INTERVIU Rodica Lazăr, actriţă: „Am vrut să fiu ca Nadia Comăneci“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rodica Lazăr (40 de ani) a crescut în Oneşti, oraşul natal al Nadiei Comăneci. La grădiniţă s-a antrenat pentru concursuri de gimnastică, însă accidentele la mână au descurajat-o. Ani mai târziu, a dat admitere la Teatru, unde a intrat după a treia încercare.

Cu o voce puternică, la fel ca cea a personajelor pe care le-a interpretat, Rodica Lazăr povesteşte cum, înainte să devină actriţă, pe vremea când era doar spectatoare la Teatrul Bulandra din Bucureşti, simţea că locul ei era în sală, dar nu în public, ci pe scenă. Şi i-a luat un pic de timp să ajungă acolo. „Nu mi-a ieşit nimic din prima“, relatează ea în acest interviu. În ultimii ani, a avut trei roluri de procuror – unul dintre ele, în pelicula „La Gomera“ de Corneliu Porumboiu, nominalizată la Cannes anul ăsta – într-o perioadă în care justiţia din România a fost aproape în fiecare zi o preocupare a mass-mediei şi a cetăţenilor. A luat şi Rodica Lazăr parte la protestele din Piaţa Victoriei şi a găsit energie să meargă înainte, aici, în România. „Mă realimentez de fiecare dată când nu mai am nicio speranţă de la ţară şi de la oameni“, spune ea. „E din ce în ce mai greu“. De un alt film, „Moartea Domnului Lăzărescu“ al lui Cristi Puiu, se leagă şi amintiri din viaţa personală, spre care priveşte cu amărăciune şi care o emoţionează.

„Weekend Adevărul“: Ai copilărit în anii ’80, în Oneşti, un oraş industrial care se numea de mult timp Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum era viaţa acolo?   

Rodica Lazăr: Oraşul s-a dezvoltat în jurul combinatului petrochimic Borzeşti şi cu toate că se numea 

Gheorghe Gheorghiu-Dej, noi între noi îi ziceam „Oneşti“. Atunci mă duceam la Casa Pionierului, unde erau tot felul de cercuri: de teatru, de balet, de creaţie literară; pe astea trei le-am frecventat. Toate m-au ajutat în ce am făcut după aceea. Mai jucam şi badminton, un sport care n-a fost niciodată popular în România, din câte ştiu. O fată din Oneşti era vicecampioană naţională la badminton. 

Unde jucai badminton?

În sala de sport a unei şcoli. Stăteam destul de departe de Liceul de Filologie-Istorie, devenit, după Revoluţie, Liceul „Nadia Comăneci“ (n.r. – colegiu sportiv). De acolo era şi lotul de gimnastică. Era chiar interesant că în clasele primare se făcea gimnastică, iar după aceea filologie şi istorie.

Imagine indisponibilă

Cu tatăl şi fratele ei, de Crăciun, în 1982  FOTO: Arhiva Rodica Lazăr 

Exista în familia ta mândria că Nadia Comăneci era din oraşul vostru?

Ştiu doar că a venit Nadia Comăneci la un moment dat cu o demonstraţie pe un stadion, am văzut-o şi am vrut să fiu ca ea, adică să fiu o gimnastă bună, să particip la concursuri. Mi-a povestit mama ce i-am spus, eu nu-mi mai aminteam. Profesorii de sport alegeau copii din grădiniţă şi m-au luat şi pe mine. Am făcut un an de antrenament la gimnastică înainte de-a intra la şcoală. Apoi, chiar înainte de începutul clasei I, m-a accidentat un copil: a trecut cu bicicleta peste mâna mea. Am avut mâna în ghips. Mai târziu, prin clasa a II-a sau a III-a, înainte de primul meu concurs, m-am accidentat iarăşi, la aceeaşi mână, în acelaşi loc. Am avut o fisură de oase. Asta mi-a cam oprit elanul, nu mai voiam o carieră de gimnastă, era evident că trebuia să fac altceva. Cred că în viaţă ajungi mai devreme sau mai târziu pe drumul care îţi e destinat.  

„Ceauşescu“, în loc de „Eminescu“ 

Ce amintiri ai de-acasă, din anii trăiţi sub Ceauşescu, şi ce observai pe străzi, când parcurgeai drumul spre şcoală şi înapoi?

Ţin minte că era clor în paharul cu apă şi că trebuia să aştept să se aşeze pe fundul paharului. Noi beam apă de la chiuvetă sau sifon. Dimineaţa, uneori, când parcurgeam acel drum spre şcoală, era atât de multă ceaţă, încât nu vedeai la un metru în faţă. Acum, Oneştiul e un oraş mai trist, pentru că e destul de părăsit. Atunci era un oraş cu multă verdeaţă, oamenii se cunoşteau între ei şi o duceau bine datorită combinatului. Nu era un oraş sărac, a devenit aşa la câţiva ani după Revoluţie. 

Când te-ai întâlnit prima dată cu realitatea din regimul comunist?

Când frecventam un cerc literar pe care îl conducea Gheorghe Izbăşescu. Era important să te publice diferite

Imagine indisponibilă

ziare, să participi la concursuri de creaţie literară, ceea ce am făcut până în clasa a VIII-a. La un moment dat, mi-au publicat o poezie într-un ziar din Bacău şi au înlocuit peste tot cuvântul „Eminescu“ cu „Ceauşescu“. Parcă eram într-a V-a. Am fost revoltată, pentru că mă răniseră în orgoliul de creator. I-am spus profului, s-ar putea să fi vorbit atunci şi cu diriginta mea, care mi-a fost aproape pe tot parcursul meu, până la facultate. În rest, mergeam la concursuri, unde ne dădeau comentarii literare, analize gramaticale, eseuri, iar diriginta se mai supăra pe mine că, deşi eram creativă, scriam urât. Pentru că mă duceam la acele concursuri literare, unde luam premii, am devenit comandant de unitate. Învăţam, nu eram neapărat tocilară, dar eram atentă şi aveam o memorie bună. Într-un an urma să mă duc într-o tabără în Polonia sau Cehia, adică în străinătate, ceea ce era incredibil! Dar nu am mai putut să plec, pentru că părinţii mei nu erau membri de partid. Am fost foarte supărată atunci, i-am întrebat de ce nu sunt şi ei membri de partid.

Ţi-au explicat?

Nu, pentru că părinţii mei nu erau intelectuali disidenţi. Bunicul fusese chiabur şi probabil că faptul că nu erau membri de partid avea legătură şi cu asta. Prin clasa a VII-a ştiam deja că ai mei ascultau Europa Liberă. Era o perioadă în care eu îl imitam pe Ceauşescu fără să-mi dau seama ce însemna asta de fapt. Mulţi l-am imitat cum vorbea şi cum dădea din mână. Spiritul meu ludic se manifesta aşa! Odată, profesoara de istorie ne-a zis că s-a discutat în cancelarie că unii dintre noi imită tot felul de oameni. „Nu e bine să imitaţi“. Abia mai târziu mi-am dat seama ce subtil a transmis să nu mai facem asta, că s-a discutat în cancelarie. După aceea, un artist plastic, Constantin Berdilă, a creat pentru sala mare de sport un mozaic reprezentând o gimnastă. Conducerea şcolii mi-a cerut mie, în calitate de elevă care se ducea la concursuri literare, să scriu un discurs pentru inaugurarea acelei creaţii. Am scris o compunere cum m-a dus capul şi apoi am fost chemată în cabinetul directoarei, să stau de vorbă cu o doamnă inspectoare de la Bacău. M-a întrebat cine m-a învăţat  să scriu compunerea. N-am înţeles ce voiau să scoată de la mine. Lor li s-a părut că mă refer la Nadia Comăneci. Bineînţeles că m-am gândit la ea, că n-aveai cum să trăieşti acolo, să vezi mozaicul şi să te gândeşti la altcineva. Şi artistul s-a gândit la ea; ne-am întâlnit după Revoluţie şi am vorbit. La şcoală, nu mai ştiu cine mi-a explicat după aceea că Nadia Comăneci fugise din ţară şi că era persona non grata. Era atât de aberant: să vină o doamnă de la Bacău să discute cu mine, o fată oarecare, cu tată lăcătuş mecanic şi mama infirmieră! 

Când îl imitai pe Ceauşescu se adunau copiii în jurul tău?

Da, cei din clasă. Oricum noi nici nu vedeam altceva în afară de  „Mihaela“ (n. r. – din desenele animate „Mihaela

Imagine indisponibilă

şi Azorel“), de tovarăşul Ceauşescu şi de profii din şcoală. Pe cine puteam să imităm? Încă o întâmplare, de data asta dintr-a IV-a: am învăţat la istorie despre ruşi şi nemţi, care ar fi fost răi. I-am spus unei colege că bunica mi-a povestit că nemţii erau buni şi le dădeau ciocolată şi că nu făceau ce zic ăştia la istorie. Că nici  boierii nu erau răi şi că bunicul meu a fost fiu de chiabur. S-a dus acasă, a povestit şi mama ei i-a reclamat învăţătoarei. Noi eram inocenţi şi nedumeriţi, iar unele lucruri le-am conştientizat abia după 1989. La Revoluţie eram în tabără şi am stat 72 de ore fără să dorm, pentru că nu m-am putut dezlipi de televizor. M-au lăsat în pace profesoarele. Nu m-am uitat singură, au mai fost şi alţii lângă mine. 

Cum te simţeai atunci?

Nelinştită. Aşa cum mă simt şi în prezent, când vreau să ajung la un miting şi nu pot. Atunci, în tabără, s-au oprit la cabană doi tipi cu mustăţi, au cerut apă, au plecat, după care s-a anunţat că sunt terorişti şi să nu-i mai primim. Tata venise în Bucureşti la aeroport, nu mai ştiu dacă a fost trimis sau a plecat cu alţi colegi. Înainte să merg în tabără ştiam că se întâmplase ceva la Timişoara, pentru că ascultasem la radio. Vorbisem cu prietenii din bloc şi de la şcoală, deşi mama şi tata îmi ziceau mereu să nu povestesc că ascultăm. Dar nu prea mi-a fost frică, poate mai mult pentru ai mei. 

Ţi-ar fi plăcut să ajungi la Bucureşti la Revoluţie?

Absolut! 

<b>„Cineva a aruncat o petardă la piciorul meu şi m-a pârlit un pic“</b>

Te aşteptai la schimbări politice pozitive imediat după 1989?

 Au început să apară aşteptările şi după aceea s-au ofilit. Am fost mereu optimistă şi mă realimentez de fiecare

Imagine indisponibilă

dată când nu mai am nicio speranţă de la ţară şi de la oameni. 

Cum reuşeşti?

Nu ştiu, e din ce în ce mai greu. Îmi dau seama că au trecut aproape 30 de ani de la Revoluţie. 

Dacă ai avea posibilitatea, ai lua-o de la capăt în altă ţară?

Cred că nu. Şi când am terminat facultatea m-am gândit să plec, dar n-aş face-o niciodată definitiv. Mi-ar plăcea să mă duc să lucrez un an sau doi. 

La mitingurile  din Bucureşti

E vorba despre patriotism sau ţi-e teamă că te-ai simţi singură în altă parte?

Cred că e un fel de patriotism. Nu m-aş simţi singură, am călătorit mult şi mi-e bine şi în străinătate. Sigur că e mai dificil cu meseria mea în alte ţări, dar, dacă într-adevăr îţi ajunge cuţitul la os, pleci şi faci altceva. 

                                                                                    FOTO: Stop-cadru din „Valea Mută“/ Cinemagia

Ai participat la proteste în ultimii ani?

La aproape toate. Mi-am luat copilul doar la mitingul pentru Roştia Montană. Şi-a dorit şi la altele, dar nu era cazul. Nu am vrut să o pun în situaţia de a fugi din calea unui cal. Mă mai întreabă împotriva cui sunt mitingurile şi îi explic cât pot eu de bine şi de obiectiv, să nu o îndoctrinez. La mitingul de pe 10 august, un domn venise cu doi copii de vreo cinci ani, pe tricourile cărora era scris: „Muie PSD“. Mi s-a părut trist. Niciodată n-am strigat această lozincă. Trăiesc într-o altă lume, cred că oamenii ar trebui să demonstreze, dar să fie civilizaţi. Nu mai am nici Facebook, deci nu mai ştiu nici în ce bulă sunt. 

Nu-mi plac mitingurile agresive – la astea e mâna cuiva în spate. În iarnă, cineva a aruncat o petardă la piciorul meu şi m-a pârlit un pic prin pantaloni. 

Din Oneşti te-ai mutat aici, la Bucureşti, ca să studiezi jurnalismul.  

Da. N-am luat la Facultatea de Jurnalism, am mers un an la privat, după care mi-am dat seama că trebuie să fac teatru. Am înţeles asta pentru că mă duceam des la teatru, unde puteam să intru cu legitimaţia de studentă. Ajungeam şi de cinci ori pe săptămână, cel mai des la Bulandra, unde sunt angajată acum. Intram şi la Teatrul Naţional, şi la Nottara, oriunde, doar să văd. Diriginta mea mi-a împrumutat bani să fac pregătire la teatru. Nici măcar părinţii n-au ştiut. După primul an de jurnalism am făcut practică la „Curierul Naţional“ şi mă trimiteau la conferinţele de presă ale partidelor. Le-am zis să mă mute la cultură şi am rămas peste vară să muncesc ca să învăţ. Aşa am cunoscut pe cineva care m-a trimis la Adriana Popovici, pentru că voiam să dau admitere la ATF (n.r. – acum, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“). N-am luat şi m-am dus la privat, unde preda Adriana Popovici. Era severă, o uram, după care o iubeam, m-a învăţat enorm şi m-a întărit. N-a funcţionat pentru toată lumea tratamentul ei: azi eram minunată, ziua următoare eram „o moluscă care mima gândirea“. Nu ştiu dacă e un mod sănătos de lucru acum, dar atunci mi-a folosit. Abia în 1997 am intrat la ATF, a treia oară. Multe lucruri au venit în viaţa mea mai târziu, nu mi-a ieşit nimic din prima. 

„N-aş vrea să fiu Meryl Streep, ci să am şansele ei“

Imagine indisponibilă

Vlad Ivanov, Catrinel Menghia, Rodica Lazăr şi Corneliu Porumboiu, la Cannes FOTO: Getty Images

De ce te-ai încăpăţânat să intri la teatru?

Când mergeam la spectacolele de la Bulandra, aveam senzaţia că ar trebui să fac doar un pas şi să fiu acolo unde trebuie să fiu: pe scenă. 

Ce spectacole te-au impresionat la Bulandra?

Primul a fost „Poveste de iarnă“, al lui Ducu Darie (n.r. – Alexandru Darie). Comparam actorii cu ei înşişi în alte seri, îi pândeam cu alţi colegi când ieşeau de pe scenă. La Nottara, în anii ăia, se juca „O noapte furtunoasă“, pe care l-am văzut de vreo şapte ori. Marea mea suferinţă era că n-am apucat s-o văd pe Gina Patrichi, pe care o ştiam de la televizor, o văzusem în „Stâlpii societăţii“ (n.r. – după Henrik Ibsen, adaptat pentru televiziune, în 1988, de regizorul Dan Necşulea). Îi admiram pe mulţi, dar n-am avut modele vii, nici acum nu aş vrea să fiu Meryl Streep, ci să am şansele ei. 

Cu ce regizori ai avut cele mai importante întâlniri până acum?

Cred că fiecare întâlnire e importantă, chiar şi una ratată are un sens. Îţi dai seama pe loc sau mai târziu. Primul regizor care m-a văzut şi mi-a dat o şansă a fost Ducu Darie. A făcut un prim mare casting în România, la care au fost vreo 400 de oameni, şi l-am luat fiind în anul II de facultate. Spectacolul era „Edmond“, dar nu s-a mai făcut. El m-a ţinut minte, m-a adus în alt spectacol, iar după aceea m-a angajat la Bulandra. Alte întâlniri importante din teatru au fost cu Yuri Kordonsky şi Andrei Şerban, cu care am lucrat deja de patru ori.   

Recunoaşterea şi televiziunea

Cum reuşeşti să construieşti roluri care, cel puţin pentru noi, spectatorii, par diferite? Ai interpretat personaje în spectacole de teatru, în lungmetraje, în seriale precum „Valea Mută“, dar şi în telenovele. 

În primul rând, am avut noroc. Unii actori sunt foarte buni în film, dar nu la fel de buni la teatru, alţii invers. Unii se descurcă şi-acolo, şi-acolo. Seriale TV, recunosc, în anul II şi III de facultate, 

n-am prea vrut să fac. Cei de la Acasă TV au fost răbdători şi generoşi. M-au chemat vreo doi ani la rând şi nu m-am dus la castinguri, era încă acea prejudecată că noi nu jucăm în telenovele, că suntem artişti. Nu mai am prejudecata asta acum, dar problema cu serialele e că îţi ocupă mult timp. 

Imagine indisponibilă

Pe covorul roşu, alături de Catrinel Menghia  FOTO: Getty Images

Cât ai filmat la „Valea Mută“ ai avut vreme să repeţi pentru spectacole de teatru?

Am filmat în mai, iunie şi iulie, iar atunci doar jucam în spectacole. Nu am repetat nimic în perioada aia.

În urma serialelor, te-a recunoscut publicul pe stradă?

Da, se întâmplă când joci într-un serial ca „Fructul oprit“; adevărul e că recunoaşterea străzii ţi-o dă doar televiziunea. La noi există altfel de staruri, invitaţii la televiziune şi cei de pe copertă nu sunt actorii, pentru că ei „nu vând“. Vând alte feţe. Totuşi, s-au mai schimbat un pic în bine lucrurile. Dacă eşti actor, nu cred că trebuie să te duci la televizor numai ca să te recunoască lumea; accepţi un proiect pentru că îţi place sau pentru că ai nevoie de bani. Sigur că vrei să fii cunoscut, doar apari pe scenă sau la cinema. 

Ai refuzat anumite proiecte? Dacă da, de ce?

Din cauza regizorilor sau a scenariului.  

Ai interpretat deja trei roluri de procuror: în „Valea Mută“, în „La Gomera“ şi în „Fructul oprit“. Ai evoluat în profesia asta?

Da, şi am martori! La „Fructul oprit“, unde am avut al treilea rol de procuror, am uitat la un moment dat textul şi am folosit alţi termeni, unii utilizaţi de procurori. Colegii mei erau la masă şi au auzit! Ceva s-a lipit de mine. În altă viaţă mi-ar fi plăcut să fiu procuror.Cred că e greu să fii procuror în România de azi, dar ar fi fost o meserie pe care aş fi putut să o practic. Mi s-ar fi potrivit.  

Imagine indisponibilă

Cu Vlad Ivanov, personajul principal din „La Gomera“  FOTO: Cinemagia

Cum te-ai documentat pentru primul personaj, cel din „Valea Mută“, şi ce ai încercat să înţelegi despre munca procurorilor?

Am citit, am întrebat nişte prieteni dacă cunosc vreun procuror şi am reuşit să vorbesc puţin prin WhatsApp cu procurorul. Ştiam, de exemplu, că procurorii din România nu au cum să alerge cu pistolul după răufăcător. Dar nu ştiu legislaţie. Meseria mea e să învăţ textul şi să-l redau cât mai credibil. La filmare trebuie să ai un gând în spate, nu poţi să dezvolţi un personaj în mai multe situaţii, dacă n-ai nici cea mai vagă idee cine eşti. Am apărut şi într-un serial suedez, în care sunt o poliţistă. A observat o prietenă şi a remarcat că n-am luat-o pe o linie ascendentă! 

După rolurile astea ai fost mai atentă la ce se întâmplă în justiţia din România?

Eram atentă şi înainte. Afli din presă că şi procurorii mai calcă strâmb. 

Ce ne spui despre experienţele cu echipa lungmetrajului „La Gomera“?

M-am bucurat că eu şi Corneliu am lucrat împreună. Mai încercaserăm, dar nu s-a legat niciodată din cauza programului. Îmi place personajul meu din film, are nuanţe, puţin mister, dar şi umor. Am avut o echipă fantastică, m-am întâlnit cam cu toată lumea din film, dacă nu pe secvenţă, ne vedeam pe platou, la masă sau în rulotă. A fost o echipă armonioasă. Totul pleacă de la regizor; un rol important îl are şi actorul principal – cum lucrează cu ceilalţi.

Ce ţi s-a părut mai complicat la filmări?

Prima zi. După aceea, chiar dacă a fost cam frig în unele zile, condiţiile de producţie au fost foarte bune. 

Primeşti reacţii de la public pe e-mail sau pe Facebook?

După „Valea Mută“ a fost un haos. I-am răspuns doar unui domn care îmi critica până şi vocea. Pentru că există

Imagine indisponibilă

Facebook, unora li se pare că sunt îndreptăţiţi să-ţi spună cum ar trebui să lucrezi. În cazul filmului nu ajută deloc, pentru că am plecat de pe platou. Acelui tip i-am răspuns, pentru că era supărat pe vocea mea şi pe cât de rece am fost. Nu i-a trecut prin cap că aşa era personajul. I-am spus: „Dacă aceste mesaje vă fac să vă simţiţi mai bine, e în regulă“. Mi-a zis că îi pare rău şi a continuat, dar nu i-am mai răspuns. Nici nu pot să răspund la toate mesajele. Nu stau pe telefon la filmări sau la repetiţii, am prietenii mei, am copilul, am viaţa mea.    

Ţi-ai închis Facebook-ul şi din cauza asta?

Nu, l-am închis un an mai târziu, din cauza oamenilor cunoscuţi, pe care n-am mai vrut să-i văd aşa cum sunt ei pe Facebook. 

Fiica ta ce planuri are, îşi doreşte să ajungă actriţă?

Uneori zice că da. Nu o încurajez, dar nici nu o să-i pun piedică. 

                                                                                    Rodica Lazăr o ţine în braţe pe Dora, fiica ei
                                                                                    FOTO: Cătălina Flămânzeanu 

 

Nu doar despre justiţie s-a vorbit mult în spaţiul public în ultimii ani, ci şi despre sistemul public de sănătate. Ai amintit într-un alt interviu că, atunci când mama ta a fost bolnavă, te-ai confruntat cu „sistemul“. 

Da, s-a întâmplat după ce am filmat „Moartea Domnului Lăzărescu“. Aşteptam un doctor cu mama şi am văzut o doctoriţă supărată că oamenii stăteau la uşa ei, veniseră de la 5.00 dimineaţa cu sacoşe după ei. Ea nu pleca, ci venea deja nervoasă! Dar nici pe medici nu poţi să te superi, pentru că lucrează în nişte condiţii precare. Şi câţi pacienţi să poată să vadă pe zi? Toţi avem pretenţia ca ei să dea randament. Una dintre probleme e că nu sunt destule spitale. Înainte ca „Dăruieşte Viaţă“ să facă acest spital, acum mai mulţi ani, mă întrebam de ce nevestele politicienilor n-au construit spitale, şcoli, grădiniţe. Se poate, deci, trebuie numai să vrei! Pe mine scandalul cu dezinfectanţii şi cu anesteziile diluate m-a blocat. Nu înţeleg cine sunt oamenii care fac aşa ceva şi cum se duc acasă şi îşi iau copiii în braţe. Mai ales că s-ar putea îmbolnăvi chiar ei sau copiii lor. 

„Cât de multe putem îndura“

Medicii pe care i-ai întâlnit atunci la spital văzuseră „Moartea Domnului Lăzărescu“?

Secretara doctorului la care am mers atunci cu mama mi-a spus că rezidenţii văzuseră „Moartea Domnului Lăzărescu“. În film eram o rezidentă plină de ea şi atunci eram doar un copil pe culoarele spitalului. Mama a făcut acolo nişte raze şi un domn tânăr de la radiologie a repezit-o, iar ea de-abia se mişca. Pe mine el nu mă văzuse, pentru că eram afară. În schimb, rezidenta profesorului care se ocupa de mama era minunată. Contează cum stai de vorbă cu pacientul, ce îi explici. Pot să înţeleg că le e şi lor greu; e la fel de greu ca în pedagogie. De când am copil, mi-am dat seama că e o meserie pentru care ai nevoie de dăruire, să nu vrei doar să-ţi vină în clasă nişte roboţei care să nu se ridice şi să nu aibă păreri. 

Pentru că ai menţionat dezinfectanţii diluaţi, despre care am aflat după incendiul din Clubul Colectiv, o să-ţi spun că am observat că ziua ta de naştere e pe 30 octombrie.

Da, am primit multe felicitări în ziua aia (n.r. – când a fost incendiul) şi am scris mulţumiri pe Facebook. După aceea, am aflat ce s-a întâmplat. Din păcate, aşa funcţionăm. Până nu ne loveşte ceva în moalele capului, îndurăm. Mă scoate din sărite cât de multe putem îndura. 

Ai ieşit şi atunci la mitinguri?

Bineînţeles! 

CV

Numele: Rodica Lazăr

Data şi locul naşterii: 30 octombrie 1978, Oneşti

Studiile şi cariera: 

 A absolvit Liceul de Filologie-Istorie, astăzi Colegiul Sportiv „Nadia Comăneci“. 

 A terminat Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti, la clasa profesorului Gelu Colceag.

 În prezent, e angajată la Teatrul Bulandra din Bucureşti. Printre lungmetrajele şi serialele în care a jucat se numără: „Moartea Domnului Lăzărescu“ (2005), în regia lui Cristi Puiu; „La Gomera“ (2019), regizat de Corneliu Porumboiu), „Aniela“ (2009), „Valea Mută“ (2016) şi „Fructul oprit“ (2018). În teatru, a interpretat roluri în spectacole precum: „Crimă şi pedeapsă“ de Yuri Kordonsky, „Carusel“  şi „Lear“ de Andrei Şerban. 

Locuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite