INTERVIU Pianista Eliza Puchianu: „O lecţie online poate ajuta elevii să devină muzicieni mai buni“

Eliza Puchianu                                                                                  FOTOGRAFII: Arhiva personală

Pianista Eliza Puchianu vorbeşte despre modalitatea în care îşi desfăşoară cursurile online, dar şi despre cum percepe evenimentele artistice difuzate pe Internet în această perioadă. Să asculţi muzică înregistrată, să susţii concerte live pe Zoom, să obţii performanţă de la copii dincolo de impedimentele tehnice sunt unele dintre provocările crizei cauzate de pandemie.

O mână de om, dar foarte serioasă şi ambiţioasă, cu o putere de muncă şi o voinţă extraordinare, pianista Eliza Puchianu (29 de ani) şi-a construit temeinic o carieră în străinătate. Concertele şi recitalurile sale au purtat-o pe scene din Paris, Amsterdam, Boston, Haga, Veneţia şi Viena. După ce a studiat în Statele Unite şi în Irlanda, Eliza a revenit în România şi a devenit profesoară la Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu“ din Bucureşti. S-a întors cu gândul de a ajuta noile generaţii de artişti, pentru că a simţit cumva că "trebuie să dea înapoi ce a primit". În perioada pandemiei, când şcolile s-au închis, Eliza ţine cursuri online şi chiar crede că această manieră de predare îi poate ajuta pe elevi să evolueze din punct de vedere artistic. O bucură concertele şi spectacolele transmise online, însă consideră că live-ul nu va putea fi egalat vreodată. Tânăra pianistă deplânge soarta muzicienilor independenţi, care au fost puternic afectaţi de pandemia de coronavirus, şi speră că vor găsi sprijin în comunitate, dar şi puterea de a rămâne optimişti.

„Weekend Adevărul“: Cum susţii cursurile online? Ce tehnică ai dezvoltat în predarea online cu princhindeii?

Eliza Puchianu: Cursurile online nu erau străine de mine. Am utilizat această formă de predare de când eram în Boston. Primul lucru pe care l-am înţeles a fost că un curs online nu este un substitut al unui curs unu la unu, ci este ceva complet diferit. A trebuit săîmi ajustez gândirea, şi în loc să mă concentrez pe toate părţile din curs care devin imposibil de înlocuitîn online, m-am concentrat pe ceea ce mi-aş dori să dobândească elevul după curs şi mi-am folosit toate uneltele la îndemână. Alt aspect foarte important este că acord o atenţie deosebită conexiunii umane dintre mine şi elev, şi că sunt prezentăşi atentăîn fiecare clipă pe care o petrec pe ecranul său. Uneori tehnologia aduce provocări, dar dacă m-aş frustra de fiecare dată când apar probleme tehnice, nu aş reuşi să mă adaptez. Din fericire, apar foarte multe lucruri noi de învăţat din acest nou mediu de predare, la care în mod normal un profesor nu avea acces. De exemplu, având un mic vizor spre mediul lor de acasă, un profesor poate trage nişte concluzii destul de relevante despre puterea elevului de concentrare, abilitatea de a îşi gestiona timpul, nivelul de prezenţă la ora, limbajul corpului, postura, vorbitul în public şi prezenţa scenică. Un motiv de bucurie este şi interdisciplinaritatea, şi integrarea unor discuţii despre obţinerea obiectivelor, istoria muzicii, teorie muzicală, studiu de partitură sau analiză. O lecţie online este o noua posibilitate care poate ajuta elevii să devină mai buni muzicieni. Deja pot spune despre unii elevi că au progresat substanţial în luna de când lucrez cu ei în mediul online.

Concertele live, fără pereche

Cât de tare i-a lovit pe muzicieni criza cu coronavirus?

Muzicienii independenţi cred că sunt extraordinar de afectaţi. Mă gândesc la grupurile care performau regulat. Singura raza de lumină pe care o observ ar fi oportunitatea de a îşi finaliza toate acele proiecte-vis pe care nu aveau niciodată timp să le facăşi eventual săîşi descopere noi abilităţi.

Cum vor supravieţui artiştii independenţi pe termen lung? Ce ar trebui să facă statul într-o asemenea situaţie?

Artiştii independenţi au nevoie de o mare flexibilitate acum. Eu consider că un  gând iniţiator poziţionat corect, conduce spre un rezultat pozitiv. De exemplu, pornind de la gândul „nu mai am nici un concert /cariera mea este compromisă”, rezultatul este cu siguranţădemotivareaşi frustrarea. Dacă gândul de pornire va fi: „sunt curioasă prin ce alte metode pot continua să cânt pentru audienţa mea/ cum aş putea săîmi asigur un venit din ceea ce ştiu să fac deja?”, rezultatul va fi cel mai probabil o listă de noi posibilităţi, precum colaborări digitale prin editare video, producţie muzicală, noi cercetări muzicologice, noi repertorii scoase la iveală. Pentru că aceste proiecţii să devină  realitate este nevoie de o comunitate care săîncurajeze toate aceste activităţi. De public care plăteşte un bilet la un eveniment din mediul online, sau de granturi care să favorizeze o reţetă artistică independentă.

Din păcate, nu găsesc un înlocuitor concertelor live, este ca şi cum ai vrea să găseşti o modalitate alternativă de a merge pe munte, fără să pleci din casă. Tot ceea ce rămâne de făcut este să ne păstrăm speranţa că vom reveni în sălile de concert.

Tonusul moral este comparativ cu tonusul fizic: unora le e mai greu, altora le este mai uşor să se menţină la parametri optimi. Recunosc că eu fac un efort susţinut să mă menţin pozitivă, nu am o fire foarte echilibrată de la natură, întotdeauna am fost foarte temperamentală, şi trebuie să fiu permanent conştientă de mine pentru a mă conduce pe drumul care îmi serveşte cel mai bine.

„O soluţie decentă“

Crezi că infuzia de muzică transmisă online e viabilă, putem muta concertele în lumea virtuală? 

Am participat deja la primul recital pe Zoom, al profesorului meu din Boston, pianistul Michael Lewin, unde au ascultat 71 de useri.  Nu a decurs la fel ca un concert adevărat, pentru că uneori conexiunea a fost instabilăşi probabil o parte din intenţiile artistice au fost pierdute şi ele, o dată cu semnalul. A fost atât de inedit să particip la acest eveniment, unde pianistul ne putea vedea pe toţi cei peste 70 de participanţi, şi unde publicul se delecta cu muzica cântată chiar din casa artistului şi se bucura de o familiaritate la care nu ar fi avut acces în mod normal. Am putut discuta cu el după, şi am putut să aflam părerea lui despre criza globalăîn care ne aflam, şi am putut săîi cerem sfaturi pentru studenţii noştri şi chiar şi pentru noi înşine. Muzica live şi transcendenţa muzicianului nu vor putea fi înlocuite complet de muzica transmisa online. Dar dacă am încerca să avem doua obiecte diferite, şi nu unul care îl înlocuieşte pe celălalt? Muzica live din sălile de concert cu public a avut o curbă razant ascendentă în ultimul secol, şi iată căîn acest moment (atât de straniu!) este aproape inexistentă, la nivel global. Dar cred căşi această inflaţie de „muzică live” din ultimul deceniu a fost dăunătoare performanţelor muzicale şi direcţiei industriei muzicale. Muzica transmisă online este o soluţie foarte decentă.

Melomanii sunt de obicei şi colecţionari de înregistrări, şi tot ei au populat sălile noastre de concerte.  Până acum nu ne delectam cu viniluri cu Richter? Înregistrări cu concertul de Brahms de vioară ? Eu ştiu ca şi ascultând muzica înregistrată am învăţat enorm.

Ascultam sonatele de Beethoven de vioarăşi de pian pe când aveam nouă ani, şi tot ascultând muzica înregistrată am cunoscut zeci de interpretări valoroase. La un moment dat, poate destul de îndepărtat, vom putea să ne reîntoarcem în sala de concert, până atunci mă bucur cu muzica înregistrată sau transmisa digital, care este mai bună decât nicio muzică. Îmi este deja dor să am concerte, dar ştiu şi că nu îmi iau acum adio de la scenă, aşa că măîmpac cu gândul că aceasta simţire este temporară.

Ce schimbări de paradigma întrevezi după aceasta criză? Care e lecţia cea mai dura pe care artiştii o învăţa acum?

Din păcate, noi, artiştii performativi, vom fi ultimii care sa intram înapoi în rutina evenimentelor. O lecţie dură este venită dintr-un unghi foarte obiectiv, şi anume ca siguranţa financiară a unui artist este importantăşi că nu ar trebui neglijată. Este un domeniu în care nu este foarte uşor săîţi asiguri stabilitatea, dar chiar şi aşa, cei care reuşiseră săîşi asigure un venit stabil exclusiv din evenimente, acum au nevoie să se reinventeze. E momentul în care cred ca mulţi artişti se întreabă: „la ce anume mai sunt eu bun?”, iar aceasta evoluţie este benefică. Poate acum va creste mai rapid producţia muzicală a artiştilor independenţi, şi acesta este doar o primă idee la care mă pot gândi, sunt sigura că sunt atâtea posibilităţi în faţa noastră, încât nici Harari nu mai poate face vreo predicţie precisă. Artiştii sunt în acelaşi timp şi privilegiaţi prin faptul că sunt obişnuiţi să cotrobăie prin întuneric, invitând des în viaţa lor necunoscutul. Toţi mergem înainte în procesul nostru de creaţie, prin lumi ale posibilităţilor infinite, din care alegem ideea, sau proiectul pe care îl prezentam lumii din jur. Am ascultat în zilele acestea interviuri referitoare la pandemie,

 Yo-YoMa a sfătuit muzicienii: „Antrenaţi-vă să fiţi prezenţi, trebuie să spuneţi lumii propria voastră poveste”, iar de la WintonMarsalis îmi amintesc că a încurajat muzicienii să îşi sublinieze calitatea lor cea mai importantă: creativitatea. “Fiţi creativi, din toate minţile artiştilor, sigur se va naşte ceva extraordinar la un moment dat”.

„M-am hotărât din clasa I să devin pianistă“

 Când ai ştiut că vei deveni pianistă? De la ce vârstă studiezi?

La şase ani şi jumătate am început să merg la lecţii private de pian, şi la şapte ani am început clasa întâi la ceea ce se numea atunci „Liceul de Artă Ionel Perlea” din Slobozia. Cred că am luat atât de în serios acel moment, încât m-am hotărât din clasa întâi să devin pianistă. La puţine luni de la începerea şcolii am început să merg la concursuri, şi sprijinită de părinţi şi profesori, am început să devin şi pasionată, nu doar competitivă. La 8-9 ani făceam mici transcripţii după„Cântecele fără cuvinte” de Mendelssohn, în varianta de vioara şi pian, ca să pot cânta cu prietena şi colega mea de clasa. Aveam înregistrări preferate, cum ar fi cele ale lui ArcadiVolodos, care mă uimea cu tehnica lui impresionantă. Învăţam şi multă teorie, şi totul avea foarte mult sens, iar eu eram chiar ca un burete care putea face trei ore de pian, să continue cu încădouă de teorie, şi seara să mai cânte nişte invenţii, de drag.

Pianul a fost pentru mine un mod de canalizare a întregii mele energii, şi asta mi-a venit mănuşă. Dacă nu m-ar fi dus sora mea la primele mele lecţii de pian, este posibil ca eu să nu fi fost vreodată atât de potrivita cu profesia mea.

Olga Szel, colacul de salvare

Care au fost momentele de cumpănă în găsirea propriului drum? Care au fost modelele tale, profesori şi artişti, la care te-ai raportat?

Momentele mele de cumpănă au fost de cele mai multe ori cauzate de profesori, şi nicidecum vreo îndoială proprie asupra direcţiei mele artistice. Am avut parte de un drum cu destule hopuri. Mai întâi, că a trebuit să mă mut din Slobozia în Bucureşti. O decizie importantă, pentru un copil de 12 ani. Cât despre profesori, cu unii oameni, relaţiile au termen de expirare. La început e ca o luna de miere, numai progrese, laude şi premii. După care pot începe momente care pot dezechilibra complet un elev, atât de tare încât îi poate alunga complet orice plăcere de a mai face muzică, sub orice forma ar fi ea.

Eu am trăit un moment asemănător în timpul adolescenţei, şi îmi place să zic că am fost „salvată” de doamna Olga Szel.

I-am mărturisit şi dânsei că eu cred că m-am născut încă o dată, când aveam 16 ani, când i-am păşit pentru prima oara pragul, pentru că m-a ghidat atât de firesc săîmi recapăt pasiunea şi iubirea pentru muzică, şi îi voi fi întotdeauna recunoscătoare că m-a îndrumat către împlinirea mea. Alte greutăţi ar fi cele financiare, dar nici un efort nu a fost imposibil, pentru că am fost foarte convinsă de drumul meu, şi mi-am păstrat direcţia constant. Pentru asta îi mulţumesc familiei mele, care m-a încurajat constant şi care m-a susţinut necondiţionat.

Modelele mele erau mereu oamenii curajoşi, muncitori, disciplinaţi.

Acestea erau atributele primare pe care le admiram. Mi se părea ca unii nu obosesc niciodatăşi aş fi vrut şi eu să am acea energie interminabilă, ca să pot studia mai mult! Apoi am realizat că acea energie era de fapt pasiunea lor. Clara Haskil, Vladimir Horowitz, Martha Argerigh, Radu Lupu sunt câteva din numele artiştilor pe care îi  ascultam cel mai des. Îmi aduc aminte când internetul era ceva nou şi deodată puteam accesa o multitudine de interpretări doar cu un click. Îmi ajungeau 5-10 minute de audiţie ca să mă motiveze săîmi pun rucsacul în spate şi să merg la studiu. Indiferent de oră. Mi se făcea “poftă” să cânt şi eu.

„Nu a fost uşor să fiu plecată din ţară“

Cum a fost experienţa în străinătate? Cât e de diferit sistemul de învăţământ occidental faţă de cel românesc? Care ar fi plusurile, care ar fi minusurile?

Experienţele din Irlanda şi America au construit un artist flexibil, înţelegător, şi foarte deschis. Nu a fost uşor să fiu plecată din ţară, dar această greutate a fost combătută de nişte satisfacţii profesionale pe care le preţiuesc enorm, şi pe care nici o zonă de confort nu le-ar fi făcut plauzibile. Sistemul de învăţământ occidental este mult mai riguros structurat, bazat pe studii psihologice şi pedagogice recente şi se raportează la lumea economică a prezentului. Eu am fost eleva “de coroniţă” 12 ani, şi în facultate şi la masterat am avut aceleaşi pretenţii de la mine, aşa că a trebuit să depun uneori eforturi foarte mari pentru a rămâne în topul notelor din anul meu. Am petrecut nopţi albe, am fost prima în bibliotecă, am fost punctuală la fiecare activitate şi în acest fel am experimentat şi eu câte un „burn out” ocazional. Am trăit şi momente grele, singură, descumpănită, dar am reuşit să mă motivez singură, cu mesaje de încurajare scrise pe uşa şifonierului, pe care le vedeam în fiecare dimineaţă, sau prin alte mici artificii care dădeau rezultate. Plusurile instituţiilor universitare unde eu am studiat, au fost facilităţile şi favorizarea creării unei comunităţi internaţionale. Am învăţat cât de importantă este comunitatea pe care ţi-o construieşti, iar flexibilitatea şi frecvenţa colaborărilor internaţionale în care am fost implicată m-a ajutat să mă dezvolt mult mai rapid. Minusurile sistemului de învăţământ occidental ar fi inflaţia numărului de studenţi si taxele uriaşe, suplinite de împrumuturi bancare nu foarte avantajoase. Eu am fost buriseră şi la Royal IrishAcademy of Music şi la Boston Conservatory, iar în acest timp am fost angajată ca acompaniatoare la Opera Briefs din Dublin, am predat pian la Leesson Park School of Music, o şcoală cu o veche tradiţieîn Dublin, am acompaniat un an de zile la Proiectul STEP de la Boston Symphony Hall, şi am îndrumat mulţi elevi la Steinertand Sons Piano Academy, iar în acest fel am putut săîmi asigur independenţa financiară. Cu foarte multă muncă.

Cum împaci cariera de pianist cu aceea de profesor?

În teorie, rămân fără timp liber, dar întotdeauna găsesc o soluţie pentru a mai lua şi câte o pauză. După zece ani în care am fost elevă, studentă sau masterandă în interpretare, concomitent am lucrat ca acompaniatoare şi profesoară de pian, şi am ajuns să cred că activităţile acestea sunt complementare. Mă bucură foarte tare faptul că tot ceea ce fac profesional este legat de pian. Am o preferinţă însă, să stau pe scaunul din faţa pianului cât mai mult, deci să fiu pianistă. Anii de experienţă pedagogică au dezvoltat o metodă de predare personală, şi mă pasionează acest perimetru muzical. Am susţinut workshopuri educaţionale muzicale la Muzeul George Enescu şi mă bucură să fiu prezentăîn dezvoltarea muzicală a acestui segment de vârstă, de asemenea mă ocup de dezvoltarea muzicală a copiilor de la grădiniţa Alphabet House, condusă de sora mea. Dimineţile petrecute acolo sunt o plăcere reală, uneori intru în lumea copiilor atât de sincer, încât timpul trece imediat la lecţii. Sunt de părere că un interpret  bun nu trebuie neapărat să fie şi un mare pedagog, sau vice-versa. Dar cred că mulţi elevi/studenţi care învaţă să cânte la un instrument, apreciază un profesor care poate vorbi din propria experienţă de interpretare instrumentală, şi mai ales un profesor care poate exemplifica ceea ce cere de la student.

Nu sunt prima care afirmă că profesorii învaţă foarte mult de la proprii lor elevi, şi acesta este şi cazul meu.

Se întâmplă să predau unor elevi care sunt doar cu câţiva ani mai tineri decât mine, şi astfel că repertoriile uneori sunt aceleaşi pe care le studiez şi eu. Îmi ridic deodată noi întrebări, şi iată, în acest fel găsesc noi răspunsuri, pe care altminteri nici nu le-aş fi căutat.

De ce ai ales să te întorci şi să predai în România?

Chiar dacă eu am plecat imediat după ce am terminat liceul, legătura mea cu scena muzicală românească a rămas activă. M-am întors foarte des acasă, am colaborat cu muzicieni din România, şi am cântat mult în Bucureşti mai ales, pentru că am o plăcere deosebită să cânt audienţei bucureştene. Aici am plănuit să revin după ce îmi desăvârşesc studiile, pentru că am ştiut că expertiza mea va fi folositoare. Am avut o simţire, ca şi cum ar trebui să returnez ceea ce am primit. Însă această decizie nu este irevocabilă, îmi place să mă asigur că am libertate de mişcare în orice direcţie mă duc visele mele. În prezent mă bucur că sunt profesoară la Colegiul Naţional de Muzică George Enescu, unde predau corepetiţieşi acompaniament. Este şansa mea să pot participa la performanţa instituţiei unde eu „am crescut”. Acolo mă simt foarte des „acasă” şi să pot observa noile generaţii de muzicieni din România, să pot contribui la dezvoltarea lor, este un privilegiu. De asemenea, îmi face mare plăcere să lucrez cu pianişti din Bucureşti, îmi place să le împărtăşesc din experienţele mele, şi mă bucur atunci când (fac?) parte din juriile concursurilor de pian din Bucureşti. La aceste concursuri am fost impresionată să remarc un nivel foarte ridicat şi performanţe reale din partea copiilor foarte tineri, în special.

Simţi căţi-ai găsit identitatea artistică? Cum te regăseşti în ceea ce faci?

Identitatea mea artistică are un contur deja destul de clar: îmi place la nebunie să cânt la pian şi săştiu cât de multe pot despre muzica pe care o interpretez, sunt foarte dedicată pianului colaborativ, şi mă bucur săîmpărtăşesc şi altora cunoştinţele mele. Mă regăsesc în cea mai bună forma a mea. Sunt disciplinată când vine vorba de studiu şi de arta mea. Sunt de asemenea răbdătoare cu mine însămi atunci când sunt in procesul de creaţie şi parcă funcţionez după un manual. Îmi creez planuri de studiat şi regimuri de viaţă care să favorizeze, de exemplu, un viitor recital. Îmi optimizez constant parametrii de studiu, şi uneori sunt prea critică, în ceea ce priveşte propria performanţă. Am o conexiune deosebită cu muzica atunci când sunt amplificată de adrenalina scenei, şi de energia publicului. Faptul că simt nevoia să creez continuu, înseamnă că eu trebuie să mă menţin într-o „formă” anume, să citesc, să ascult, să frecventez concerte, iar asta mă ajuta să am noi idei. Vara trecută, am avut curiozitatea să aflu mai multe despre compozitoare ale secolelor XVIII,XIX şi XX. După o scurtă perioadă de audiţii şi cercetări iniţiale, am hotărât că repertoriul meu sa fie îmbogăţit cu compoziţiile acestor femei extraordinare. Aceasta a devenit cea mai noua misiune personală pianistică, să popularizez repertoriile pianistice şi camerale ale unor compozitoare care s-au pierdut într-o negură a biasuluisocio-cultural din secolele trecute, dar care au scris o muzică foarte bunăşi validă din punct de vedere muzicologic. În concluzie, am fost curioasăîntr-o zi, şi acum mi-am găsit ocupaţie pe o perioadă nedeterminată. Aspir şi deja reuşesc să pot avea aceasta activitate în România, şi să pot cumva, prin nişte proiecte, sublinia şi performanţele Clarei Haskil şi Silviei Şerbescu, pianiste extraordinar de apreciate mondial, de origine română. Merg într-o direcţie bună, dar din păcate chiar în săptămâna în care a fost declarată starea de urgenţă, urma să susţin   evenimentul numit „HerStory”. Aici aş fi susţinut o conferinţă cu un recital de pian şi muzică de cameră, despre Maria Szymanowskaşi Rebecca Clarke, la sediul central al  Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti. Ar fi fost primul dintr-o serie de patru evenimente, care discutau despre creaţia şi biografia a opt compozitoare europene remarcabile. Mi-aş dori să pot integra în conştiinţa colectiva această moştenire culturală foarte preţioasă, căreia cred că nu i se acordă importanţa cuvenită. Astfel de căutări măţin fascinată continuu şi măîmputernicesc să colaborez în noi proiecte, să cunosc noi artişti, şi săîncurajez şi pe alţii săîşi caute propriul drum.

Ce crezi că va urma? Ce se va întâmpla post criză coronavirus?

Am discutat recitalul Zoom la care am participat, dar nu am descris cum a decurs. A cântat Beethoven, Chopin si Grieg. A fost o experienţă parcă ruptă din „Minunata lume nouă”. Era destul de ciudat cum îmi venea să aplaud din camera mea, şi era straniu cum protagonistul îşi încheia triumfal Balada I de Chopin doar cu câinele său lângă el, neauzind, pentru prima oară după un concert cu public, aplauze.Pe baza acestui şablon, se pot organiza concerte în mediul digital-online, cu bilet. O altă activitate care îi face pe artişti săfremeteîn vremuri de pandemie, este colaborarea instrumentală prin editare video. Deja am înregistrat şi eu în acest fel cu un prieten dirijor violonist din Florida, cu o flautistă din Los Angeles şi cu o soprana din Basel. Urmează noi colaborări digitale cu o violonista portugheză, un pianist italian şi o altă prietenă din Amsterdam. Aceste colaborări sunt încântătoare, m-am bucurat foarte tare să cânt din nou cu prietenii mei cu care nu mai cântasem de ani de zile. Într-un unghi nu atât de luminos, stă recesiunea economică, ce ne va afecta pe majoritatea. Nu sunt deluzională, ştiu că această cumpănă va fi greu de trecut, dar faptul că sunt atâtea date încă necunoscute, factori care sunt nemăsuraţi, îmi conduce logica într-o singură direcţie. Avem nevoie sa fim foarte prezenţi şi atenţi în tot ceea ce facem, şi foarte adaptabili.

Cum îţi găseşti echilibrul în această perioadă?

Din fericire, am un sistem de suport foarte bun, sunt înconjurată de oameni dragi şi ţin legătura cu toţi prietenii mei şi ne ajutam reciproc. Am grijă de mine cât de mult pot, făcând sport, mâncând sănătos şi lucrând. Au existat două săptămâni de ajustare şi a trebuit să depun uneori efort să pot integra toate obiceiurile bune. „Am tras de mine” ca să zic aşa, să merg la jogging sau să mă trezesc devreme. Am şi un căţel şi o pisică, aşa că mă distreazăşi ei, iar în situaţia aceasta excepţională mă bucur că sunt acasă, şi sunt foarte recunoscătoare că sunt în carantină cu un pian bun pe care pot cânta şi studia cât vreau eu. Îmi ţin un nou jurnal, de pandemie, unde scriu câteva cuvinte despre fiecare zi, şi în acest fel observ că timpul acesta închisăîn casă nu este un timp pierdut. Mi-am aranjat biroul în cel mai frumos mod şi mi-am adus florile preferate aici. Am învăţat să îmi acordez pianul, pentru că nu am avut de ales, şi pot spune că asta era ceva ce nu credeam vreodată că o săştiu să fac. Am din fericire toate resursele pentru a avea un timp cât mai echilibrat şi plăcut.

 Ajungând să trăim vremurile pe care le trăim, ai mai face muzică, ţi-ai mai alege acelaşi drum?

Mă identific cu acest rol, al pianistei, şi pe măsură ce studiez, predau şi învăţ, acest sentiment devine şi mai clar. În această perioada uneori sumbră, observ chiar că mulţi prieteni se bucurăşi mai mult când le cânt, iar prin acest unghi se vede puterea muzicii. Am un potenţial de fericire uriaş prin această prisma a muzicii, faptul că am cunoscut sau interpretat creaţiile atâtor genii, mi-a modelat toată simţirea şi în ochii mei nimic nu pare că ar putea egala aceste trăiri. Sunt unul din acei artişti care spune căîn aceste vremuri pe care le trăim, trebuie să fim recunoscători că avem la îndemână această poartă: arta.

Magna cum laude la Boston

Numele: Eliza Puchianu

Data şi locul naşterii: 7 august 1990, Slobozia, judeţul Ialomiţa

Studiile şi cariera:

 A urmat cursurile Liceului de Artă „Ionel Perlea“ din Slobozia, iar din 2002, s-a mutat la Liceul „George Enescu“ din Bucureşti.

 În 2015, a absolvit Royal Irish Academy of Music din Dublin, Irlanda.

 A finalizat masteratul, în 2018, cu distincţia Magna cum laude la Boston Conservatory at Berklee, Statele Unite.

  Şi-a început activitatea pedagogică în 2012 şi a predat la Leesson Park School of Music (Irlanda), Steinert & Sons Piano Academy (Boston).

  În prezent, este director muzical la Centrul „Alphabet House Creative Learning“ şi profesor acompaniator la Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu“.

Locuieşte în: Bucureşti