INTERVIU Regizorul Marius Olteanu, despre singura producţie românească prezentă la Berlinală: „«Monştri.» nu e un film care face abstracţie de spectator”
0
Regizorul Marius Olteanu vorbeşte, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, despre debutul său în lungmetraj, „Monştri.”, singurul film românesc prezent în ediţia din acest an a Berlinalei, în secţiunea Forum, un film „care nu afirmă, pune întrebări”. Filmul lui Olteanu a fost, de asemenea, nominalizat pentru premiul de Cel mai bun debut al prestigiosului festival.
În luna ianuarie, cinefilii au urmărit atent anunţurile venite de la Berlin cu privire la filmele selectate în această ediţie a prestigiosului festival. La un moment dat, se instaurase un sentiment de dezamăgire: niciun film românesc nu era anunţat. Asta până pe 18 ianuarie, când „Monştri”, debutul în lungmetraj al lui Marius Olteanu, era inclus în secţiunea Forum. Ulterior, filmul a fost nominalizat pentru premiul de Cel mai bun debut.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, regizorul (39 de ani) povesteşte de ce părea iniţial „că filmul ăsta e foarte ghinionist la nivel de casting”, ce semnifică de fapt titlul şi care a fost cea mai mare bucurie când a aflat că „Monştri.” a fost selectat la Berlinale.
„Monştri.” spune povestea a 24 de ore din viaţa unui cuplu, Dana (Judith State) şi Arthur (Cristian Popa), care, pentru toţi cei din jur, pare perfect. Povestea a pornit de la scurtmetrajul lui Olteanu, din 2015, „Scor alb”, care şi-a lăsat spectatorii cu prea multe întrebări, aşa că se cerea o dezvoltare a poveştii. Pe scurt, „Monştri.” este o poveste de dragoste, dar una răsturnată, care implică viziunea ei, a lui, dar şi a celor doi, împreună. „E o poveste de dragoste, până la urmă asta a fost şi partea care m-a interesat. Ce faci în momentul în care iubeşti pe cineva care nu e compatibil cu tine 100%? Renunţi sau nu renunţi?”, explică regizorul. Împreună cu echipa lui a trecut prin multe pentru ca scenariul să devină filmul pe care o să îl vedem pe marile ecrane în 2019, cum ar fi schimbarea aproape în întregime a castingului iniţial, şi poate mai important, să creeze, împreună cu actorii, personaje de care spectatorul să se ataşeze într-un fel sau altul.
VIDEO Fragment din film
Când îl întreb pe Marius Olteanu dacă există în „Monştri.” teme care au preocupat recent societatea, şi menţionez aici „LGBT” sau ”#metoo”, altfel spus, tatonez terenul, îmi răspunde clar:
Sunt foarte multe lucruri care or să atragă rumoare în filmul ăsta. «Monştri.» nu e nicio propagandă, mi se pare că ar fi greu să fie o propagandă atât timp cât oamenii din film nu sunt bine ei cu ei. O propagandă la ce? Dacă aş fi avut nişte personaje care se simţeau super bine încât să afirme ceva, da. Dar filmul ăsta nu afirmă, filmul ăsta întreabă, chestionează.
În spatele produsului final realizat de regizor şi echipa lui stă şi o documentare despre ce se întâmplă în relaţiile de cuplu. Pornind de la prieteni, Olteanu a realizat o serie de interviuri cu mai multe cupluri, în care acestea şi-au mărturisit nesiguranţele. Dintr-un anumit punct, de la o anumită vârstă, frica nu este neapărat că intervine plictisul, ci mai degrabă una faţă de cât de limitată este experienţa în doi de acolo înainte. „Cred că personajele mele nu au certitudini şi, în sensul ăsta, lumea lor e foarte uşor de zguduit. Nici eu nu prea am certitudini, una dintre puţinele pe care le am este că e ok să fii cum eşti tu atâta timp cât nu faci rău altcuiva”, mai spune Olteanu.
„Weekend Adevărul”: Spune-mi în primul rând ce relaţie există între „Monştri.” şi scurtmetrajul „Scor alb”?
Marius Olteanu: - „Monştri.” e alcătuit din trei părţi. Acoperă 24 de ore din viaţa unui cuplu, care s-ar putea să fie ultimele (din viaţa de cuplu, n.r.). Asta e de decis cumva la sfârşitul filmului. Avem o noapte şi o zi. Noaptea e văzută din perspectiva ei - asta e o parte, din perspectiva lui - a doua parte, iar ziua este văzută din perspectiva amândurora, împreună. Iar „Scor Alb” a fost povestea văzută din perspectiva ei, care în „Monstri.” e una dintre piesele puzzle-ului. Dar s-a schimbat destul de mult.
- Dar de ce ai decis că povestea merită dezvoltată într-un lungmetraj?
- Când am avut la TIFF (Festivalul internaţional de film Transilvania, n.r.), proiecţia cu „Scor alb”, Irina Margareta Nistor a venit la mine, alergând (râde), şi m-a întrebat „totuşi, ce s-a întâmplat?”. Am zis „staţi să vedeţi filmul cu totul”. Rămâneau multe întrebări după. Şi acum, cu „Monştri”, mai rămân câteva, dar mi se pare că aşa trebuie să fie. Adică, dacă vrei să fie un film bun, trebuie să rămâi cu nişte întrebări.
- Probabil se uită şi mai uşor un film care îţi livrează doar răspunsuri.
- Da, se uită mai uşor, plus că intenţia mea nu e să fac filme pe care oamenii să le consume în două ore, după care să plece liniştiţi.
Bine, rămâne de văzut ce reacţie o să aibă fiecare la „Monştri.”, dar, dacă personajele şi povestea nu stau cu oamenii o perioadă şi dacă nu se gândesc şi nu se întreabă sau dacă nu se ataşează măcar un pic de personaje, mi se pare că e o încercare ratată.
- Deci vorbim despre o poveste de dragoste accesibilă unui public larg.
-„Monştri.” e o poveste de dragoste şi probabil o să fie marketat ca o poveste de dragoste, până la urmă asta a fost şi partea care m-a interesat. Ce faci în momentul în care iubeşti pe cineva care nu e compatibil cu tine 100%? Renunţi sau nu renunţi? Şi, dacă renunţi, când renunţi şi de ce o faci? Sper să se vadă povestea asta de dragoste. Cred că e şi un film feminist. E interesant de văzut cum, aici, femeile sunt cele mai puternice. Conflictul cel mai deschis din film este între două femei.
Ar trebui să fie un accesibil pentru un public mai larg, nu un film de care oamenii ar trebui să se sperie, deşi la nivel formal face nişte lucruri - şi n-aş vrea să sune lipsit de modestie - care nu s-au mai făcut în niciun film românesc până acum. Şi la nivel de coloană sonoră e ceva care iese din tiparul cu care ne-am obişnuit.
Trebuie să mai spun că nu e un film care face abstracţie de spectator şi care transmite „nu mă interesează cine se uită la filmul ăsta”. Ba nu, m-a interesat! Mi se pare că un astfel de interes nu mi-a adus concesii la nivel artistic. Ce am avut de comunicat am putut să comunic într-o astfel de formă, care să nu lase publicul pe dinafară.
Cristian Popa şi Judith State, protagoniştii din „Monştri.”, regizat de Marius Olteanu (Foto: Luchian Ciobanu)
- Înţeleg că există şi o parte mai neaccesibilă care bănuiesc că e cea de presiune psihologică, din partea celor din exterior care îşi doresc cuplul ăsta, pentru că pentru ei funcţionează.
- Da, pentru că sunt amândoi frumoşi, sunt bine împreună, proiectează o imagine de cuplu perfect. Dar una e proiecţia, alta e realitatea. De asta am insistat pe ideea de poveste şi de puzzle, că filmul îţi spune o poveste în prima parte, după aceea răstoarnă povestea aia în a doua parte, pentru ca în a treia să o mai răstoarne o dată. La fiecare răstunare mai afli ceva despre cei doi şi ideal ar fi ca, la finalul filmului, să te întrebi: „ok, eu, dacă aş fi în situaţia asta, ce aş face?”.
- Dă-mi, te rog, o explicaţie pentru titlu.
- Cred că orice alegere care iese din normă te poate transforma în ochii celorlalţi într-un monstru, iar, pentru mulţi oameni, eticheta asta e nenegociabilă. Unii oameni îţi pun eticheta pentru că nu faci ce vor ei, pentru că nu eşti cum sunt ei, iar lucrul ăsta nu se mai poate discuta. „Monştri.”, şi gata. Mi se pare că, într-un fel, tot filmul este despre acest punct, despre „băi, oameni buni, puneţi virgulă, mai lăsaţi şi voi loc de discuţie după. Aţi pus punct, a murit totul”.
- Spune-mi câte ceva despre cum ai ajuns la distribuţia filmului.
Iniţial, personajul principal feminin era jucat de Ioana Flora (foto: dreapta), care e o actriţă foarte bună şi care a fost foarte potrivită în scurtmetraj, dar mi-am dat seama, parcurgând o mare parte din repetiţii, că în personaj era nevoie de o fragilitate pe care eu şi cu Ioana nu am reuşit s-o găsim. Proboabil Ioana ar fi fost o Dana mult mai puternică, cel puţin la nivel aparent. Cu Judith am găsit fragilitatea pe care o voiam.
- Şi cum ai ajuns de fapt la Judith State?
- Situaţia a fost în felul următor. Judith era iniţial într-o secvenţă de petrecere de botez, în care Dana vorbeşte despre copii cu alte femei care fie sunt însărcinate, fie sunt deja mame. Ea juca una dintre femeile de la petrecere.
Felul în care a reacţionat la repetiţii mi-a atras atenţia, pentru că mi s-a părut că era un disconfort acolo pe care eu îl voiam în personajul meu. Ioana, pe de altă parte, are doi copii super mişto, aşa că era o siguranţă acolo, vizavi de subiectul ăsta. Aspectul ăsta mi-a atras atenţia şi a fost o schimbare de ultim moment.
Am întrebat-o pe Judith dacă ar fi suficient de nebună să se arunce cu capul înainte în proiectul ăsta, cu două zile înainte de filmărilor. Mi se pare cel mai curajos lucru şi cel de care sunt cel mai mândru în film, neignorând niciun moment cât de bună actriţă e Ioana şi neignorând niciun moment că Judith are o experienţă actoricească destul de mică.
Adică, în afară de „Sieranevada” şi următorul film al lui Cristi Puiu (Malmkrog, n.red.), unde are un rol mai micuţ, Judith nu e actriţă, e dansatoare, e coregrafă. Apropo şi de ce se întâmplă în „Monştri.”, am riscat foarte mult şi eu, şi ea şi mi se pare că a ieşit foarte bine. Ea e Dana, este personajul pe care voiam să îl arăt.Judith State în rolul Danei (Foto: Adi Marineci)
- În cazul lui Cristian Popa cum a fost?
Nici Cristi Popa n-a fost prima opţiune. Pentru rolul personajului Arthur - aşa cum îl numeşte Dana, că pe el îl cheamă de fapt Andrei - a fost un casting foarte mare.
Eu am scris rolul pentru Sorin Leoveanu (foto:dreapta). Am vorbit cu el înainte să termin de scris scenariul şi i-am zis că vreau să joace el rolul principal în primul meu film de lung metraj. A zis da, iar după ce a văzut scenariul mi-a zis că i-a plăcut şi că vrea să fie în film. Am şi repetat o perioadă. A fost o problemă de program, că el era „Cluj based” (stabilit în Cluj - n.r.) şi îl încurca destul de tare venitul în Bucureşti. Atunci, am zis: „ok, o să fie în al doilea lungmetraj” (râde).
După, am făcut un casting serios, care a avut-o directoare pe Simona Ghiţă. Am văzut peste 40 de actori. Cu Cristi am dat probe, am repetat, am dat din nou probe. Mi s-a părut că nu merge, am făcut o pauză şi am repetat din nou.
Demersul a fost cu totul altul decât cu Judith. La ea am avut senzaţia că este personajul după prima repetiţie, cu Cristi nu, adică el e foarte diferit de personajul ăsta.
Sorin Leoveanu (Foto: Marius Olteanu, sursa: uniter.ro)
- Şi atunci, cum ai ştiut că el e?
- Nu cred că am ştiut, cred că a fost totul un risc, dar unul diferit. Cristi a venit cu ceva, cu un fel de inadvertenţă cu realitatea, un disconfort permanent, care mergea cu personajul.
Cumva, tot ce am construit am construit de acolo, de la faptul că omul ăsta (personajul, Arthur - n.r.) nu îşi găseşte locul. Încearcă să mulţumească atât de multă lume, încât nici el nu mai ştie cum e de fapt. Am pornit de la acest punct comun şi apoi am construit. Am decis că el e personajul prin iulie 2017, iar noi am filmat în aprilie 2018, perioadă în care am tot repetat. Cu Cristi lucram măcar o dată pe săptămână. Şi cred în continuare că secvenţele cele mai bune sunt cele mai repetate.
Cristian Popa în rolul lui Arthur (Foto: Luchian Ciobanu)
- Fie scurtmetraj, fie lungmetraj, Alexandru Potocean a rămas pe poziţie.
- Da, am un ataşament foarte mare faţă de actorul ăsta pentru că mi se pare că e natural în tot şi în toate. Mă amuză.
Când am dus proiectul la Torino, într-o secţiune din festival care se ocupa cu proiecte care pornesc de la scurtmetraj şi care se dezvoltă în lungmetraj, părea că toate doamnele din industria filmului care văzuseră filmul şi care citiseră synopsis-ul erau devastate din cauză că taximetristul apare atât de puţin în celelalte două părţi din „Monştri.”. Părea că este o conspiraţie. Tot veneau aceste doamne să mă întrebe „dar nu poţi să rescrii, să apară mai mult taximetristul?”(râde).
Îl plăcuseră foarte tare pe Alex. Ţine de charisma lui, de o anumită naturaleţe, de aerul lui de om bun care prevalează chiar şi atunci când joacă un personaj negativ sau un personaj care nu e tocmai genul de om cu care ai vrea să te întâlneşti. Te ataşezi de el.
Alexandru Potocean, în rolul din „Monştri.” (Foto: Adi Marineci)
- Joacă şi Şerban Pavlu în „Monştri.”. A venit şi el la casting?
- Şerban Pavlu a fost o alegere imediată, acolo nu am făcut casting. L-am sunat, nu ne ştiam, nu lucraserăm împreună înainte. I-am zis „uite, e rolul ăsta şi mie mi se pare că nu poate să îl joace nimeni altcineva în afară de tine”.
Am avut o întâlnire de două ore şi ceva în care a trebuit să îl conving că el e personajul, pentru că nu este nimic din ceea ce a jucat el până acum. În niciun caz nu e vorba de bărbatul alpha din „Umbre”, aici e cu totul opus. Dar l-am convins. În cazul lui, am încercat să facem un personaj foarte greu de ghicit şi, apropo de răsturnări, şi aici e una. E un om care proiectează un anumit lucru şi, după aceea, vezi că în spate e cu totul altceva. E probabil personajul care disimulează cel mai mult.
- O surpriză plăcută a fost şi numele Dorinei Lazăr pe afiş. Cum se face?
- Da, la rolul ăsta a fost foarte complicat. A părut la început că filmul e foarte ghinionist la nivel de casting. O să fie amuzant, sau nu, dacă Dorina Lazăr o să afle din presă, dar, când am început să lucrăm la film, am repetat cu Stela Popescu.
Îmi făcusem o listă cu actriţele care ar fi putut să joace rolul de bunică. O listă foarte scurtă - aveam nevoie de o actriţă în jurul vârstei de 80 de ani. Erau 12 pagini de dialog, era foarte mult de reţinut şi deja lista era foarte scurtă: Dorina Lazăr, Stela Popescu, Ileana Stana Ionescu, Sanda Manu şi Olga Tudorache. Îţi dai seama că, atunci când am început să mă gândesc la filmul ăsta, Olga Tudorache era încă în viaţă.
Revenind la Stela Popescu, n-o ştiam, dar am ajuns să avem o relaţie foarte bună. Am încă foarte clar în minte repetiţiile filmate cu ea. Poate mă aşteptam să văd pe cineva care să fie ca actriţa din reclamele de la Catena. Aveam în minte, dincolo de ce făcuse în tinereţe, rolul din filmul lui Radu Jude „Toată lumea din familia noastră”, unde mi-a plăcut foarte tare.
Ce am apreciat mult a fost abilitatea ei de a face să dispară toată persona aia de Stela Popescu în spatele rolului. Aşa a ajuns pe listă.
Am vorbit cu Radu, mi-a dat numărul dumneaei de telefon, am sunat-o şi am avut o surpriză plăcută când m-am întâlnit cu ea (foto: dreapta). A fost de o simplitate şi de o naturaleţe incredibile. Am sunat-o, i-am zis „ştiţi, urmează să fac un film, am rolul ăsta, despre asta urmează să fac filmul” şi a zis „bine, la cât poţi să vii la mine?” I-am zis „păi, la cât îmi spuneţi”. „Bine, vino la cinci şi adu-mi scenariul”. Femeia a fost cât se poate de practică, în cinci minute terminaserăm discuţia. Mi-a spus „lasă-mă două zile şi te sun înapoi”. Peste două zile m-a sunat şi mi-a zis „îmi place, vreau să joc”. Am repetat. Inclusiv una dintre replicile din film e o replică pe care dumneaei a adăugat-o în timpul repetiţiilor. Am păstrat-o, am inclus-o în scenariu. Aşa rămăsese: Stela Popescu în rolul bunicii.
- Cum ai aflat că nu avea să rămână aşa?
- Am plecat cu scurtmetrajul „No Man's Land” (2017) la Festivalul de film de la Tallinn. Şi ţin minte că eram într-un supermarket cu directorul de imagine Luchian Ciobanu şi am primit un mesaj pe telefon: „a murit Stela Popescu”. Am răspuns: „e o glumă foarte proastă”. După, am primit un al doilea mesaj: „Nu, chiar a murit Stela Popescu”. Şi acum mi-e foarte greu să mă uit la repetiţiile filmate. Atunci m-am gândit inclusiv să renunţ la personaj, dar stă pentru o anumită optică, pentru anumite valori, aşa că era important pentru mine.
- Şi ai ajuns la Dorina Lazăr. Interacţiunea cu dumneaei cum a fost?
- Întâlnirea cu Dorina Lazăr a fost una foarte intensă. Îmi place foarte mult de ea şi mi se pare un om foarte amuzant. De când am întâlnit-o prima oară, m-am distrat foarte tare. Mi se pare că e şi şmecheră, şi deşteaptă, şi foarte pe fază. Era şi aproape de personaj. Poate la Stela Popescu ar fi fost de făcut mai multe intervenţii, mi se părea că ar fi trebuit temperată mai mult decât Dorina Lazăr, care era în mod natural mai aproape de personaj.
Dorina Lazăr şi Cristian Popa în „Monştri.” (Foto: Adi Marineci)
Personajele din „Monştri.” au fost ca nişte râuri, şi-au căutat un drum până au ajuns la omul care să le joace. N-a fost să fie nici cu Ioana Flora, n-a fost să fie nici cu Stela Popescu, nici cu Sorin Leoveanu. Acum, uitându-mă la film, mi se pare că da, aşa trebuia să fie!
Pentru mine, partea asta din a fi regizor e cea mai mişto, faptul că eu n-am văzut doar filmul ăsta, cel pe care o să-l vadă toată lumea, eu am văzut toate variaţiile lui.
Ţin minte că, şi când am lucrat cu Cristi Puiu la „Sieranevada”, el fiind foarte generos şi expunând tot procesul prin care a ajuns la anumite lucruri, bucuria cea mai mare a fost exact asta, că n-am văzut doar „Sieranevada” pe care l-a văzut toată lumea, am văzut toate „Sierelenevada” (râde).
- Deci casting-ul pentru „Monştri.” a fost ca o căutare.
- Sper că şi oamenii care au jucat în film şi cei care n-au jucat până la urmă în film şi care, bineînţeles, mai sunt în viaţă să înţeleagă că e un proces şi nu e o chestie de tipul „te plac pe tine, nu te plac pe tine”, „tu eşti mai bun, tu mai puţin”. Mi se pare că a fost o căutare.
Filmul ăsta mi-a dat peste nas la nivel de certitudini cu privire la foarte multe lucruri. Eram convins că Dana este Ioana Flora, că Arthur este Sorin Leoveanu. Ar fi fost alt film, dar cred că ce e acum nu e filmul care s-a întâmplat să fie, cred că este cel mai apropiat film de adevărul poveştii pe care voiam să o spun.
- Aţi avut puţine zile de filmare, raportat la timpul în care ai plănuit filmul.
- Bugetul fimului, ca să ajungem şi la subiectul la care se ajunge de fiecare dată, a fost mic. Am primit la concursul CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei - n.r.) undeva sub 140.000 de euro. Când o spun aşa, nu par foarte puţini bani, dar când deduci fee-uri (plata pentru membrii echipei, distribuţiei, n.r.), locaţii, se schimbă situaţia. A fost nevoie de mult mai mulţi bani, care s-au strâns cu greu.
Oricum, e un film care s-a făcut cu multă prietenie şi am încercat să reducem cheltuielile unde am putut, tocmai ca să avem cât mai multe zile de filmare. Ca să dau un exemplu, toţi pantofii pe care îi poartă Cristi în film sunt pantofii mei (râde). Am încercat să reducem cheltuielile oriunde am putut.
Ca să înţelegi mai bine, filmul începe cu o secvenţă în Gara de Nord, primul cadru e pe un peron. Ideea e că trebuia să avem un tren care să intre în gară. Nu ştiam unde vin trenurile. Pe cei de la Gara de Nord îi rugasem să ne spună la ce linie trag măcar cu cinci minute înainte, ca să putem să ne poziţionăm echipamentul. Aveam 30 de oameni de la figuraţie pe care urma să îi plantăm pe peron, printre cei care coborau din tren, ca să nu avem goluri. Şi auzeam „vine la linia trei”, aşa că fugeam la linia trei şi vedeam după că trenul vine la linia cinci, aşa că fugea toată lumea la linia cinci (râde). Secvenţa asta din gară a trebuit s-o filmăm patru zile. Era important să fie filmată la apus, ceea ce însemna că nu aveam decât maxim jumătate de oră ca să filmăm.
Aşa am ajuns să venim la gară, patru zile, la apus. Puteam să filmăm vreo patru trenuri, din care trei nici nu ştiam unde trăgeau. Era complicat. Trebuia să ne asigurăm că avem suficiente zile de filmare. Cred că au fost 27 în total, dar au fost nişte discuţii intense. Înainte să vină asistentul de regie, Paul Cioran, care să facă programul, făcusem şi eu un program şi îmi ieşiseră 32 de zile. Bugetul ne permitea însă doar 24 de zile. A fost o negociere foarte intensă şi până la urmă am ajuns la 28, dar, aşa, în caz de forţă majoră.
- Are „Monştri.” şi subiecte recente, în legătură cu „LGBT sau ”#metoo”, nu ştiu, din categoria celor care provoacă, de regulă, rumoare?
- Da, are. Sunt foarte multe lucruri care or să provoace rumoare în filmul ăsta. Probabil că trebuie spusă chestia asta. La un moment dat, are o secvenţă de sex care implică doi bărbaţi, ceea ce, bineînţeles, s-a mai făcut, dar nu ştiu dacă o să lase oamenii reci.
„Monştri.” nu e nicio propagandă, mi se pare că ar fi greu să fie o propagandă atât timp cât oamenii din film nu sunt bine ei cu ei. O propagandă la ce? Dacă aş fi avut nişte personaje care se simţeau super bine încât să afirme ceva, da. Dar filmul ăsta nu afirmă, filmul ăsta întreabă, chestionează. Încearcă să îi facă pe oameni să se uite şi să se întrebe. Dacă reuşeşte, eu sunt cel mai fericit.
(Foto: Luchian Ciobanu)
Citesc acum o carte de Hannah Arendt, în care se vorbeşte şi despre abilitatea oamenilor de a gândi, despre cum unii oameni pur şi simplu nu fac asta, nu-şi dau permisiunea de a gândi. „Monştri.” nu vrea să facă propagandă sau să predice toleranţa. Îmi doresc ca cei care văd filmul să se uite pe bune, să simtă ceva şi să decidă cu capul lor, nu înghiţind nemestecat tot ce le-a fost livrat până în momentul ăla ca adevăr absolut.
- Ai făcut interviuri cu mai multe cupluri pentru a pregăti scenariul. De unde ai început?
- Am început cu prieteni, am ajuns la prietenii lor, iar apoi lucrurile s-au legat, pentru că oamenii chiar vor să vorbească despre asta. Când ajungi undeva spre 40 de ani, începi să te întrebi foarte serios dacă ce ai făcut până în punctul ăla e bine.
Nu vreau să dau acum în analiză de cuplu, dar cred că poţi să fii cu cineva foarte mult timp, să fii ataşat de persoana respectivă şi, la un moment dat, să te sperii de ideea că asta e toată viaţa ta, că nu mai e altă experienţă. Nu trebuie neapărat să intervină plictiseala sau rutina, dar poate să intervină frica asta de „atât e!”, de limitare a experienţei şi a propriei tale vieţi. Atunci se poate să apară nişte întrebări care să te sperie şi cumva să te deraieze.
(Foto: Luchian Ciobanu)
Cred că personajele mele nu au certitudini şi, în sensul ăsta, lumea lor e foarte uşor de zguduit. Nici eu nu prea am certitudini, una dintre puţinele pe care le am e că e ok să fii cum eşti tu atâta timp cât nu faci rău altcuiva.
Am zis cu alte ocazii că, făcând aceste interviuri, l-am găsit pe Arthur. Am vrut să spun că, adunând informaţii, s-a format personajul. În anumite cazuri însă, transcrierea implica faptul că unul dintre oamenii cu care am vorbit este exact personajul. Nu e cazul. Arthur e un om format din mulţi alţii, fragmente cărora am încercat să le dau o formă coerentă, iar în Dana este foarte mult din mine şi din ce mi-am imaginat eu că ar fi un om care ar putea să stea cu Arthur.
- În descrierea secţiunii Forum, se vorbeşte despre regizori care n-au făcut compromisuri. Tu, cu „Monştri.”, ce compromisuri n-ai făcut?
- Mi se pare că unele prezentări mai trebuie şi să sune pompos (râde). Cred că totul se supune compromisului. Aş fi şi ipocrit să mă apuc să zic „nu n-am făcut compromisuri la filmul ăsta”. Ce mi se pare cel mai interesant din prezentarea secţiunii e descrierea pe care au dat-o , ”risk before perfection” (”riscul înaintea perfecţiunii”- n.r.), unde eu am tradus „risk” prin „curaj”.
Mi se pare că e un film curajos prin problemele pe care le ridică. De exemplu, apare întrebarea ce le oferi copiilor tăi, când iei decizia să faci un copil, în afară de faptul că eşti şi tu puţin maimuţă şi ok, ca orice animal, e bine să te reproduci? Dar, dincolo de reproducere, ce-i oferi mai departe? Uitându-ne aşa, în jur, în lume, la ce nenorociri se întâmplă, şi nu vorbesc de România, unde e colecţie serioasă de nenorociri, ce poţi să îi oferi? Dincolo de momentul în care, poc!, l-ai proiectat în lume? Cum o să fie peste 10 ani?
Ar fi riscant şi o dovadă de prostie, din punctul meu de vedere, să spui că filmul face propagandă spre a nu face copii. Dar întrebarea e „ce-i oferi copilului şi ai certitudinea că o să fii acolo lângă el până ajunge la abilitatea de a se susţine singur, că o să îl iubeşti atât cât are nevoie?”
Cristian Popa şi Judith State (Foto: Adi Marineci)
- Sigur există totuşi nişte puncte în care n-ai acceptat vreun compromis.
- Nu mi se pare că am făcut niciun compromis la nivel de casting, chiar dacă a schimba actriţa principală, cu două zile înainte de filmări, sună a coşmarul oricărui producător. E o chestie care poate să distrugă toată producţia. Cântecul principal din film, la fel, am ţinut la el. Este unul pe care îl folosim de cinci ori în film şi are un sens al lui. A fost foarte greu de obţinut şi scump, dar m-am luptat, am căutat bani. Terminasem finanţarea, dar am zis „nu, pentru mine e piesa asta sau nimic”. Pentru că se contruise atât de mult în jurul ei, încât nu puteam să renunţ. De asemenea, o scenă din biserica putea să devină şi ea un compromis.
- Ştiu că e foarte dificil să primeşti aprobare să filmezi în biserici. Despre ce fel de scenă e vorba?
- Era o scenă de botez. Am filmat, dar am filmat un botez real, copilul ăla e botezat pe bune. Eu recunosc, nu sunt un credincios, dar, pe de o parte, îi respect pe oamenii ăştia, iar, pe de altă parte, când văd cu câtă putere cred în unele lucruri, mi se pare că am nu numai o reţinere, dar încerc să fac orice să nu deranjez.
Când preotul a zis că în cristelniţă nu se poate băga un copil botezat, că nu poţi să bagi decât un copil nebotezat şi că ori găsim un copil pe care să îl botezăm în timpul filmului, ori nu se poate, ne-am panicat puţin. A fost un super noroc, că se intra într-un post şi mai erau doi copii pe lista de botez. Un botez s-a anulat, dar părinţii fetiţei care apare în film ne-au zis, din fericire, „da, nu e nicio problemă, puteţi să filmaţi”.
Le-am stricat tot botezul (râde). Aici n-am mai fost aşa de respectuos. Le tot dădeam indicaţii, de tipul „staţi mai pe dreapta, nu treceţi prin faţa camerei, ţineţi-vă copiii aproape!”
- Trebuie să li se fi părut, totuşi, interesant.
- Da, dar când te duci şi zici „eu n-aş vrea copilul din film cu cercei. Puteţi să îi scoateţi cerceii?” Şi mama să zică, „nu, că sunt de la naşa şi ne e ruşine, vorbiţi cu naşa, dacă e”. Ne-am dus la naşa, care părea foarte dură, şi am zis „îmi pare rău, sunt foarte frumoşi cerceii, dar în film încă n-am hotărât care e sexul copilului şi ne limitează destul de tare cerceii ăştia. Aţi putea să îi scoateţi?” (râde) Şi ne-a zis da.
La un moment dat, da, era o discuţie să scoatem secvenţa aia în din film, din motive legate de rigiditatea bisericii şi de regulile ei stricte, dar, până la urmă, am reuşit. Am avut norocul să filmăm secvenţa respectivă înainte de interzicerea de către BOR (Biserica Ortodoxă Română-n.r.) a oricăror filmări în biserică ce nu au legătură cu preamărirea lăcaşului de cult. După mine asta e un abuz. Dar revenind, nu am renunţat la nicio secvenţă din motive exterioare filmului. Dacă povestea la care ajunsesem îmi cerea ceva, am mers până în pânzele albe.
- Dar la ce nivel ai făcut compromisuri?
- Un compromis ar putea fi la nivel tehnic. Mie nu-mi place să am postsincron în film (dialoguri înregistrate ăn studio şi suprapuse imaginilor, n.r.), dar pentru că Bucureştiul este un oraş sinistru în care e foarte mult zgomot, unde se claxonează şi se merge cu maşina cu viteză, totul e un urlet şi un trântit, au fost replici la care a trebuit să facem postsincron, pentru că nu le-am putut lua din nicio dublă curată. E un compromis, unul minor, dar e.
Când am făcut testele pentru Berlin, la cinematograf, am urlat. Se auzea foarte prost şi am avut o discuţie intensă cu sunetiştii, Ioan Filip şi Dan Ştefan Rucăreanu, care mi-au zis că, din păcate, sălile din Bucureşti, alea care mai sunt, nu sunt calibrate pe sunet. Bucureştiul e foarte prezent în film, are o identitate, fiecare loc spune ceva despre câte un personaj.
Am încercat să îi dăm şi o identitate sonoră, cu tot felul de detalii, aşa că e înfiorător de frustrant să te duci în sala de cinematograf şi să nu înţelegi nici ce zic personajele. Mai şi auzi poveşti din alea, „filmele româneşti se aud prost”, sau „actorii n-au dicţie”. Şi, după, compari cu un film american în care vezi trei explozii şi personajele vorbesc de parcă sunt lângă tine. A trebuit însă să facem un compromis pentru a ne asigura că spectatorii vor auzi filmul aşa cum trebuie să îl audă.
- Imaginea de pe afiş e foarte interesantă. Bănuiesc că tu ai făcut-o.
- Eu am făcut fotografia, dar şi aici a fost un pic de conflict. Au fost câţiva oameni, dintre cei care aveau un cuvânt de spus, care au fost de părere că referinţa religioasă e prea puternică. Alţii au zis că nu văd legătura cu filmul. M-am gândit cum să arăt mai bine relaţia dintre oamenii ăştia doi şi când m-am gândit la imaginea asta, i-am sunat şi pe Judith, şi pe Cristi, dar şi pe Luchian, să mă ajute cu pusul luminilor, că nu sunt suficient de bun la asta. Îmi place foarte tare referinţa religioasă pentru că m-am gândit că sunt doi oameni a căror relaţie de iubire e mai puternică decât orice altceva cu care am putea compara şi că e o relaţie pe care nu au ales-o ei.
E ca şi cum oamenii ăştia au fost unul al celuilalt dincolo de alegerea lor. În acelaşi timp, mi se pare că e o şi o relaţie de dependenţă: ea n-ar fi ce e fără el în braţe, el n-ar fi ce e fără ea. Iar ceva la care ţin foarte tare e fragilitatea lui Arthur şi încăpăţânarea şi forţa din ochii Danei, care parcă spun „până la omul ăsta. Omul ăsta e al meu şi nimeni nu se atinge de el”.
- Clişeică întrebare, dar cum te-ai simţit la aflarea veştii că „Monştri.” a fost selectat la Berlinală?
- Evident, e mult mai simplu să vorbeşti când filmul e selectat la un festival important, deja asta e o certificare în sine. Contează şi ca mai am puţin şi fac 40 de ani, deci nu e un succes din ăla, care a venit la 20 de ani şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. N-a venit prea devreme în niciun caz, iar, din punctul meu de vedere, e bine că se întâmplă acum, că mi se pare că văd totul cu o anumită detaşare, adică îmi dau seama care sunt şi minusurile.
Şi iarăşi, acel ”risk before perfection” zice ceva. În al doilea rând, mi se pare că, pe lângă detaşare, nu neglijez faptul că şi festivalurile, ca foarte multe alte lucruri, reprezintă dovada unei întâlniri, anume că sensibilitatea mea s-a întâlnit cu sensibilitatea selectorului sau a selectorilor de la Berlin. Mi se pare că validarea asta funcţionează până într-un punct. Atestă în mod clar nişte lucruri, pe partea de valoare, dar, în acelaşi timp, puteau să fie alţi selectori şi să nu fie filmul meu, să fie altul. Mă bucur, dar o fac conştient, cu măsură.
Sunt foarte sensibil la trecerea timpului şi mi se pare că tot ce presupune investiţie de timp atestă o dovadă mare de generozitate din partea celorlalţi. Vreau ca cei care lucrează cu mine să simtă că timpul lor e investit cum trebuie. Îmi dau seama că la nivelul ăsta a fost cea mai mare bucurie, că, pentru unii oameni, prezenţa la Berlin afirmă faptul că nu şi-au pierdut vremea cu mine.
Marius Olteanu, alături de Judith State şi Cristian Popa (Foto: Adi Marineci)
Au fost foarte puţini oameni de la care am simţit că ar merge cu povestea asta până în pânzele albe. Luchian Ciobanu, de exemplu, care a fost incredibil. Dacă voiam să văd locaţii la cinci dimineaţa, să văd cum pică lumina, venea. Dacă îi spuneam „trebuie să mergem şi mâine noapte”, spunea „sigur, mergem şi mâine noapte”. Foarte puţini oameni, în momentul în care au înţeles care e viziunea ta, îţi spun „da” până la capăt.
A fost Luchian, a fost Judith care, ţi-am zis, s-a aruncat cu două zile înainte de începerea filmărilor în filmul ăsta, practic, fără repeţiţii.
A fost şi Alexandra Alma Ungureanu care a făcut scenografia şi costumele. Cu ea şi cu Luchian mi se pare că am şi o chimie foarte bună la nivel personal. Alexandra a fost tot timpul disponibilă. Iar pe partea asta de festival de film a fost Carla (Fotea, n.r.), care e producătorul executiv şi care s-a implicat foarte tare pe partea de prezenţă, de pitch-uri. E un om care, în momentul în care a venit vorba de a face filmul cât mai vizibil, a fost tanc. A simţit că merge până la capăt cu filmul şi asta îţi dă mult curaj, forţă.
Sunt regizori care au puterea de a merge şi de a trage filmul după ei, ca o locomotivă, dar eu am nevoie de oamenii ăştia în toate punctele, de la pre-prodcuţie la post-producţie, şi am fost norocos că i-am avut alături de mine cap-coadă. Mi-e greu să mă gândesc la „Monştri.” fiind ceea ce este fără oamenii ăştia.
Numele: Marius Olteanu
Data şi locul naşterii: 15 iulie 1979, Bucureşti
Studiile şi cariera:
Este absolvent al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L Caragiale” (2004) şi National Film and Television School, Marea Britanie (2008). Prin intermediul scurtmetrajelor sale, în calitate de scenarist şi regizor, Marius Olteanu prezintă conflictul dintre viaţa privată şi cea socială şi limitările pe care acesta ni le impune.
Cele mai recente filme ale sale: „Scor alb” (2015)- de la care a pornit ideea filmului „Monştri.” şi „No Man’s Land”, au fost selectate la peste 30 de festivaluri, printre care: Busan International Film Festival, Tallinn Black Nights Film Festival, Festival International du Film Francophone de Namur, TIFF.
Marius Olteanu este, de asemenea, şi fotograf.
Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
