INTERVIU Remus Ţiplea, fotograful care, timp de şapte ani, a documentat confesiunile religioase: „Fiecare crede că Dumnezeul lor este mai Dumnezeu decât al celorlalţi”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Remus Ţiplea ţinând albumul  „Dumnezeul meu/My Lord”                                    Fotografii: Arhiva Personală
Remus Ţiplea ţinând albumul  „Dumnezeul meu/My Lord”                                    Fotografii: Arhiva Personală

Şapte ani şi-a petrecut fotograful Remus Ţiplea, documentând obiceiurile şi ritualurile a şase confesiuni de la noi din ţară. Recent, în cadrul lunii europene a fotografiei, organizată la Berlin, Ţiplea a lansat albumul „Dumnezeul meu/ My Lord”, în care se regăsesc rezultatele acestor ani. Într-un interviu pentru „Adevărul”, fotograful a povestit despre ce a învăţat de pe urma acestui proiect şi care au fost cele mai dificile lucruri.

Ortodocşi, catolici, martori ai lui Iehova, adventişti de ziua a şaptea, penticostali şi protestanţi. Remus Ţiplea (46 de ani) i-a vizitat şi i-a surprins pe toţi prin lentila aparatului de fotografiat, în marile momente, de la botez şi până la sărbătoarea morţilor.  A început proiectul dintr-o pură întâmplare, pe când se afla la o mânăstire în timpul unui pelerinaj de Sfânta Maria. 

Dacă iniţial i-a fost dificil să afle despre evenimentele importante ale comunităţilor religioase, treptat a fost acceptat, uneori fiind chiar sunat şi invitat la acestea. La un moment dat, o biserică întreagă s-a rugat pentru el. „M-am făcut mic, mic, mic”, a recunoscut Ţiplea.  

„Fiecare confesiune crede că Dumnezeul lor este mai Dumnezeu decât al celorlalti. Mie mi se pare ca în străfundurile fiecăruia dintre noi este la fel”, spune fotograful când e întrebat de o concluzie cu privire la Dumnezeu, descoperită în urma proiectului.  

„Adevărul”: În albumul „Dumnezeul meu” documentaţi ritualurile principalelor confesiuni religioase prezente la noi. Când şi cum aţi ajuns să vă înhămaţi la un asemenea proiect?         

Remus Ţiplea: Am început să fotografiez  dintr-o pură întâmplare. Era în 2011 la o manăstire din zona, era un pelerinaj de Sfânta Maria, oamenii stăteau pe jos, pe paturi, unii se rugau, alţii povesteau , mâncau. Era un haos total. A urmat apoi un mare congres al martorilor lui Iehova, unde am stat trei zile întregi. Am arătat pozele unor prieteni şi aşa mi s-au aprins beculeţele că aş putea să lucrez serios, că aş putea să am un proiect adevărat.            Pentru că vorbim despre dimensiunea spirituală, aveţi vreun episod care v-a emoţionat puternic în timp ce făceaţi fotografii pentru acest proiect?                   

Remus Ţiplea_confesiuni

Am avut mai multe episoade care m-au marcat.

Eram într-o biserică penticostală. Le-am dus celor de acolo nişte poze pe hârtie care le  făcusem cu altă ocazie şi cel care ţinea cuvântarea a ridicat pozele în mână şi a cerut bisericii întregi să se roage pentru mine. M-am făcut mic, mic, mic.

Altă dată era la înmormântarea unui ceteraş din zonă şi există obiceiul să-l conducă la groapă alţi ceteraşi care să cânte de jale. Cunoscusem omul, mergeam pe drumul spre cimitir şi pozam şi plângeam. Jalea sunetului ceterei nu am mai auzit-o nicăeri, niciodată.

Un alt episod pe care mi-l amintesc e de la o seară de rugăciune la penticostali. Există un întreg ritual care se desfăşoară  în aceste seri foarte intime. Lumea se roagă, fiecare pentru fiecare, şi apoi unii mai conducători, mai clarvăzători spun ce li s-a arătat în timpul rugăciunii. Tot atunci vorbesc şi în limbi doar de ei înţelese. S-a ridicat unul în picioare şi a spus arătându-l pe un membru al comunităţii ca i s-a arătat că va fi în scaun cu rotile. Credinciosul a albit la faţă, dar apoi, cuvântătorul  i-a spus că dacă respectă regulile bisericii nu va păţi nimic pentru că ei se vor ruga pentru el.

Remus Ţiplea_confesiuni

Ştiu că în unele biserici e mai dificil să fotografiezi. Ce fel de dificultăţi aţi întâmpinat când aţi vrut să faceţi fotografiile?        

Unii m-au acceptat mai greu, am fost trimis acasă să mă bărbieresc. La un congres al unei confesiuni, unii m-au întrebat dacă fac bani din treaba asta. Când le-am spus că nu şi le-am dat pozele, voluntar, m-au lăsat în pace, ba chiar m-au sunat după să mă cheme la evenimentele din biserica lor.

Am mers odată pe un vârf de munte unde era o adunare mai extremistă a unei confesiuni. Am mers câteva sute de kilometri cu maşina, apoi vreo 17 pe un drum forestier şi apoi ultimii şapte pe jos. Când am ajuns, nu m-au lăsat să pozez, au spus că aşa a hotărât adunarea. Îmi venea să plâng când mă uitam ce potenţial are locul, oamenii, adunarea. Am stat într-un cort, i-am ascultat o zi şi o noapte, am făcut cu telefonul o poză şi am venit acasă.

Oamenii cum v-au întâmpinat? Diferă ospitalitatea de la confesiune la confesiune?

În general oamenii sunt la fel. Cu cât sunt mai simpli şi din comunităţi mai mici, cu atât sunt mai ospitalieri, dar nu aş putea să-i categorisesc în funcţie de confesiunea de care aparţin .

Ce concluzie aţi putea să trageţi despre Dumnezeu după finalizarea acestui album?                   

Am observat că fiecare confesiune crede că Dumnezeul lor este mai Dumnezeu decât al celorlalţi. Mie mi se pare ca în străfundurile fiecăruia dintre noi este la fel, te gândeşti la el când ţi-e greu, când eşti bolnav, când eşti supărat, când iubeşti, când pleci la drum, când, când....
Remus Ţiplea_Confesiuni

Am citit că aţi avut în minte mai degrabă ceea ce leagă confesiunile. Ce fel de elemente comune regăsim?     

Regăsim foarte multe elemente comune începând cu botezul şi terminând cu moartea, dar mai sunt foarte multe. Eu mi-am împărţit cartea în 13 capitole care sunt comune tuturor confesiunilor pe care le- am documentat.

Care aţi spune că e principala meteahnă a religiei?     

Mie mi se pare că cea mai mare problemă este că fiecare crede că comunitatea religioasă din care face parte este cea adevărată, cu „A” mare, că este cea mai bună, religia lui Dumnezeu. De aici multe contraziceri de formă şi conţinut între ele .

Remus Ţiplea_confesiuni

Când şi în ce condiţii v-aţi apucat de fotografie la modul serios?    

La modul serios m-am apucat în 2009. Eram membru pe un site de fotografie, BOG, şi am avut îndrumători adevăraţi cărora le mulţumesc.

De ce axarea pe fotografie documentară?

Este doar o chestie de gust, este ca şi la religii, cred că acest gen este cel adevarat.

Ce e cel mai important de avut în vedere la o astfel de fotografie?    

Subiectul este primordial în acest gen, din punctul meu de vedere. Subiectul este Dumnezeul fotografiei în acet gen.

Remus Ţiplea_Confesiuni

Ce pondere a avut  Ţara Oaşului în dezvoltarea dumneavoastră ca fotograf? 

Totală. Majoritatea fotografiilor, 99 la sută, le-am făcut aici.

Dumneavoastră în ce relaţie sunteţi cu Dumnezeu?  

Eu îl iubesc pe Dumnezeul meu, în străfunduri este mereu cu mine, suntem prieteni chiar şi pe Facebook. Glumesc, am dat like la o pagină cu numele ăsta. Am un Dumnezeu aşa cum are toată lumea, dar cred cu toată fiinţa mea că Dumnezeu trebuie să ne facă oameni mai buni şi dacă biserica la care umbli te ajută să te facă un om mai bun, atunci du-te în continuare .

Ţiplea, la Berlin, alături de Martin Parr, fostul presedinte al Magnum Photos

Remus Ţiplea

Premiat de National Geographic

Remus Ţiplea s-a născut pe 3 septembrie 1972, la Negreşti-Oaş. A fost finalist la Sony World Photography Awards, 2016, cu „Ciurdarii”, serie expusă în oraşe din străinătate precum Londra, Berlin, Beijing, New York sau Milano. De asemenea, fotografiile sale au fost publicateîn The Guardian, The Telegraph, La Repubblica, National Geographic sauThe Huffington Post.

A fost premiat de National Geographic în cadrul proiectului ”While on a Walk”. Fotografia premiată (foto:jos) reprezintă momentul în care sicriul unui preot ortodox care a slujit 40 de ani în localitatea Moişeni, este purtat pe umeri de ceilalţi preoţi, în jurul bisericii. Fotografia s-a numărat printre cele 32 premiate, din cel 14.000 de fotografii înscrise din întreaga lume. 

Imagine indisponibilă
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite