INTERVIU Elena Bria: „Mă ocup de pictură, nu de marketing. Pictura înseamnă altceva“

Pictoriţa Elena Bria pare coborâtă din lumea personajelor ei, una decadentă şi belle epoque

În ce constă fenomenul unei personalităţi talentate, cât de efemeră este inspiraţia, cum să îţi transformi creaţia într-un instrument al conştiinţei de sine şi ce trebuie să faci ca despre Familia Regală a României să vorbească toată Academia de Arte din Sankt Petersburg. Despre toate acestea şi multe altele, în interviul acordat de talentata portretistă din Basarabia Elena Bria, a cărei expoziţie se va deschide joi, 27 mai, la galeria Arbor.

Un interviu luat de jurnalista NATALIA ŞMURGUN, curatoarea expoziţiei de la Bucureşti

Forţa caracterului feminin nu se regăseşte într-un fizic puternic – mult mai des se referă la puterea de a merge către scopul propus, depăşind obstacolele, stereotipiile şi vicisitudinile sorţii. Fragila Elena Bria este tocmai astfel... Toate emoţiile le încredinţează, în întregime, pânzei şi culorilor, personificate în portrete, care surprind prin monumentalitate şi „imagine fotografică“, amintind de frescele murale ale vechilor mănăstiri italiene. Nu poţi trece indiferent pe lângă aceste pânze, te uimesc, îţi încătuşează privirea, te fac să meditezi, să fii pătruns de istoria fiecărui personaj. Aceeaşi magie deosebită emană şi din tablourile cu natură statică, pline de frumuseţe rafinată şi discrete, îmbibate de spiritualul unor metafore şi alegorii fine. (prezentare de Natalia Şmurgun; traducere de Natalia Polikarpov)

Citeşte şi: Elena Bria, autoare a unei Încoronări gigantice, pictoriţă cu o tuşă de Sargent, revelaţie a artei basarabene, vine în România pentru a expune la Arbor

Natalia Şmurgun: Elena, unii cred că a fi pictor este ca şi cum te-ai fi născut cu o anumită orientare sexuală – eşti aşa cum eşti şi nu poţi face nimic. Când aţi înţeles că pictura este vocaţia dumneavoastră şi că nu vreţi să faceţi nimic altceva în viaţă?

Foto dreapta: jurnalista de etnie rusă din Chişinău Natalia Şmurgun

Elena Bria: Pentru mine, pictura este dragoste la prima vedere! Părinţii mei sunt oameni cu o pregnantă gândire creatoare, toată viaţa şi-au dedicat-o sportului, însă au înţeles atracţia mea către desen şi la şapte ani m-au înscris la cercul de pictură.

Îmi amintesc cum într-o zi, la cursuri, am făcut febră, iar eu trebuia să pictez un trandafir. Nici acum nu pot să uit senzaţia unei imense satisfacţii interioare de la acel proces creativ, când existam numai eu, foaia de hârtie şi trandafirul. Cu fiecare mişcare a pensulei îmi era tot mai bine, iar boala a dispărut fără urmă.

Cred că tocmai de la acel „impuls pasional“ a început totul. Apoi a fost Liceul Academic de Arte Plastice „Igor Vieru“ din Chişinău şi dorinţa mea imensă de a studia artele plastice la Sankt Petersburg. Mă atrăgea nu oraşul, nu ţara, ci tocmai Academia Imperială de Arte, iniţiată de Petru cel Mare şi fondată în 1757. Acolo au învăţat Kramskoi, Surikov, Vrubel, Serov, acolo au predat Şîşkin, Kuingi şi Repin. Pentru mine, ca cetăţean străin, era foarte dificil să devin studentă la o asemenea instituţie de învăţământ, atât de prestigioasă. Chiar după ce am trecut cu bine examenele de admitere, înţelegeam că familia mea nu va putea să îmi plătească cursurile foarte scumpe. Dar, într-un final, am găsit o soluţie: am rămas la Sankt Petersburg la cursurile pregătitoare ale Academiei şi am intrat, anul următor, prin cota acordată ambasadei.

„La Sankt Petersburg l-am înţeles pe Dostoievski“

Aţi locuit la Sankt Petersburg şapte ani. Cât de mult v-a schimbat pe dumneavoastră, o fată cu sânge meridional, oraşul lui Dostoievski?
Petersburgul este un spaţiu cultural foarte original, iar imaginea lui, desigur, este creată, în mare parte, tocmai de romanele lui Dostoievski. El, mult timp, nu a fost scriitorul „meu“, la şcoală lucrările lui mi se păreau sumbre, „existenţialiste“, însă trăind în peisajul psihologic petersburghez, în atmosfera căruia s-a păstrat mult din acel „spirit dostoievskian“, am început să îi înţeleg mai bine cărţile. Fără îndoială, acest oraş are o mare influenţă asupra celor care intră în contact cu el. Pot să spun că un „petersburghez clasic“ este un om cu un înalt grad de cultură şi empatie, care nu va trece niciodată indiferent pe lângă durerea altuia, îşi va ajuta şi susţine întotdeauna semenul, iar aceasta se transmite, involuntar, şi celor din jur...

Şi, totuşi, nu v-aţi uitat niciodată rădăcinile... Pentru lucrarea de diplomă aţi ales tocmai o temă „românească“: „Încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria în anul 1922“. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Ideea am avut-o încă din 2014, când eram în anul doi la Academie. Anul absolvirii, 2018, a coincis cu sărbătorirea a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România şi am vrut, foarte mult, să marchez într-un fel această dată. Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt personalităţi legendare şi foarte stimate în istoria românească. Maria este legată de dinastia Romanovilor – era nepoata ţarului Alexandru al II-lea –, iar profesorilor mei de la Academie li s-a părut foarte interesantă tema aleasă de mine. Mi-au pus la dispoziţie unul dintre cele mai spaţioase ateliere, deoarece mă gândeam să fac o lucrare mare, de 3x4 metri.

Pentru tablou am făcut peste o sută de schiţe, am schimbat de multe ori compoziţia, perspectiva şi localizările, până când am reuşit să îl fac aşa cum voiam. Am citit jurnalele membrilor Familiei Regale, am încercat să înţeleg ce au simţit Ferdinand şi Maria într-o zi atât de importantă pentru soarta lor.

Eu pictez numai după natură, niciodată nu lucrez după fotografii. Pentru Ferdinand mi-a pozat vărul meu, asemănător ca tipologie. Pentru barbă, pieptănătură, am invitat alte modele. O persoană a petrecut două zile în atelierul meu până când am pictat urechile regale, Ferdinand le avea foarte expresive. Toate costumele istorice purtate de modele au fost cusute la comandă, am lucrat mult timp la mantia de catifea, unde erau multe broderii. În linii mari, am terminat tabloul destul de repede, într-o jumătate de an, şi, astfel, mi-am susţinut diploma.

„Missa Încoronării“, cu Elena Bria

„Trăim într-o lume unde costul nu corespunde valorii artistice“

Aţi ales, ca principală orientare în creaţia dumneavoastră, pictura clasică, de salon, deşi trăim acum într-o epocă total digitală, unde norma artistică şi calea cea mai scurtă către succes sunt provocarea şi senzaţionalul. În ce moment aţi înţeles că v-aţi găsit stilul în artă?
Am vrut, întotdeauna, să mă ocup de pictură, nu de marketing. Toată această épatage art, la modă, este din seria cumpără-vinde-uimeşte, şi doar atât. Pictura înseamnă altceva. Absolut orice domeniu are propria linie de dezvoltare – putem vedea evoluţia artelor plastice, începând de la desenele rupestre până la epoca Renaşterii, a impresionismului, a realismului... Putem să dezvoltăm şi aşa ceva în continuare, dar nu este nevoie să inventezi „o nouă roată“, pentru că a priori va fi mai proastă decât cea care există deja.

Da, noi trăim într-o lume unde costul nu corespunde valorii artistice, unde preţul nu corespunde calităţii, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să urmăm anumite trend-uri.

În ceea ce priveşte căutarea propriului stil în pictură, consider că este o temă bătătorită. Dacă eşti un pictor sincer şi cinstit, care se ocupă de autodezvoltare, pictează în fiecare zi şi se bucură de lucrarea sa, atunci stilul se creează de la sine. Dar atunci când îl cauţi intenţionat, faci eforturi pentru asta, consider că nu eşti un pictor, eşti un specialist în marketing...

În „Anna Karenina“ a lui Lev Tolstoi, în episodul călătoriei Annei şi a lui Vronski în Italia, sunt ilustrate foarte bine imaginea pictorului, inspiraţia şi chinurile creaţiei. Este un fragment în care pictorul încearcă să prindă imaginea, dar nu îi reuşeşte deloc. Şi, dintr-odată, pe schiţa personajului cade o picătură de ceară – şi totul devine clar. Pictorul vede, înţelege, prinde imaginea şi o transpune pe pânză. Cum reuşiţi „să prindeţi“ aceste impulsuri?
Mulţi pictori mari, încercând să explice acest fenomen, au remarcat că cel mai greu lucru la un tablou este să îţi găseşti „mica percepţie“, adică sufletul lucrării. Cel mai mult îmi place să lucrez portrete feminine. Când văd o fată pe care aş dori să o pictez, încep să mă gândesc tot timpul la tablou, o vizualizez încontinuu – îmi imaginez unde am să aşez eroina, cu ce o să fie îmbrăcată, care va fi gama de culori. Inventez povestea şi trăiesc cu ea. Pot să remarc un detaliu pe stradă, de la trecători, sau pe Facebook – de exemplu, o buclă a părului, o răsucire a capului...
Iar în inspiraţie nu cred...

Există aşa-numiţii „pseudo-pictori“, care zac cu lunile pe canapea, dând vina pe absenţa muzei, sau pe dispoziţie, sau pe altceva. Mi se pare că aceşti oameni pur şi simplu nu au un scop, nu au o dorinţă, nu vor să facă pictură şi să devină pictori.

Eu, personal, nu lucrez niciodată la comandă. Nu pot să mă relaxez şi să creez atunci când sunt constrânsă de un cadru. Pictez numai ceea ce îmi este apropiat, interesant, iar apoi dau tablourile unei galerii sau le postez pe Instagram.

„Îl ador pe Repin“

Arta dumneavoastră vă ajută să vă cunoaşteţi pe sine?
Nu îmi place să pictez autoportrete, dacă la aceasta vă referiţi. Dar, în general, autocunoaşterea este un proces îndelungat şi migălos, iar profesia mea mă ajută în acest sens. Atunci când încerc să găsesc reguli în artă, înţeleg că aceste reguli funcţionează şi în viaţa obişnuită. Se întâmplă să nu îmi iasă un fragment dintr-un tablou – nu trebuie să te cramponezi din cauza aceasta, trebuie să te relaxezi şi să priveşti portretul dintr-un unghi mai amplu, în întregime, iar atunci îţi vine şi rezolvarea. În viaţă se petrece acelaşi lucru – nu are rost să îţi concentrezi atenţia pe un punct al imperfecţiunii, trebuie să te uiţi la situaţie în general, iar atunci vei vedea imediat în ce constă problema şi vei putea să o îndepărtezi repede.

Foto dreapta: „Ananda“, 102x90 cm

Când nu pictez mai mult de două săptămâni, începe să mă cuprindă o stare sufletească proastă, mă enervează totul, şi simt că sunt nemulţumită de mine. Clar, munca mă face mai bună!

Ce pictori v-au influenţat formarea?
Îl ador pe Ilia Repin – un portretist de cea mai înaltă talie. Am copiat un fragment din tabloul său „Sfântul Nicolae din Mira salvând trei nevinovaţi“, un tablou uluitor.

Îmi plac enorm pictorul american John Singer Sargent şi pictorul spaniol Joaquin Sorolla. Cred că acesta dormea cu pensula în mână – atât de multe tablouri a apucat să picteze într-o singură viaţă. Pânze uriaşe, unde totul este foarte suculent, expresiv.

Admir creaţiile lui Anders Zorn sau Valentin Serov. Nu îmi este deloc indiferent nici americanul de origine rusă Nicolai Fechin, care este un pictor inovator grozav. Îmi plac lucrările lui Corneliu Baba sau ale lui Igor Vieru. Şi, bineînţeles, marele Velázquez, care a jucat un rol important în dezvoltarea artei şi i-a influenţat pe toţi cei pe care i-am amintit.

„Un artist adevărat este întotdeauna cosmopolit“

Majoritatea portretelor pictate de dumneavoastră „locuiesc“ acum în SUA. Cum a apărut America în viaţa dumneavoastră şi... aţi învăţat deja să vă despărţiţi de tablourile dumneavoastră?
În anul cinci la Academie, în atelier a intrat un american, curatorul unei galerii. I-a plăcut foarte mult ce făceam şi mi-a propus să trimită 80 din lucrările mele peste ocean. Nu înţeleg cum s-a întâmplat, dar s-au vândut toate foarte repede. În 2017, tablourile mele au participat la două expoziţii în America, iar în 2019, la invitaţia unei galerii, am plecat în SUA, unde am participat la o altă expoziţie, unde expuneau pictori din Republica Moldova şi din România. Mi-a plăcut foarte mult publicul american, este deschis, sincer, oamenii literalmente „devorează“ arta, le strălucesc ochii.

Foto dreapta: „Eren“, 102x90 cm

Când tablourile mele au început să se vândă, am suferit foarte mult pentru soarta lor, le consideram copiii mei. Mi-a fost greu să mi le rup de la inimă, să le dau pe mâini străine.

M-am eliberat de acest sentiment dureros doar după ce am fost în vizită la o familie de americani care cumpărase una dintre lucrările mele. Am văzut că portretul pictat de mine era atârnat deasupra şemineului din sufragerie, că „se simte bine“, că este în compania unor oameni iubitori...

Elena, cum vă poziţionaţi – sunteţi o pictoriţă basarabeancă, româncă sau rusoaică? Şi cum vă vedeţi cariera profesională în următorii 5 ani?
Nu prea sunt înclinată să îi împart pe oameni după naţionalitate, iar profesia de pictor o consider ca fiind una dintre cele mai cosmopolite. Dacă este să vorbesc despre mine, eu sunt un „cocktail de naţionalităţi“. Am sânge românesc, francez şi chiar tătar. Sunt convinsă că oameni talentaţi sunt în fiecare etnie.
Acum nu clocesc vreun fel de planuri globale de creaţie. Vreau să pictez mult ceea ce îmi place, ceea ce îmi aduce satisfacţie. Mă atrag foarte mult formatele mari, poate am să mă dezvolt tocmai în această direcţie. Sper că peste cinci ani voi avea un atelier spaţios într-o ţară meridională – Italia sau Spania –, căci cel mai important este să faci ceea ce îţi place.

Autor: Natalia Şmurgun
Traducere din limba rusă: Natalia Polikarpov

Citeşte şi: Sistemul solar „Mark Verlan“. Jurnalista Natalia Şmurgun despre felul în care l-a cunoscut pe regretatul artist plastic Mark Verlan (un articol de jurnalista NATALIA ŞMURGUN, publicat şi în presa de limbă rusă din Chişinău)