Soprana Leontina Văduva (55 de ani) povesteşte cum cânta în adolescenţă muzică populară alături de mama ei, Maria Ciobanu; cum a ajuns să interpreteze compoziţii clasice pe scenele unor mari teatre de operă ale lumii şi cum şi-a întâmpinat mult aşteptatul copil abia la 42 de ani.

Leontina Văduva vorbeşte fluent limba română, cu toate că şi-a găsit locul în Franţa în 1988 şi a mai venit în ţara natală doar pentru câteva zile pe an. Gesturile ei sunt fireşti: îşi ridică sprâncenele subţiri când accentuează unele cuvinte, îşi mişcă graţios braţele în timp ce răspunde la întrebări şi râde cu poftă de peripeţiile de pe scenele din Paris, Londra şi Berlin. Soprana s-a zbătut pentru rolurile care au pavat cei 30 de ani de carieră internaţională, căci şi-a dorit să le prezinte ca la carte în faţa publicului. Ca să fie mai încrezătoare în sine, a învăţat în numeroase rânduri şi replicile colegilor şi rar s-a pierdut cu firea în sala teatrelor de operă. Seninătatea de astăzi a Leontinei Văduva este aceea a artistei care a jucat cu dăruire atunci când viaţa de familie a mers pe portative nepotrivite. Se gândeşte adesea că necazurile din tinereţe au călit-o pentru viitor şi că aşa a ajuns să-şi interpreteze personajele cu atenţie şi autenticitate, fără să ţină seama de grijile cotidiene. Pe lângă împlinirile muzicale, mai are acum două bucurii: un fiu în vârstă de 14 ani şi şansa să le predea şi altora ceea ce a învăţat pe scenă. Leontina Văduva a aflat despre etica artistului încă din adolescenţă de la mama ei, Maria Ciobanu, căreia dintotdeauna i-a vorbit, din respect, cu „dumneata“.

„Weekend Adevărul“: În copilărie, aveaţi vreo jucărie care ţinea loc de microfon?

Leontina Văduva: Nu aveam nicio jucărie, dar am cântat de mică la toate serbările. 

Mama vă lua cu dumneaei în turnee?

De la 14 ani m-a luat cu dânsa în turnee în toată ţara, în săli polivalente. Cântam şi la nunţi, şi la botezuri. De altfel, eu tot lălăiam prin casă când eram copil şi fina noastră, tanti Stelica, care ne-a crescut pe mine şi pe sora mea, i-a dat o idee mamei. Odată, când mama era obosită şi zicea: „Ar trebui să-mi iau una dintre colege să mă ajute“, fina a întrebat: „De ce nu o luaţi pe Liliana?“. Acasă aşa îmi spuneau atunci. Şi mama a întrebat: „Ce, poate Liliana să cânte?“ „Păi, ia ascutaţi-o“. M-a ascultat şi-a zis: „Bine, hai să-ncercăm“. Aşa am început să cânt folclor alături de mama. Mai târziu, am văzut un film despre Johann Strauss şi aşa de tare mi-a plăcut muzica! M-au impresionat aşa tare valsurile „Dunărea albastră“, „Pădurea vieneză“ şi „Sânge vienez“, că mi-au deschis gustul pentru muzică clasică. Pe la 17-18 ani, am început să o ascult şi mi-am dorit să o studiez. Am decis să mă apuc serios să învăţ solfegiul, am făcut şi pian destul de puţin, că nu eram încă decisă total. Aveam talent şi la desen şi desenam după cărţile de istoria artei: am copiat până şi îngeraşii lui Michelangelo. Atunci am ezitat între muzică şi arte plastice, dar, până la urmă, tot muzica a câştigat. N-a avut legătură cu ce am învăţat la şcoală – am urmat un liceu de matematică-fizică, pentru că n-am crezut că voi face, cum spunea mama, „artistărie“.

Cum aţi ales un liceu cu profil real?

A fost o întâmplare. Eram în dubii mari dacă să dau la Liceul de Muzică, iar timpul trecea şi, în ultimă instanţă, am zis: „Bun, unde mai sunt locuri?“. Am văzut că la Liceul „Matei Basarab“, am dat examen acolo şi am intrat. 

N-a fost greu?

A fost destul de greu, pentru că eu cu matematica, fizica şi chimia nu prea le aveam. Eram mai mult cu materiile umaniste. Îmi plăcea să scriu poezii, mergeam la cenaclul literar şi citeam pe furiş romane, că mama nu mă lăsa şi zicea: „Fă-ţi lecţiile la şcoală“.

A picat la Conservator

Ce citeaţi?

Toate istoriile romanţioase. „Dama cu camelii“ a lui Alexandre Dumas, dar şi multe cărţi pe care a trebuit să le recitesc ulterior pentru roluri. 

După ce-aţi descoperit muzica clasică, doamna Maria Ciobanu cum v-a ajutat să o studiaţi?

M-a dus de mână la profesoara de canto Arta Florescu, care a spus: „Da, ar avea voce“ şi care m-a trimis la doamna profesoară Romaşcanu. Cum la acea vârstă nu eram încă decisă, a lucrat un pic cu mine şi a spus că am posibilităţi să evoluez. Ca orice cântăreţ, am trecut prin mai multe etape şi am avut mai mulţi profesori de-a lungul vieţii de artist. După aceea, am studiat cu Maria Diaconu, care era studentă pe timpul acela la Conservator la Canto, în anul II, dacă nu mă înşel. Am rugat-o să mă îndrume la teorie pentru examene. N-am intrat în ‘79, ceea ce era firesc, pentru că nu aveam pregătirea celor care făcuseră muzică ani de zile, de la 5 ani până la 19. Mâncau muzică pe pâine, deci e clar că n-am avut şanse, chiar dacă vocea era acolo şi avusesem o oarecare evoluţie în tehnică. Am studiat cu Maria vreme de doi ani, m-a pus pe picioare cu tehnica şi am reuşit să intru la Iaşi la Conservator în ‘81. Dar nu m-am orientat spre muzica clasică neapărat în viziunea de a face o carieră.

În „La Gazza Ladra“ de Gioachino Rossini, la Gran Teatre del Liceu, Barcelona (1993).

„Doamnă, de ce să renunţe la muzica populară?“

Când vă pregăteaţi pentru admitere, mai mergeaţi cu mama în turnee?

Am cântat mai puţin, pentru că mama a înţeles că nu era compatibil cântul clasic cu cel popular. Cel popular se interpretează diferit. A fost nostim că, în momentul în care am intrat la Conservator, unii fani de muzică populară o sunau pe mama disperaţi: „Doamnă, de ce să renunţe la muzica populară, că aşa frumos cântă şi aşa seamănă cu dumneavoastră“. Ei, tocmai de asta am renunţat la muzica populară, pentru că vocile se asemănau extraordinar de tare şi aş fi vrut să am o identitate a mea şi mi-am regăsit-o în muzica clasică.

Eraţi comparată cu doamna Maria Ciobanu frecvent?

Absolut! De când am început să cânt mi s-a spus că vocea seamănă cu a mamei. Era normal, că doar din genele ei venea.

Când aţi intrat la Conservator, cum v-aţi adaptat?

A fost foarte greu, pentru că trebuia să muncesc de trei ori mai mult decât ceilalţi, ca să recuperez lipsurile de teorie. 

Primul rol, prima vânătaie

Întâiul rol pe care l-aţi interpretat în faţa unui public a fost cel cu care aţi absolvit?

În ‘86, Opera Română a vrut să pună în scenă „Povestirile lui Hoffmann“ şi aveau toate rolurile, mai puţin Antonia. Atunci au apelat la Conservator, ca să li se recomande o studentă capabilă să cânte rolul. Doamna Arta Florescu m-a ales pe mine şi mi-a dat sarcină să pregătesc rolul pentru licenţă. Eu nu prea am vrut, pentru că nu eram convinsă că mi se potriveşte. Dânsa a insistat şi a zis: „O să-ţi vină bine la voce, nu-ţi face probleme“. M-a costat destul de scump acea premieră, dar am reuşit să o duc la capăt: am avut nota zece la licenţă şi spectacolul de operă a ieşit bine.  

Ei, tocmai de asta am renunţat la muzica populară, pentru că vocile se asemănau extraordinar de tare şi aş fi vrut să am o identitate a mea şi mi-am regăsit-o în muzica clasică.

Cum v-aţi simţit pe scenă?

Am avut un mic-mare incident. Între două acute (n.r. – note înalte), am căzut şi mi-am zdrelit piciorul. Pe scena mare era o scenă turnantă, iar lumina era pusă de aşa natură că n-am văzut marginea. Când a trebuit să cad în genunchi la capătul acestei scene turnante, mi-a alunecat genunchiul şi era cât pe ce să ajung în cuşca sufleorului. M-am întrebat cum mă scot din asta, m-am târât uşor şi am transformat accidentul într-un moment expresiv pentru rol. Regizorul Relu Lupescu şi-a pus mâinile la ochi, mama s-a speriat, iar lumea din sală a crezut că a fost cine ştie ce efect extraordinar.

Aţi povestit apoi cu mama?

Da, şi a văzut că am fost neagră pe picior de la căzătură vreo două luni. În decursul carierei mi s-a întâmplat să-mi sucesc genunchiul şi să stau tot spectacolul cu pungi de gheaţă la genunchi, mi-am scrântit şi mâinile. Au trecut toate, dar le plătim mai târziu. 

„Ani de zile mi-a fost greu să ascult înregistrările mamei“

Cum v-aţi pregătit pentru prima ieşire în străinătate?

După ce am făcut rolul Antoniei, am fost angajată la Braşov, unde m-am pregătit timp de un an cu pianista Doina Micu şi cu Arta Florescu. Mama a uzat de toate cunoştinţele ca să pot ieşi din ţară, căci era dificil. Alţi interpreţi talentaţi, cum este tenorul Florin Georgescu, nu au fost lăsaţi să plece să-şi facă cariera. În ‘85, am luat premiul I la Concursul Internaţional de Canto de la Toulouse şi datorită unui violonist român care era în orchestră şi m-a ajutat să obţin o audiţie, după doi ani am primit rolul Manon. În marile teatre, ca Teatrul „Capitol“ din Toulouse, contractele se fac cu doi sau trei ani înainte. 

La Opera Municipal de Marseille, în „Mireille“ de Charles Gounod (1997). Foto: Christian Dresse

Ce însemna să cântaţi în străinătate înainte de ‘89?

Când am debutat în ‘87 la Toulouse, sigur că era o lume nouă pentru mine. Mi-era frică, pentru că eram îndoctrinaţi de ideea că tot ce e în străinătate e periculos. Pe urmă, mi-am dat seama că nu-i chiar aşa. În anul acela, am fost la audiţii şi am obţinut mai multe contracte. M-am întors în ţară, pentru că aş fi vrut să rămân în România şi să fac ieşiri doar pentru concerte. La timpul respectiv nu mi s-a dat voie să onorez două contracte importante şi când a venit următorul, în ‘88,  am decis să rămân la Paris.

Maria Ciobanu, persecutată de comunişti

Înainte de Revoluţie, s-au făcut presiuni asupra familiei, pentru că v-aţi stabilit la Paris?

Mama a suferit. Au insistat la ea să mă convingă să mă întorc. Îmi aduc aminte că atunci a fost interzisă la radio şi la televiziune, dar a putut să-şi continue cariera şi să cânte pe scenă, pentru că era o figură importantă a folclorului şi nu putea fi dată aşa uşor la o parte. Au fost alte vremuri şi nu pot să blamez pe nimeni. 

Vorbeaţi des cu mama la telefon?

Bineînţeles că o sunam destul de des, dar eram şi sunt convinsă că se ascultau telefoanele.

În acea perioadă aţi mai ascultat muzica dumneaei?

Ani de zile mi-a fost greu să ascult înregistrările mamei, mai ales că avea şi nişte texte care îmi mergeau direct la suflet şi trebuia să evit să am dor de ţară sau de familie. 

În familie: Leontina Văduva, Ionuţ Dolănescu, Maria Ciobanu şi Camelia Ciobanu.   Foto: Roberto Sălceanu

„Care cuc mi-a cântat mie“, La Opera din Viena

Cum a fost când aţi auzit despre Revoluţie?

Când am auzit, m-am bucurat că în sfârşit îmi voi vedea familia. De exemplu, când a căzut zidul Berlinului, eram la Bonn şi am văzut cum plângeau oamenii şi am plâns şi eu, pentru că am fost impresionată. Cred că am trăit o perioadă cu schimbări majore în lume. 

Mama a suferit. Au insistat la ea să mă convingă să mă întorc. Îmi aduc aminte că atunci a fost interzisă la radio şi la televiziune, dar a putut să-şi continue cariera şi să cânte pe scenă, pentru că era o figură importantă a folclorului.

Aţi revenit degrabă în România?

M-am întors un pic mai târziu. A fost ciudat pentru că, atunci când vii din străinătate, altfel observi schimbările într-o ţară care se caută. Erau dugheniţe pe toate străzile şi toată lumea voia să facă comerţ. Am urmărit mai multe etape şi am văzut cum încet, încet, oamenii au prins curaj şi s-au orientat. După căderea comunismului, am cântat pe scena Operei din Viena îmbrăcată în costum popular. A fost o inconştienţă, pentru că nu m-am gândit din timp. Erau acolo Placido Domingo, artistele noastre mari precum Ileana Cotrubaş. Am zis, cu atâtea nume de sonoritate internaţională, ce să cânt eu? „A, ştiu, un cântec al mamei“. Şi a fost binevenită melodia „Care cuc mi-a cântat mie“. Atunci am avut o agendă destul de încărcată şi nu ştiam cum să-mi rup timp pentru vizite, aşa că veneam în ţară pentru două-trei zile şi plecam. Dar mama m-a vizitat la Londra, la Paris şi m-a însoţit într-un turneu în Japonia. 

Arta de-acasă

Ce-aţi învăţat de la doamna Maria Ciobanu despre muzică?

Nu neapărat despre muzică, ci despre o etică a artistului, despre maniera de a aborda această carieră. Observând-o atâţia ani, am văzut cum se comportă şi cum reacţionează în situaţii dificile. Toate astea mi-au fost o şcoală. 

Cu ani în urmă aveaţi artişti pe care îi admiraţi?

Ca orice tânără, aveam modele. Prima şi prima a fost Virginia Zeani, după aceea a fost Ileana Cotrubaş, iar mai târziu, Renata Scotto. Întotdeauna a fost Maria Callas! Pe Renata Scotto am întâlnit-o când cântam „Elixirul dragostei“ la Viena. Am îndrăznit să o rog să mă asculte o oră, să-mi dea câteva sfaturi.

Aţi mai cântat muzică populară în afara ţării? 

După spectacolele mele de operă, mai ales după premiere, când mă întâlneam cu colegii şi ne distram. Îmi aduceam aminte cântece româneşti de folclor şi le cântam prietenilor străini. 

„Am ajuns la Londra cu 20 de minute înaintea spectacolului“

V-aţi temut că aţi putea să greşiţi pe scenă?

Întotdeauna am avut emoţii şi nu numai pe scenă în străinătate, ci şi în România, chiar şi când cântam cu mama. Mi se părea că o să uit textul, dar cu experienţa şi cântând mereu, înveţi cum să-ţi ţii în frâu emoţiile.

Aţi simţit vreodată că vocea nu s-a potrivit cu un anumit rol?

Fiecărui timbru i se potrivesc anumite roluri şi, cântând alături de mari interpreţi, am avut ocazia să mă informez şi am fost sfătuită să respect, cum se spune în muzică, ţesătura vocală, deci am cântat în general ceea ce mi s-a potrivit cel mai bine.

„Fiecare rol are vârsta luiI“

Dar v-a părut rău că aţi interpretat vreun personaj?

Debutul meu cu Antonia a fost poate puţin prea devreme, iar când l-am reluat la Londra şi la Paris a fost mult mai confortabil pentru voce decât atunci când eram studentă. A fost un rol dificil şi trebuie să ai o tehnică solidă ca să-l abordezi. Este şi o încărcătură emoţională intensă şi e necesar să ştii cum să conduci vocea, ca să o poţi reda cum trebuie. Fiecare rol are vârsta lui. Tinerelor talente le recomand călduros să-şi respecte vocea, pentru că ei sunt stăpânii vocii şi persoanele din afară nu au de unde să ştie dacă un rol îi oboseşte prea tare. Mi s-au propus pe la 30 de ani roluri ca Tatiana, pe care o cânt acum în concert, şi am refuzat. Am spus: „Îmi pare rău, dar nu este încă pentru mine“. De exemplu, directorul Teatrului din Bordeaux mi-a zis: „O să facem «Aida» şi o să ai costume de Christian Lacroix. Accepţi?“. Am zis că mă mai gândesc, dar eu ştiam că n-am să iau rolul, pentru că nu era pentru vocea mea. Am fost o soprană lirico-lejeră şi mai târziu am devenit o lirică. Rolurile ca Aida sunt pentru voci mai dramatice, pe care nu mă simţeam în stare să le abordez.  

Asemenea roluri v-ar fi afectat vocea?

Dacă nu aş fi ales rolurile potrivite, mi-ar fi fost afectată calitatea vocii. Trebuia să apăs mai tare pe sunete, ca să mă aud, pentru că este o orchestră mai stufoasă şi registrul grav nu-l aveam aşa de prezent când eram mai tânără. 

Pe scena Operei Regale Covent Garden din Londra, în rolul Micaelei din „Carmen“ de Georges Bizet (1991). Foto: Catherine Ashmore

Aţi cerut vreodată sfatul unor soprane în ce priveşte tehnica vocală?

Am fost odată la Ileana Cotrubaş, am contactat-o şi pe Renata Scotto, am luat mai multe lecţii şi am lucrat timp de patru ani cu Maria Luisa Cioni, la Milano. Cea din urmă a fost o cântăreaţă excepţională, care a concertat mult la Teatrul de Operă „Scala“, pentru că a vrut să fie mai aproape de familie şi a rămas la Milano – nu a mers în toată lumea. Eram atentă şi observam cum cântau şi baritonii. Renato Bruson, când am cântat împreună într-un concert la Strasbourg şi m-a auzit interpretând „Boema“ de Puccini, mi-a spus: „Cânţi foarte frumos, dar ai grijă să nu cânţi numai asta, că Puccini «mănâncă» vocile“. Am ţinut cont de sfatul lui şi am rugat-o pe impresară să alterneze cu roluri mai lejere. 

Mi s-a întâmplat într-un spectacol „Rigoletto“ să uit textul, când aveam vreo 30 de ani. Cu trei cuvinte am făcut toată aria. Norocul meu că eram în Germania şi că nu şi-a dat nimeni seama.

Roluri pe nepusă masă

Treceţi lesne de la un rol la altul?

Cred că e nevoie să-i acorzi timp vocii să se obişnuiască cu o anumită partitură şi, de asemenea,  e nevoie de timp de studiu. Nu ştiu dacă am fost perfecţionistă, dar mi-a plăcut să fiu bine pregătită. Îmi trebuie cel puţin două săptâmâni între contracte, ca să pot să studiez rolurile în amănunţime.

Au fost perioade în care n-aţi avut timp să pregătiţi rolurile?

Eram în Germania pentru o versiune de concert „Carmen“ şi mă sună impresara: „Leontina, ce faci?“ „Păi, ce să fac, sunt la repetiţii“. Zice: „Fii atentă, că avem o mare problemă“. Spun: „Aoleu, ce s-a întâmplat?“ „La Londra soprana a anulat şi astă-seară au nevoie de Julieta“. Eu făcusem spectacolul „Romeo şi Julieta“ şi cunoşteam producţia, că o pusesem în scenă acolo. Îi zic impresarei: „Măi, 

n-am cântat de vreo patru-cinci ani rolul, dar mă încumet“. La 13.00 am luat avionul spre Londra. Între timp, mi-am sunat nişte prietene din Toulouse să-mi pună discul la telefon, ca să-mi aduc aminte cuvintele. Am ajuns la Londra cu 20 de minute înaintea spectacolului şi bineînţeles că a fost ca într-un vis. M-au luat, m-au dus, am cântat şi-am plecat. Când mă îmbrăcau în costum, pianistul era în spatele meu. Ce ruşine? Ce pudoare? Între timp, el îmi aducea aminte fiecare act, cuvintele şi muzica. A ieşit un spectacol excepţional şi chiar am avut o critică foarte bună atunci, că am salvat spectacolul. Dacă nu găseau nicio soprană liberă, trebuiau să anuleze şi să dea banii înapoi. Sunt şi perioade de forţă majoră. Mi s-a întâmplat şi la Berlin să merg în aceeaşi zi să cânt „Boema“. Şi la Paris am fost nevoită să intru într-o zi într-o regie pe care n-o cunoşteam deloc. Am ajuns, m-am uitat la o casetă, am văzut regia şi am mers în spectacol. Dirijorul Bertrand de Billy a zis apoi că a fost cea mai frumoasă „Manon“ pe care a dirijat-o vreodată. De asta spun că trebuie studiate rolurile foarte bine şi avute în corp integrate muzica şi personajul, ca atunci când ai nevoie, să le scoţi din buzunar. 

„Vine din Europa de Est, e româncă“

Dacă v-ar chema des să înlocuiţi soprane în ultima clipă, probabil ar fi stresant. 

Există agenţi specializaţi pe înlocuirile de ultimă oră şi au o serie de artişti care fac lucrul acesta. Eu am avut o carieră normală, dar impresara întotdeauna mi-a cerut părerea şi am acceptat sau nu, pentru că trebuie să ai un mental puternic. După spectacolul „Romeo şi Julieta“ îmi tremurau mâinile şi picioarele într-un hal! Şi-am zis: „Asta nu e de făcut prea des“. Când eşti mai tânăr, ai şi o doză de inconştienţă. Dar mă bazam pe un studiu aprofundat. Se miră astăzi studenţii mei că îmi aduc aminte arii şi replici ale colegilor mei, roluri pe care nu trebuia neapărat să le ştiu. Dacă îmi cunoşteam partea mea era suficient, dar eu învăţam aproape toată opera, şi cu replicile celorlalţi, ca să fiu sigură de mine pe scenă. 

Înseamnă că aveaţi o memorie extraordinară.

Nu neapărat. Munceam foarte mult. Am avut un spectacol „Manon“ la Paris, într-o vară şi a fost o căldură infernală la Opera Comică, care, fiind un teatru vechi, nu avea aerisire bună. În actul al doilea trebuia să cânt într-un trio şi m-am pomenit că baritonul nu mai intră. Am mers înainte şi pe urmă am auzit că îi venise rău în culise şi n-a mai putut să vină pe scenă. La sfârşitul spectacolului, când  directorul a fost întrebat: „Nu v-a fost frică că vă lasă şi soprana?“, a răspuns: „Nu, că vine din Europa de Est, e româncă“. 

A uitat textul în „Rigoletto“

Cât vă ia să îmbrăcaţi un costum?

Mă ajută cabiniera. Întotdeauna mă duc cu o oră şi jumătate sau două înaintea spectacolului. Îmi fac vocalizele, mă machiez uşurel. Uneori, mă schimb chiar pe scenă, în timpul spectacolului. Trebuie concentrare mare!

 În „Boema“ de Giacomo Puccini, alături de Giorgio Surian şi Roberto Alagna, la Teatrul „Capitol“ din Toulouse (1995). Foto: Jacques Moatti

Vi s-a întâmplat să vă opriţi din cântat pe scenă?

Nu m-am oprit niciodată, dar mi s-a întâmplat într-un spectacol „Rigoletto“ să uit textul, când aveam vreo 30 de ani. Cu trei cuvinte am făcut toată aria. Norocul meu că eram în Germania şi că nu şi-a dat nimeni seama, nici  dirijorul, care era italian. Atâta de bine am jucat! În aria Gildei am fost singură pe scenă şi n-a avut cine ce să-mi spună. De atunci mi s-a făcut frică şi acum chiar şi în recitaluri, cu toate că ştiu textele, îmi pun partitura lângă mine. 

„Am transformat durerea în artă“

Cum e să le transmiteţi altora ceea ce aţi învăţat în aceşti ani?

La început nu aveam curajul să o fac, chiar dacă am avut mulţi colegi tineri care debutau în roluri mai mici în operele în care cântam. Îmi cereau sfatul şi îl dădeam cu mare drag. De altfel, acum mulţi mă întreabă: „Vă mai aduceţi aminte că m-aţi ajutat?“. Este extrem de plăcut şi este o doză de adrenalină când văd că elevul reuşeşte să facă ceea ce-i cer. 

Predaţi în Franţa, în Elveţia şi veniţi şi în România.

În România vin din când în când, dacă sunt solicitată pentru master class. La Tescani, în casa lui George Enescu, facem de doi ani un master class eu, pianista Alina Pavalache şi regizoarea Anda Tăbăcaru Hogea. Am ţinut un master class şi la Opera Română, primul în România, iar după aceea am fost la Galaţi şi la Cluj. 

În „Manon“, la Teatrul Capitol din Toulouse (2001).  Foto: Patricia Nin

Aţi făcut comparaţii între elevii de aici şi cei din străinătate?

Nu. Sunt voci frumoase aici. Acest melanj între slav şi latin cred că este o particularitate a noastră, iar influenţele pe care le-am avut joacă un rol important. Vocile sunt sensibile şi au posibilitatea să se afirme în stiluri diferite, şi în italiană, franceză, rusă, germană. Francezii sunt surprinşi că românii, în general, pronunţă foarte bine cuvintele în limba franceză.

Şi-a dorit să devină mamă mai devreme

Mai petreceţi aşa mult timp în avion, cum se întâmpla când aveaţi numeroase spectacole?

Faptul că sunt mai mult acasă e un fel de a spune, pentru că săptămânal merg cu trenul patru ore la Lausanne (n.r. – în Elveţia), unde predau. În plus, vin în România în fiecare lună, pentru că băiatul meu creşte şi merge aici la şcoală.

Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după ce aţi născut? 

Îmi doream să fiu aproape de copilul meu. Când faci un copil la 42 de ani, cu operaţie de cezariană, şi având deja o operaţie de fibrom în spate, musculatura nu mai are aceeaşi tonicitate. Trebuie să lucrezi mult şi asta ar fi însemnat să-mi neglijez familia ca să mă ocup de mine. Am făcut atâţia ani frumoşi de carieră, publicul m-a cunoscut într-o formă excepţională şi am zis că e timpul să mă reorientez. Am continuat să ţin recitaluri şi concerte, dar am abandonat scena de operă şi nu-mi pare rău, pentru că trăiesc opera prin intermediul tinerilor. 

Vocea vi s-a modificat atunci?

Aportul de hormoni, din cauza sarcinii, se oglindeşte şi în voce, care se mai îngroaşă. De asta se sfătuieşte să

se facă copiii mai devreme. La mine aşa a fost să fie. 

Apoi aţi interpretat alte roluri?

Sigur, de asta am şi abordat „Faust“ şi alt repertoriu. 

Fiul, pasionat de ştiinţele exacte

Spuneaţi că băiatul dumneavoastră locuieşte în România.

Da, şi el are voce şi ureche muzicală; ar putea să facă muzică, dar nu vrea. La şcoală îl interesează mai mult matematica şi fizica. M-aş fi bucurat să-l ghidez spre muzică, dar nu-i impun nimic. Nici nu-i prea târziu, că are abia 14 ani şi la băieţi vocea se definitivează puţin mai încolo: după 18 ani, chiar 20. 

(Foto: Cu Roberto Alagna, în „Romeo şi Julieta“, la Opera Regală Covent Garden, 1994). 

De ce aţi decis să-l aduceţi în ţară?

Încă mai aveam producţii în lucru şi n-aş fi vrut să las diverse bone să aibă grijă de el. Am vrut să aibă o viaţă mai ordonată şi plus de asta am avut o şansă extraordinară ca  doamna care ne-a crescut pe mine şi pe sora mea să accepte să mă ajute. L-am alăptat până la 7 luni şi în primul an am mers cu el în turneu, dar toate aceste drumuri nu erau potrivite pentru un copil. Acum se regăseşte în cultura românească. L-am întrebat de mai multe ori în ultimii ani: „Mamă, nu vrei să vii la Paris?“ „În niciun caz“, mi-a zis. Şi soţul meu a fost un sprijin în toţi aceşti ani. El lucrează în domeniul hotelier, nu are de-a face cu muzica decât prin faptul că şi el provine dintr-o mamă cântăreaţă, care  fost interpretă de operetă în Franţa.

„Orice neajuns ne ajută să creştem“

Aţi povestit într-un interviu despre tatăl dumneavoastră, cu care nu aţi petrecut prea mult timp. 

Aşa este. Nu l-am cunoscut prea bine pe tata. Ca orice copil, mi-am dorit să am ambii părinţi, dar problemele vieţii au făcut să fie şi copii de părinţi divorţaţi. Pe de-o parte este greu, dar în acelaşi timp te căleşte pentru viaţă. Cred că orice mic sau mare neajuns ne ajută să creştem.

Aţi mai păstrat legătura cu dumnealui?

În timpul liceului, ne-am văzut de câteva ori când mergeam în vacanţă la Govora, la o prietenă a mamei. Nu ştiu dacă ne-am întâlnit de cinci ori în toată viaţa mea. După aceea, am plecat din ţară şi tata a avut un accident de maşină în care a  murit. Când m-a anunţat mama, cântam „Rigoletto“ la Londra. Şi când eşti trist trebuie să urci pe scenă. Chiar dacă nu l-am cunoscut bine, m-a durut foarte tare vestea. Dar problemele de viaţă generează în cânt senzaţii noi, care te ajută să îmbogăţeşti personajele pe care le interpretezi. 

CV

Numele: Leontina Văduva

Data şi locul naşterii: 1 decembrie 1960, comuna Roşiile, judeţul Vâlcea

Starea civilă: Căsătorită

Studiile şi cariera: În 1986 a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi. În 1987, a debutat în rolul lui „Manon“ din opera „Manon“ a lui Jules Massenet, pe scena Teatrului „Capitol“ din Toulouse, Franţa. La scurt timp, a urcat pentru întâia oară pe scena Operei Regale din Covent Garden, Londra; rolul care i-a adus, în 1988, premiul Laurence Olivier, oferit de Society of London Theatre. De-a lungul anilor, a interpretat roluri precum Micaela, în „Carmen“ de Bizet; Mimi, în „Boema“ de Puccini; şi Julieta, în „Romeo şi Julieta“ de Shakespeare. În 2000, a cântat la Metropolitan Opera din New York, una dintre cele mai importante scene de operă din lume. Discografia artistei include spectacole precum „Rigoletto“ (1993), „Povestirile lui Hoffmann“ (1996) şi recitalul „Opera Arias“ (1997), dirijat de Plácido Domingo.

Locuieşte în: Paris