putea să răspundă mai bine decât mine la această întrebare. „Saltimbancii“ pare să fie despre tensiunea dintre loialitatea faţă de un grup şi loialitatea faţă de propria persoană. Iar „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“ e despre preţul puterii nelimitate.    

Când aţi descoperit filmele lui Agnès Varda? 

Le ştiam de prin anii ’60; „Cleo de la 5 la 7“ a fost unul dintre preferatele mele de la început. I-am întâlnit pe Agnès şi pe Jacques Demy (n.r. – soţul ei, de asemenea regizor) la începutul anilor 1980 şi ne-am înţeles îndată. După aceea, ne-am întâlnit de mai multe ori în Paris sau la festivaluri. 

Istorie şi inovaţie

V-au trezit interesul filmele unor regizori români precum Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu şi Cristi Puiu?

Foarte mult. Unul dintre lucrurile cu care mă mândresc din vremea când m-am ocupat de Festivalul de Film de la New York are legătură cu ei: i-am prezentat pe aceşti regizori publicului din Statele Unite. 

Ce rol joacă Noul Val Românesc în cinematografia europeană şi ce impact are asupra ei?

Regizori precum cei pe care i-aţi menţionat şi nu numai au arătat cum se pot face filme inovatoare şi sofisticate abordând în continuare teme ce privesc istoria şi critica socială. 

Mai multe filme româneşti au fost premiate la Festivalul de Film de la Cannes, dar nu au fost nominalizate la Oscar. Oare de ce? Credeţi că „La Gomera“, al lui Corneliu Porumboiu, ar putea fi o excepţie în 2020?

Nu sunt bun la prezicerea alegerilor de la Oscar. Cei care votează „Cel mai bun film într-o limbă străină“ au în jur de 65 de ani şi probabil că acesta e un factor în ce priveşte succesul multor pelicule.