Julieta Szönyi, în locuinţa în care a copilărit   FOTO: Eduard Enea

Actriţa Julieta Szönyi a fost copilul pe care familia n-avea de ce să-l convingă să danseze pentru oaspeţi, căci atunci, demult, îi plăcea să spună poveşti prin mişcări de balet. Până a descoperit teatrul. În anii ’70, a devenit Otilia, interpretată într-o ecranizare după romanul lui George Călinescu, şi, apoi, Adnana, datorită căreia a călătorit pe mare, cu „Toate pânzele sus“.

Julieta Szönyi (68 de ani), născută la Timişoara şi crescută în Bucureşti, a învăţat în primii doi ani la o şcoală cu predare în limba română, după care s-a transferat la cea maghiară. Mai târziu, adolescenta cu ochi albaştri, la fel de zveltă ca astăzi, şi-a făcut planuri să dea admitere la IATC. A intrat la facultate „abia după a treia încercare: ca în poveşti“, îşi aminteşte ea. „Atunci erau şi 600 de fete pe şase locuri“. Însă tatăl ei, pictorul Ştefan Szönyi, unul dintre cunoscuţii reprezentanţi ai realismului socialist, a murit înainte să afle că fiica lui a izbutit. Unele pelicule în distribuţia cărora era şi Julieta Szönyi s-au făcut ţăndări în mâinile cenzorilor comunişti şi n-au mai ieşit în lume, dar asta n-a umbrit succesul personajelor din filmele care ajunseseră deja la public. În „Felix şi Otilia“, a jucat rolul unei tinere dintr-o societate de la începutul secolului al XX-lea, cu care n-avea prea multe în comun. În acele zile schimba pălării extravagante şi îşi dorea să renunţe la filmări, pentru că regizorul Iulian Mihu nu-i oferea libertate în ce privea interpretarea Otiliei. În schimb, cu echipa de la „Toate pânzele sus“ s-a simţit în largul ei, mai ales că personajul Adnana era mai apropiat de ce îşi dorea profesional – amândouă îndrăgeau aventurile. Julieta Szönyi a fost şi unul dintre oamenii care au ieşit în Piaţa Universităţii în decembrie ’89, iar astăzi povesteşte oarecum deziluzionată: „Aşteptam să se schimbe totul radical; probabil că am fost prea visătoare“. 

„Weekend Adevărul“: Mai ţineţi minte cum arăta locuinţa din Timişoara?

Julieta Szönyi: Am venit la Bucureşti când aveam în jur de 4 ani, aşa că am amintiri vagi despre locuinţa respectivă. Bunicii stăteau într-o cameră despărţită cu un glasvand de altă familie, cu bucătăria şi baia comune. Pentru că erau dintr-o familie bună, aveau lucruri elegante într-un spaţiu restrâns. Bunica era casnică, iar bunicul era medic veterinar şi a făcut şi sculptură. Cei care l-au cunoscut povesteau că era genul de medic care, dacă primea în toiul nopţii un telefon că a păţit ceva un căţel, rezolva. În afară de asta, fotografia extraordinar; am avut nişte fotografii făcute de el, din perioada Primului Război Mondial, care nu ştiu unde s-au pierdut. Mai ştiu că, în tinereţe, tata avea un atelier acolo, la Timişoara, şi că lucra cu pictorul Baba (n.r. – Corneliu), dar şi cu alţii – pe vremea aia sau chiar mai devreme, la 24 de ani, tata era considerat deja un portretist de excepţie. Vreau să vă spun şi că bunica s-a ocupat de mine în timpul în care părinţii au divorţat şi că am amintiri splendide despre ea. Odată, de Paşti, a plecat un pic de-acasă şi, la un moment dat, am auzit nişte bufnituri în obloane. M-am speriat tare, a apărut şi ea în secunda următoare şi a deschis geamul să vadă ce se întâmplă. Iepuraşul îmi adusese într-un coş un iepuraş adevărat. Ţin minte şi că bunica făcea multe feluri de prăjituri; îmi luase tacâmuri şi găteam aceleaşi lucruri în miniatură. M-am gândit mai târziu ce fericită a trebuit să fie bunica în rol de mamă, ştiind de la început cu ce se va ocupa copilul ei – au descoperit devreme talentul lui tata, de când avea vreo 10 ani – nu mai era nevoie să se chinuie cu matematica şi chimia, de exemplu, trebuia doar să treacă de ele. Într-un an, era să rămân corigentă la matematică. Părinţii erau deja divorţaţi, mama l-a sunat pe tata, că erau în relaţii bune, şi probabil ea l-a anunţat. Apoi, m-a sunat tata şi, în loc să mă certe, mi-a zis: „Să ştii că eu am rămas corigent la matematică!“. 

Şi mama dumneavoastră fusese artistă? 

Făcuse canto şi chiar Conservatorul un an şi ceva, că după aceea a stat acasă să mă crească. Până la urmă, părinţii s-au despărţit, iar mama nu a mai terminat facultatea, în schimb, a fost o viaţă întreagă crainică la radio. 

Până la teatru, v-aţi dorit o carieră în arte plastice, de pildă?

N-am avut niciodată talent pentru pictură, în schimb sora mea a terminat artele plastice. De foarte devreme am spus că dau admitere la teatru. Când am dat prima oară – abia după a treia încercare am reuşit, ca în poveşti; atunci erau şi 600 de fete pe şase locuri – tata era deja bolnav de cancer, internat în spital. În şase luni a dispărut, aşa că n-a mai apucat să ştie încotro mă duc.

„Găseam câte o poveste pe care o dansam“

Ajungeaţi la spectacole de teatru în copilărie?

Mergeam la teatru, ba chiar ascultam teatru radiofonic. Aveam acasă o pianină la care mama cânta arii din opere, rămăsese cu dorul ăsta, şi am convins-o să o vindem şi să luăm un radio. Aşa a făcut. I-am explicat că vreau să ascult teatru radiofonic. Atunci jucam în casă toate scenele pe care le auzeam, mai ales că rămâneam mult timp singură, că mama lucra în diverse ture la radio la secţia maghiară.

Acasă, la 15 ani    Fotografii: Arhiva personală Julieta Szönyi

Aţi povestit într-un alt interviu că v-aţi dorit cândva să deveniţi balerină. 

Când eram mică asta îmi doream. De-abia aşteptam să avem musafiri şi să dansez. Găseam câte o poveste pe care o dansam! Nu erau numai nişte mişcări de balet, ci era deja teatru, pentru că le povesteam nişte întâmplări. 

De teatru când aţi fost sigură?

Pe la 15-16 ani. Ţin minte că, mai târziu, în perioada studenţiei, cum terminam cursurile – sau se întâmpla să şi chiulim – mergeam la spectacolele uriaşe de la Bulandra, în regia lui Liviu Ciulei şi ale altor regizori, cu actori mari. Era bucuria mea şi a colegilor! 

A purtat negru ani buni

În Bucureşti aţi urmat o şcoală cu predare în limba maghiară?

Primele două clase le-am făcut la o şcoală românească şi, după aia, s-a mutat aproape de casă şcoala maghiară. Am făcut şi liceul maghiar. Acum îmi aduc aminte că am avut un profesor de limba română extraordinar de bun: avea umor, era şi deştept. La gramatică o tot zbârceam şi, într-o zi, a apucat să spună: „Cine învaţă toată «Scrisoarea III-» pe dinafară până mâine ia doi de 10 în catalog“. Mie îmi zisese că nu mă mai ascultă decât la gramatică şi data următoare eu eram cu mâinile sus, ca să recit „Scrisoarea III“. Mi-a răspuns: „Dacă am promis, am promis. Dar, dacă faci o singură greşeală, să ştii că nu e valabil“. Am reuşit fără erori, îmi plăcea extraordinar poezia. 

Vă amintiţi alegerile dumneavoastră vestimentare de la vârsta de 18 ani, de pildă?

Când aveam 18 ani a murit tata; atunci am purtat negru şi am rămas cu obsesia culorii negre şi a unei sobrietăţi toată perioada facultăţii. Am renunţat târziu. Nu era o formă de doliu, ci aşa mă simţeam cel mai bine. Sigur, nu mă îmbrăcam aşa şi în filme – în anul III am făcut „Felix şi Otilia“. 

Tatăl ei a trimis-o la echitaţie 

Profesorii din facultate v-au oferit îndrumarea de care aveaţi nevoie?

Am avut profesori foarte buni. Nici n-aveai sentimentul că trăieşti în acea plină epocă comunistă. Era deschidere, aveam materii interesante: istoria teatrului românesc, istoria teatrului universal, mişcare scenică, dicţie. Bine, mai era şi socialismul ştiinţific, dar aveam un profesor atât de indulgent, încât nu era nicio problemă.

Cum au fost probele pentru „Felix şi Otilia“?  

Complicate. Deja anunţaseră că joacă vreo trei persoane, inclusiv una dintre colegele mele de clasă, dar m-au tot chemat la probe. Nu m-am dus, că m-am întrebat: Ce rost are, dacă deja se ştie cine joacă? Într-un final, într-una din zile, după ce a insistat Mihu (n.r. – Iulian), care venise să vadă un examen la clasă – aveam un rol frumos: Salomeea lui Oscar Wilde –, m-am dus la Buftea. Dădeau probe vreo 200-300 de fete, nici n-aveau costume pentru atâtea! Intrau repede câte zece, lăsau costumele, pe care le îmbrăcau alte zece şi tot aşa. Văzând că e atâta lume, am făcut o mică şmecherie. Mai era un pic până să dau şi eu probele şi tocmai trecea un cascador călare, aşa că l-am oprit şi l-am întrebat: „Îmi dai şi mie calul?“. „Păi, ştii să călăreşti?“. „Da.“ De fapt, nu era atât şmecherie, cât teamă de cât de multă lume se afla acolo. M-am urcat pe cal, am zburat în pădure şi nu m-am mai întors. Mihu şi ceilalţi aşteptau să vin şi, când am ajuns, am trecut direct la probe. După, a venit unul dintre operatori şi mi-a spus: „Aţi dat nişte probe foarte bune, o să vă chemăm şi mâine pentru o probă cu text, cu partener, mai complexă“. 

Ce-aveaţi de făcut în prima zi?

Stăteai în faţa aparatului şi atât. Asta a fost o şansă a mea, că am văzut cum se petrece. Chiar dacă nu mi s-a cerut nimic, n-am lăsat pelicula goală, ci pur şi simplu mi-am trecut prin minte tot felul de stări, ceea ce a observat şi echipa.  

„Dacă păţeaţi ceva, deja aveam filmul“

Există vreun moment de la filmările pentru „Felix şi Otilia“ despre care n-aţi povestit până acum?

Despre secvenţa când ne înconjoară cireada de bivoli. Mihu a lăsat-o ultima, ca după aia să ne spună: „Dacă păţeaţi ceva, deja aveam filmul“. Bivolii erau de jur împrejur şi el urla de pe margine la cei care dădeau cu biciul: „Întărâtaţi-i!“. În timpul ăsta, Radu Boruzescu ţinea o umbrelă deschisă şi îmi spunea să stau în spatele lui, unde erau tot bivoli. Pe lângă asta, Mihu striga la mine să nu mai râd. Mă apucase un râs de frică şi nu mă mai puteam opri! 

(FOTO: Cu tatăl ei, pictorul Ştefan Szönyi, în 1967)

În timpul filmărilor, ce-aţi învăţat?

Nimic. Am fost dezamăgită; veneam din facultate, unde eram obişnuită să se disece fiecare situaţie, iar Mihu nu m-a lăsat. Nici scenariul n-am avut voie să-l citesc şi pur şi simplu m-a dirijat ca pe o marionetă. Înainte să trecem de jumătatea filmului am vrut să plec, pentru că îmi era groază de ce avea să iasă, mai ales că îmi făcusem o idee despre cum trebuia să fie Otilia şi, oricum, nu corespundea cu ideea pe care a avut-o el. Într-o zi, când filmam la Sinaia, chiar în Castelul Peleş, m-am închis într-o încăpere. Plângeam de ciudă şi Mihu bătea în uşă, să îi deschid să stăm de vorbă. Îi răspundeam: „Nu deschid, mă duc acasă“. Mi-a promis că de acum încolo o să discutăm şi insista că era frumos ce se filmase. Dar filmările au decurs în continuare aşa. După aceea, am mai făcut un film cu el: „Comoara“, unde ne-am înţeles mai bine. Dar nici n-a mai ieşit.

De ce?

Mihu era un tip cu mult umor şi la noi nu se mai făcuse ceea ce exista în Occident, şi anume parodie istorică. De exemplu, murea un personaj la începutul filmului şi era purtat, cu o săgeată înfiptă în el, într-o căruţă. Iar oamenii de pe drum întrebau: „Da’ ce s-a întâmplat cu el?“. Răspunsul: „A murit săgetat de o săgeată“. Când au vizionat filmul (n.r. – cenzorii), au vrut să impute tot şi 

ne-a pus Mihu la post-sincron să băgam alte vorbe, care nici nu încăpeau acolo, să-l transforme în scenariu istoric adevărat.  

Despre castinguri, înainte de Revoluţie: „Timp de cinci ani nu m-a chemat nimeni. Am fost interzisă“

   Otilia, în pelicula regizată de Iulian Mihu 

Când aţi observat că vă îngrădeşte regimul comunist?

Nu l-am perceput decât târziu ca atare. În copilărie nu mi-am pus problema, chiar dacă vedeam că mama făcea un sacrificiu şi mă ducea din când în când la restaurant, unde cerea un grătar pentru mine şi ea nu mânca. Am fost mândră în clasa a III-a, de exemplu, când m-au făcut pionieră şi ştiu că am fluturat cravata în drum spre casă. Nu ştiam decât că e un premiu. Am început să fiu conştientă în facultate, când voiau să mă facă membră de partid. Deja sesizam despre ce era vorba şi n-am vrut. 

În acele timpuri, „Toate pânzele sus“ i-a ajutat pe mulţi să iasă din cotidianul cenuşiu. Ce-aţi avut în comun cu personajul Adnana?

În copilărie adoram să stau în natură, eram veşnic căţărată în copaci, umblam după gâze, îmi plăceau animalele. Era complet altceva decât Otilia şi mi-a fost, într-un fel, la îndemână personajul. Aveam libertate de a fi. Nici n-am avut rău de mare, deşi multora li s-a întâmplat. Cred că a fost un film reuşit!

Aţi revăzut episoadele?

Le-am revăzut cu băiatul meu, când era mic. Dar şi mai târziu, după ce a mai crescut. 

„Ce listă neagră? Nu există aşa ceva“

Aţi privit cu ochi critici personajele interpretate?

Întotdeauna. Aveam să-mi reproşez o mie de lucruri. De asta aş vrea să revăd teatrul TV – am făcute multe spectacole şi regretul meu cel mai mare e că nu le pot avea –, pentru că au fost acolo vreo două roluri mai aproape de ce mi-ar fi plăcut. Eram mai puţin critică vizavi de personajele alea. E un teatru care se filmează din nu ştiu câte unghiuri dintr-o dată, că sunt mulţi operatori. Ceea ce astăzi se face şi în cinematografie, pentru care atunci aveai un singur operator şi era mult prea fix ca să poţi să fii liber să joci. 

Cu echipa din „Toate pânzele sus“   FOTO: cinemagia.ro

Aţi preferat teatrul?

Într-un fel, da. Erau rolurile mai variate.

Când privesc în urmă, unii actori îşi dau seama că n-au primit sau n-au căutat anumite roluri. Cum e în cazul dumneavoastră? 

Mi-ar fi plăcut personaje din romane puternice. Nu înţeleg de ce astăzi nu se apelează la comoara pe care ne-a lăsat-o Eliade, la povestirile lui. Când eram tânără, voiam să joc roluri care erau mai degrabă potrivite unor persoane de altă vârstă decât aveam eu atunci. Încă ceva, din păcate, regizorii m-au fixat în anumite personaje. Frumuseţea nici nu cred că există, ci e doar o emanaţie a unei personalităţi puternice. În fiecare epocă femeile trebuiau să arate altfel: când grase, când înalte cu picioare lungi, când mignone. 

Ce s-a întâmplat în perioada în care nu aţi fost chemată la castinguri?

Timp de cinci ani nu m-a chemat nimeni. Am fost interzisă şi am aflat după ce m-a invitat Manole Marcus să joc un rol principal într-un film de epocă în două serii, în care partenerul meu direct ar fi fost Adi Pintea. Am mai jucat cu el în „Falansterul“, de exemplu, şi ştiam că ne-am fi înţeles bine. Am vrut mult să colaborez cu Manole Marcus – am făcut un rol la el, dar mic –, pentru că e regizorul care lucrează cu actorii şi cere nişte lucruri. Pe atunci mergeam des la sala Uniunii Cineaştilor, unde, în fiecare luni, se proiectau câte două filme care nu intrau niciodată pe piaţă. Odată, acolo, nu mai ştiu cine m-a întrebat: „Ştii că eşti pe lista neagră?“. „Ce listă neagră?“, m-am mirat. Manole Marcus nu era prezent, că l-aş fi întrebat, dar i-am dat telefon acasă şi n-am terminat bine de vorbit, că mi-a zis: „Da, există liste negre şi chiar mă pregătesc să mă duc în audienţă că şi tu şi alţii din distribuţie sunteţi acolo“. Eu sunt timidă, dar când lucrurile devin prea grave, îmi iau elan. M-am dus în audienţă la Casa Scânteii, la tovarăşul care răspundea atunci de cultură. Nu puteai să intri decât cu legitimaţie. Am trecut ca vijelia pe lângă portar, i-am spus că sunt aşteptată şi am urcat, deşi nu ştiam unde e biroul respectivului. Am întrebat, am intrat în birou, a vrut să ştie care e problema, i-am răspuns: „Am venit să întreb de ce sunt pe lista neagră“. Bineînţeles că şi-a jucat jocul: „Ce listă neagră? Nu există aşa ceva“. A şi sunat undeva: „Ştii tu că ar exista vreo listă neagră? Sigur că nu, nici vorbă“. Am plecat, a fost şi domnul Marcus în audienţă, i s-a dat voie să facă filmul, dar s-a tăiat bugetul la jumătate. Până la urmă, a renunţat. 

Ce aţi înţeles din această poveste?

Nimic. Chiar dacă s-a ridicat restricţia, mi-au mâncat cinci ani importanţi. 

Ce pelicule vizionaţi atunci la Uniunea Cineaştilor?

Scurtmetraje, de exemplu. Şi acum ţin minte unul dintre ele, un film japonez. O poveste simplă: doi tineri se căsătoresc, la un moment dat el pleacă şi o lasă pe ea dormind – are un păr lung până la călcâie. După o viaţă, el se întoarce, găseşte casa la fel, deschide uşa şi o vede pe ea dormind cu acelaşi păr lung. Se apropie, o mângâie şi în clipa aia părul devine cenuşă. 

Datorită sau din cauza rolurilor jucate, presupun că nu treceaţi neobservată pe stradă.

Nu, nici după ce am făcut „Felix şi Otilia“, nici după „Toate pânzele sus“. Mă striga lumea pe stradă „Adnana!“ şi îmi displăcea profund, pentru că întotdeauna mă gândeam că nu mă ridic la nivelul imaginaţiei publicului. Una erau personajul machiat, impecabil, şi alta eram eu, care mergeam la facultate sau la piaţă. Mă gândeam că-i dezamăgesc. Ei erau îndrăgostiţi de personaj, nu de mine. 

Dar pe scenă aveaţi anxietăţi?

La fiecare spectacol aveam o teamă că nu iese, dar acolo distanţa dintre tine, public şi rolul pe care îl ai de făcut îţi dă putere. 

„Am ajuns la aşa-zisul lagăr pentru străini de etnie germană“

FOTO: Eduard Enea

Cum vi s-a schimbat viaţa profesională după Revoluţie?

Deja se născuse băiatul meu şi, dintr-o dată, m-am împărţit, iar o perioadă am încercat să ţin un echilibru, după care totul s-a dus mai degrabă spre copil. 

Era dificil să fiţi şi mamă, şi actriţă?

N-ar trebui să fie greu, dar ceva undeva nu merge perfect. Ori va avea de suferit copilul din cauza lipsei prezenţei mamei, ori partea cealaltă va fi mai neglijată. Poate doar eu resimt aşa. Ţin minte că îl duceam la grădiniţa germană dimineaţa şi, după-masă, de trei ori pe săptămână, la grădiniţa franceză. După aceea, a terminat liceul german şi a urmat facultatea în Germania. Dar s-a întors, a zis că nu poate să trăiască în altă parte. N-a avut paranoia generaţiei noastre: toţi voiau să o tulească peste graniţă.

De ce a făcut fiul dumneavoastră şcoala germană?

Mama mea era nemţoaică, după mamă, iar când a murit – înainte să se nască Alexandru – o prietenă de familie de-ale ei, o doamnă mai în vârstă nemţoaică, a venit să mă ajute să îl cresc. Aşa a început să vorbească limba. 

Să ai „un loc unde să te întorci“

Aţi primit paşaport ca să ieşiţi din ţară, înainte de ’89?

Nu, de câte ori am cerut paşaport, mi s-a refuzat. Prima oară am ieşit în ’90, când 

m-am dus la vărul meu, în Germania. Cred că e frumos să călătoreşti, cu condiţia să ştii că ai un loc unde te întorci. Povestea despre acasă e o realitate: aparţii de stradă, de aer, de copaci!

În decembrie ’89, unde eraţi?

În Bucureşti. Cu naivitate şi romantism, am deschis fereastra şi i-am spus soţului meu de atunci: „Miroase a libertate!“. Iar replica lui a fost: „Nu, miroase a praf de puşcă“. Şi ne-a aspirat, bineînţeles, mulţimea care se ducea spre centru. Am fost acolo şi am crezut, iar astăzi decepţia mea e mare. Ţin minte cum urlam: „Jos comunismul!“ în Piaţa Universităţii.

Ce aşteptări aveaţi de la acea libertate?

Aşteptam să se schimbe totul radical; probabil că am fost prea visătoare. Chiar aveam sentimentul că totul o să înflorească de pe o zi pe alta. Constat că majoritatea lucrurilor s-au schimbat în bine, dar sunt şi minusuri. Ţin minte că înainte de Revoluţie eram toţi supăraţi că eram trimişi la posturi – terminai facultatea şi erai repartizat, stăteai cu chirie modică, aveai un salariu; toată lumea trăia la fel de prost, dar nu exista nici nesiguranţa zilei de mâine. Când văd acum ce mare de tineri iese din toate facultăţile, mă întreb ce vor face aceşti copii. 

„De ce nu pictezi mai multe peisaje şi portrete?“

Tatăl dumneavoastră nu a fost ostil regimului comunist.

Nu, credea într-o lume ideală şi i-a trebuit destul de mult timp să înţeleagă că nu se întâmpla ceea ce spera el. Poate că pentru el a fost ca în cazul generaţiei mele la Revoluţie, lovitură de stat sau ce o fi fost. Visa şi el la ceva. 

Cu Ion Besoiu, în  „Toate pânzele sus“

Dar şi-a exprimat vreodată decepţia în ce priveşte efectele acelui sistem economico-politic?

S-a închis în el în ultimii ani. A murit tânăr, n-a mai apucat epoca Ceauşescu. Fiind mai mică, dacă abordam subiectul ăsta şi întrebam: „De ce nu pictezi mai multe peisaje şi portrete?“, evita răspunsul şi îmi spunea: „Tu n-ai cum să înţelegi“. 

Anul trecut a fost lansarea albumului monografic „Ştefan Szönyi“. 

Sora mea s-a ocupat de lansarea acestui album şi eu am ajutat-o numai cu sfaturi şi cu fotografiile pe care le aveam. Tot ea s-a ocupat de expoziţia retrospectivă, căci s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui. A realizat o expoziţie la Timişoara cu tablouri din colecţii personale. 

După Revoluţie, n-aţi plănuit să o luaţi de la capăt în altă ţară?

A fost caraghios. Am plecat în Germania în ’90 cu fostul meu soţ, medic, am ajuns la aşa-zisul lagăr pentru străini de etnie germană, apoi ne-au făcut radiografia pulmonară, ne-au dat camera şi bonurile de masă. Alexandru era mic şi rămăsese în ţară. Mătuşa şi vărul meu, care ne-au instalat, n-apucaseră să plece, iar eu am stat două minute jos în cameră, după care am spus: „Hai acasă!“. După aceea, ne-am propus să rămânem doar o lună, cât avea soţul meu concediu, şi să ne întoarcem. Nu mă vedeam acolo. 

În prezent mergeţi la spectacole de teatru?

Merg prea puţin. De când sunt pensionară, timpul meu s-a strâmtat; când nu ai obligaţii, faci totul fără grabă. 

Apreciaţi actori şi regizori din generaţia mai tânără?

Nu vreau să numesc pe nimeni, pentru că sunt mai mulţi şi poate omit pe cineva. Regretul meu e că se caută scenarii din comunism, în care ni se arată din nou acea perioadă, şi cred că e mai bine să fie lăsate puţin deoparte. 

Poate că se gândesc la cei care nu cunosc aşa de bine acea perioadă.

Da, dar tot nu o să poată să redea tot ceea ce a fost.

CV

Numele: Julieta Szönyi

Data şi locul naşterii: 13 mai 1949, Timişoara

Starea civilă: Căsătorită

Studiile şi cariera: 

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti, astăzi UNATC. 

A debutat ca actriţă de teatru şi a jucat numeroase roluri pe scena teatrului din Piteşti. Ulterior, printre filmele în care a fost distribuită s-au numărat: „Felix şi Otilia“ (1971, regia Iulian Mihu), serialul TV „Toate pânzele sus“ (1976, regia Mircea Mureşan), „Ecaterina Teodoroiu“ (1978, regia Dinu Cocea), „Alo, aterizează străbunica!...“ (1981, regia Nicolae Corjos) şi „Cei care plătesc cu viaţa“ (1989, regia Şerban Marinescu). După 1990, a evoluat pe scena Teatrului Mic din Bucureşti.

Locuieşte în: Bucureşti