INTERVIU Nora, fiica fotografului Ioan Matei Agapi: „Comuniştii au tot încercat să-l atragă pe tata să devină membru de partid“

Nora, alături de tatăl ei, în 2015                                                        FOTO: Ionuţ Macri/ Arhiva Ioan Agapi

Regizoarea şi directorul de imagine Nora Agapi vorbeşte despre soarta tatălui ei, fotograful Ioan Matei Agapi, şi a impresionantei arhive fotografice pe care acesta a lăsat-o în urmă. Cele mai multe imagini surprind vremurile gri ale dictaturii, când comuniştii încercau constant să îl aducă în sânul partidului, iar el se eschiva cu ajutorul umorului.

La finalul verii, într-un mic apartament din Iaşi, se stingea din viaţă Ioan Matei Agapi, fotograf cunoscut în special pentru documentarea în imagini a Iaşiului din perioada comunistă. Recent, fiica sa, Nora Agapi, director de imagine şi regizoarea unui documentar dedicat acestuia, „Timebox“, a început procesul de digitalizare a imensei arhive fotografice, care va fi disponibilă online, pe site-ul ioanagapi.com. Mai mult, a colaborat cu Călina Bârzu, curator la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), la realizarea unei expoziţii cu o mică frântură din munca fotografului. „Oarecari. 1967-1978 văzuţi de Ioan Matei Agapi“ poate fi vizitată până pe 15 noiembrie şi surprinde oameni care acum „nu mai sunt nişte oarecare“, după cum spune Nora într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“. Aceasta mai vorbeşte despre veselia şi amărăciunea care au marcat ultimii ani din viaţa tatălui ei, dar şi despre pasiunea infinită pe care acesta o avea pentru meseria sa, ţinând aparatul de fotografiat la gât chiar şi prin casă.

„Weekend Adevărul“: Nora, tatăl tău a fost un personaj. Care ar fi primul cuvânt prin care l-ai descrie?

Nora Agapi: Sunt atât de multe de spus despre tata, dar cu siguranţă umorul îl caracteriza cel mai bine. Ieşea din orice situaţie folosindu-se de umor şi de autoironie.

Tu l-ai moştenit din punctul ăsta de vedere?

Aşa am vrut să cred o perioadă, dar mi-am dat seama că nu-mi iese la fel de bine. El era o fire foarte puternică şi reuşea să-i influenţeze pe mulţi din jurul lui doar prin felul lui de a fi. Râdeam foarte mult în preajma lui.

Foto: Şarmantul domn Agapi, în 2015; Sursa: Ionuţ Macri

În ultimii ani a avut parte de multe obstacole, mai ales evacuarea din Palatul Braunstein. Cum de reuşea să rămână vesel?

Toţi eram uimiţi de forţa lui extraordinară, de puterea lui de a se regenera, uneori din aproape nimic, mai ales pe final, când, într-adevăr, a trebuit să îndure lucruri grele. În mod categoric l-au marcat ultimii ani. Totuşi, nu voia să se lase bătut, poate pentru că era un tip foarte muncitor. Avea o energie pe care o reîncărca prin muncă, prin curiozităţile de tot felul pe care le avea. Era mereu preocupat de ceva. Mental, nu se relaxa niciodată.

Subiectul principal al fotografiilor lui erau oamenii.S-a schimbat vreodată acest lucru?

Nu, oamenii l-au atras întotdeauna, pentru că era curios să le afle poveştile. Dar îi mai plăceau, de pildă, şi peisajele de iarnă. Mi-aduc aminte că nu era iarnă, mai ales dacă ningea frumos, în care el să nu ia aparatul pentru o sesiune foto prin parcurile ieşene.

Şi în ultimii ani ieşea seara prin oraş, cu aparatul la gât.

Chiar şi după ce a început să meargă în baston. După un timp, însă, n-a mai fost posibil, din cauză că nu-şi mai putea ţine echilibrul la fel de bine. Dar ţinea aparatul la gât şi în casă. Când nu putea ajunge la un eveniment, privea la televizor şi fotografia la televizor evenimentul (râde). Vârsta îşi spunea cuvântul. Tata devenise mai precaut. Nu mai vedea prea bine şi nu voia să rişte să se împiedice şi să cadă în spaţii publice.

De ce primăria Iaşiului a fost atât de indiferentă cu privire la soarta lui şi a arhivei fotografice?

Nu ştiu, cred că dintr-o ambiţie stupidă. Altă explicaţie nu am. Poate că a fost o revoltă faţă de faptul că am fost singura familie în această situaţie – cu chirie în clădire încă din perioada comunistă – care şi-a permis să meargă în instanţă împotriva primăriei. Probabil că asta i-a enervat. Noi nu ne doream să rămânem în Braunstein, mai ales că primăria voia să-l restaureze, ci voiam doar să primim în schimb o locuinţă aşa cum trebuie. Cred că de aici a pornit totul, altfel nu-mi pot imagina. Iar indiferenţa faţă de arhivă a venit la pachet. Nu puteai să protejezi arhiva fără să protejezi omul. Dar astea sunt supoziţiile mele, n-am de unde să ştiu cu adevărat.

Foto: Surprins de unul dintre studenţii săi, în 1987

Un om tare necăjit

Ai scris pe Facebook, la finalul primăverii, că risca să fie din nou evacuat, de această dată din locuinţa în care a fost relocat. Ce mai aveau de împărţit cu el?

Eu am tras concluzia că ei au încercat de la bun început să nu-i mai dea nimic tatei. Într-una dintre filmările mele, care n-a intrat în „Timebox“, este o doamnă de la primărie care se ocupa de repartizări şi care spune că tata avea o locuinţă într-un cartier din Iaşi. Iniţial, n-am înţeles ce a vrut să spună prin asta. Ulterior, mi-am dat seama că se referă la locuinţa mamei, care e divorţată de tata de 40 de ani. Voiau să demonstreze cumva că el avea deja un spaţiu, ca să nu-i mai dea nimic. Căutau cu orice preţ să-l lase pe drumuri. Ei au căutat mereu nod în papură ca să-l poată stresa. Dar la ce te ajută să te iei de un om în vârstă, indiferent de ce a făcut el? Vorbim de un om la 83 de ani.

Pare cazul clasic de personalitate neapreciată la vremea ei.

El a fost foarte necăjit. Spunea mereu: „Ce au ăştia cu mine? Eu n-am făcut rău niciodată nimănui. Dimpotrivă, am servit sistemul ieşean, am lucrat pentru toată lumea, am făcut poze pentru toţi, în toate variantele. N-am fost membru de partid, n-am luat şpagă de la nimeni. Tot ce-am luat în cariera mea de fotograf şi documentarist a fost un harbuz (n.r. – pepene verde), primit de la cineva de pe o plantaţie. Pe ăla l-am dus acasă, dar atât“.

Cum i-a fost în perioada comunistă, când a fost fotograf la Comitetul judeţean de partid?

El a fost fotograful tututor. În primul rând, era profesor de fotografie la Şcoala Populară de Artă. În al doilea rând, şi-a câştigat reputaţia de documentarist pentru că era singurul care avea aparat de filmat şi făcuse Sahia (n.r. – Studiourile „Alexandru Sahia“ din Bucureşti, unde a absolvit Şcoala de film documentar şi animaţie, specialitatea operatorie şi regie). Deci, putem spune că era în zona profesionistă. Într-adevăr, era chemat şi de cei de la partid pentru evenimente de toate felurile, dar nu era angajatul lor direct.

Foto: Fotografie de 1 iunie, pentru revista „Femeia“ - 1974, Iaşi

Cum îl vedeau autorităţile comuniste?

Unii îl dădeau afară, alţii îl ţineau în braţe. Unul dintre prim-secretarii de-atunci îl apăra spunând: „E un tip discret şi face treabă bună“. Aşa era! Ce vedea sau auzea nu spunea mai departe. De asta a fost ţinut aproape. Îşi vedea de treabă, nu vorbea rău de nimeni, dar nici nu se conforma tuturor regulilor din perioada respectivă, era mai nonconformist. Chiar am găsit recent un dosar de Securitate. Au tot încercat să-l atragă să devină membru de partid. I-au dat nişte fişe pe care să le completeze. Era întrebat: „Tovarăşe, când depunem?“. Iar el răspundea: „Nu m-am copt încă, tovarăşe, nu pot“. Ieşea mereu din chestia asta prin glume, prin răspunsuri care nu puteau fi amendate în niciun fel.

Cum ţi-a fost copilăria printre fotografii şi aparate foto?

Am crescut cu aparatul lângă mine, era parte din casă, din firescul nostru. Şi eu, şi sora mea am avut mereu câte un aparat în mână. Cu siguranţă am fost privilegiate. Tata a făcut totul pentru meserie şi pentru noi. Şi-a iubit meseria foarte mult, iar când am apărut noi, am trecut pe primul plan. 

Pe lângă arhiva fotografică imensă pe care a lăsat-o în urmă, ce moştenire ţi-a lăsat tatăl tău, pentru ce îi eşti recunoscătoare?

Pentru felul în care m-a crescut, foarte liber şi foarte deschis. Aveam foarte multă libertate, din toate punctele de vedere.

Cum era în postura de tată?

Era un tată diferit. Venea la şcoală şi, pur şi simplu, ne lua din clasă ca să plecăm într-o excursie. Şi ajungeam prin cine ştie ce sat. În alte dăţi, făceam autostopul. Când mergeam cu trenul, cumpăra biletele pentru un compartiment întreg, ca să avem pe unde să ne căţărăm. Era foarte interesat să trăim vesele, să călătorim cât mai mult, să vedem cât mai multe lucruri. Pe de altă parte, a fost şi destul de ferm cu noi. Ne atenţiona mereu: „Dacă faceţi o treabă, s-o faceţi bine!“. Când a aflat că merg pe imagine de film, mi-a spus foarte clar: „Băi, dacă vrei să faci ceva, n-ai mamă, n-ai tată“.(Râde) Nu era uşor să fii fată la imagine, mai ales la începutul anilor ’90, dar eu am fost ambiţioasă, mai băieţoasă şi mi-am făcut drumul. 

„Nu vreau ca arhiva tatei să fie la îndemâna oricui“

Îndrăgostit de munca lui, Ioan Agapi şi-a catalogat, sârguincios, toate fotografiile. Aceasta e din 1968 şi e la categoria „Familie“. Autorul noteaza: „Mama, Olga si Andrei la Iarmarocul de ziua Crucii, Huşi, judeţul Vaslui“.

Domnul Agapi visa la un muzeu, la intrarea căruia să scrie „Casa Fotografiei“. Spunea că i-au promis lucrul ăsta, la un moment dat, „şefii de la Cultură“.

Ştiu că tata vorbise mai demult cu nişte şefi de la Cultură sau de la Prefectură. I-au spus: „Dom’le, dă-ne lucrările tale şi noi le promovăm în muzeu“. Era un simplu troc, iar tata era foarte intrigat de chestia asta: „Cum, asta e tot ce pot să propună? Eu le dau ce-am făcut şi gata?“. Ştiu că nu voia să le dea gratis, dar, mai ales, nu voia să fie separate. Era conştient că au o valoare toate, împreună. Acum, după ce am intrat mai mult în arhiva tatei – şi încă n-am intrat cu totul –, am descoperit toate hârtiile în care îşi cataloga negativele. Am realizat că acolo e o altă poveste, despre felul în care îşi descria munca, pe unde mergea, ce făcea, pe cine întâlnea în drumul lui. Sunt mici dialoguri scrise pe hârtiuţe, notiţe despre oameni. Sunt lucruri care fac arhiva mult mai personală, dar şi mult mai interesantă.

1972. Nota fotografului: „Expoziţie de artă culinară organizată de restaurantul Expres în sala de dans a Casei de Cultură a Tineretului Iaşi. Fetele de la Expres pozează pentru albumul personal. Pe scaun stă Gorgos, maşinist la scenă“.

Crezi că, prin intermediul arhivei, oamenii vor ajunge să regrete că nu l-au apreciat poate la adevărata valoare?

E greu de spus, dar măcar trăim într-o epocă în care tehnologia ne ajută. Dacă eu voi promova fotografiile tatei pe o platformă online şi lumea va avea acces la ele, cred că oamenii vor uita omul din spatele lor. Vor uita povestea omului, deşi eu nu intenţionez s-o las uitată şi nici nu vreau ca această arhivă să fie la îndemâna oricui şi să se facă orice cu ea. Atunci ar fi o muncă – a mea şi a tatei – total nerăsplătită.

Pe perioada filmărilor, am început să-l văd îmbătrânind şi să am angoase. Mi-a părut rău că nu îl mai am la fel de activ şi de vivace. Dar pe de altă parte, el nu şi-a pierdut veselia şi nici modul tânăr de-a gândi. Tata a fost un tip care a putut să gândească mişto tot timpul.

Când nu mai eşti un oarecare

Arhiva online va fi publică?

Arhiva va fi publică, dar e protejată prin lege, aşa că fotografiile vor putea fi folosite numai cu aprobare. Depinde de mine în ce formă le dau şi cui le dau. Sunt oameni care îmi spun că n-ar trebui să scot arhiva din Iaşi, că ar trebui s-o pun în valoare acolo. Dar mi-e greu să fac asta acum. Chiar vorbisem cu tata şi-mi spunea: „Dacă ei nu ne vor, de ce să le băgăm pe gât ceva ce nu le place?“. Ştiam de la început că o să fie mult mai greu să punem în valoare arhiva în altă parte, dar hotărâsem cu tata să ne mutăm atenţia spre Bucureşti.

Ai organizat şi o expoziţie la MNAC, „Oarecari. 1967-1978 văzuţi de Ioan Matei Agapi“. Care e povestea acestei colecţii?

În cutiile în care şi-a arhivat negativele a făcut mai multe categorii – de la evenimente, la personaje. Şi are o cateogrie care aşa se numeşte: „Oarecari-diverşi“, unde sunt surprinşi oameni pe care i-a întâlnit în diverse călătorii, pe stradă sau în instituţii. El îi punea la categoria „oarecari“ pentru că nu le ştia numele, nu pentru că erau nişte oarecare pentru el, ci pentru că, aşa cum s-a gândit foarte bine Călina (n.r. – Călina Bârzu, curatoare la MNAC), el îi trata pe toţi la fel. Mai mult, felul în care comunica cu fiecare dintre aceşti oameni se vede în fotografii. Îi respecta în egală măsură, îi surprindea la fel de frumos. Iar acum ei nu mai sunt nişte oarecare.

Mai mult decât o legendă ieşeană

Am putea spune că documentarul „Timebox“ a fost un cadou pentru el şi o modalitate de a-l face mai cunoscut publicului larg?

Călina îmi spune uneori: „Taică-tu era o legendă ieşeană“. Prin documentar eu am vrut foarte mult să iasă din această schemă şi să fie cunoscut pentru mai multă lume, mai ales pentru munca lui, pentru că ştiam ce a făcut şi am încredere în munca lui de o viaţă. Asta vreau şi în continuare. Pe perioada filmărilor, am început să-l văd îmbătrânind şi să am angoase. Mi-a părut rău că nu îl mai am la fel de activ şi de vivace. Dar pe de altă parte, el nu şi-a pierdut veselia şi nici modul tânăr de-a gândi. Tata a fost un tip care a putut să gândească mişto tot timpul. Asta l-a făcut să fie un tip cu care puteai vorbi oricând.

Premiată pentru documentarul „Timebox“

Numele: Nora Agapi

Data şi locul naşterii:
25 noiembrie 1974, Iaşi

Studiile şi cariera:

• A absolvit, în 1998, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“, secţia Film TV. A făcut, de asemenea, un master în arte digitale, la Universitatea din Atena. Vreme de doi ani a fost asistent universitar la UNATC, secţia Fotografie.
• A activat ca fotograf de platou şi cameraman în România, Germania, Statele Unite şi Irlanda. A avut mai multe expoziţii personale de fotografie la Bucureşti, Timişoara şi Budapesta.
• A regizat documentarul „Timebox“, unde a inclus şi peliculă filmată de tatăl ei. Lungmetrajul a fost recompensat cu premiul pentru cel mai bun film documentar în competiţia „Between the Seas“ a Festivalului Internaţional de Film Documentar de la Jihlava, Cehia. A primit, de asemenea, şi menţiunea specială a juriului la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF).

Locuieşte în: Iaşi

Sursa Foto: Arhiva personală