INTERVIU Mezzosoprana Viorica Cortez: „Drumul meu a fost trasat, nu l-am căutat“
0
Pe 1 octombrie, mezzosoprana Viorica Cortez şi jurnalistul Marius Constantinescu au vorbit, la Librăria Humanitas Cişmigiu, despre momentele trăite de interpretă pe scena celor mai însemnate teatre lirice din lume, ca Metropolitan Opera din New York şi Teatro alla Scala din Milano. În timpul conversaţiei, a avut loc şi lansarea volumului „Cortez“ de Marius Constantinescu — ediţia a II-a, revizuită şi adăugită.
La ora 21.00, după dialogul cu Marius Constantinescu, mezzosoprana Viorica Cortez (79 de ani) încă mai semna cu răbdare cărţile celor care se aşezaseră la rând pentru autograf. Întâlnirea artistei cu publicul se reflecta în geamurile librăriei, la fel şi a doua ediţie a volumului „Cortez“, apărută la Editura Humanitas, în colecţia „Portrete în dialog“.
Jurnalistul Marius Constantinescu a scris prima versiune a cărţii în 2013 şi a lansat-o pe-atunci în cadrul Festivalului „George Enescu“, în prezenţa interpretei. Pe 30 septembrie, la Ateneul Român, cu prilejul recitalului omagial „Enescu 60“, mezzosoprana a deschis stagiunea camerală a Filarmonicii „Enescu“, împreună cu soprana Leontina Văduva.
În ultimii ani, Viorica Cortez a trecut prin multe. Şi-a pierdut soţul într-un accident de maşină şi a rămas fără singurul copil, Cătălina. Şi-a păstrat, însă, umorul, căci muzica i-a dat curaj de fiecare dată. Viorica Cortez cântă pentru oameni. „Vă mulţumesc că sunteţi aici. Fără voi, noi nu suntem nimic“, le-a spus admiratorilor din librărie. Când povesteşte despre viaţa ei, lasă graiul moldovenesc să îi mai îmbrace câte un cuvânt. Totul e firesc, de la vorbe, până la gesturi.
Tatăl dumneavoastră cânta la pian şi la orgă. Obişnuia să găzduiască serate muzicale acasă?
Da, eu şi surorile mele eram copii. În vremurile de restrişte din România, la noi era un fel de oază de muzică şi de literatură. Se scriau şi foarte multe poezii, încă mai am manuscrise. Veneau Labiş şi Lesnea, dar şi mulţi muzicieni. În general, se întâlneau duminica şi, după un spriţ moldovenesc, plecau în oraş.
În ce împrejurări v-a dedicat Nicolae Labiş poemul „Contemplaţie“?
La una dintre aceste întâlniri. Ţin minte că eram foarte tânără, iar el nu ştiu dacă avea peste 20 de ani. M-am dus în beci să aduc o ulcică de vin şi se uita la picioarele mele albe, care mergeau pe scări. Atunci a scris poezia. N-a fost să fim împreună.
Când aţi intrat la Conservator, la aproape 20 de ani, eraţi mamă, soţie şi aveaţi două locuri de muncă.
Când mă uit înapoi, nu-mi vine să cred că am putut să realizez aşa de multe. Probabil că tinereţea şi dorinţa de a face lucrurile bine m-au ajutat. Principesa de Bouillon în „Adriana Lecouvreur“, de Francesco Cilea, Metropolitan Opera, New York, 1983
În vremurile de restrişte din România, la noi era un fel de oază de muzică şi de literatură. Se scriau şi foarte multe poezii, încă mai am manuscrise. Veneau Labiş şi Lesnea, dar şi mulţi muzicieni.
În timpul regimului comunist, prin ce aţi trecut, din pricina „originilor nesănătoase“?
A fost o suferinţă, pentru că tata a fost considerat chiabur. Aveam vreo opt hectare de pământ, însă acolo nu era nimic. Era numai poezie: flori, iarbă, viţă de vie şi o bucăţică de pădure. Noi nu făceam comerţ. Aveam un leagăn de natură şi ne-au chinuit. Tata era domn, dar nu chiabur. Pe copii ne-au dat afară din şcoală. Plângeau profesoarelor că trebuiau să facă asta, pentru că eram o elevă foarte bună.
Interdicţia de a cânta în ţară
În 1964, când aţi obţinut premiul I la Concursul din Toulouse, v-aţi gândit că viaţa o să vi se schimbe?
Nu, pentru că viaţa mea mergea înainte. A fost un drum trasat, n-am făcut niciun efort să îl caut. Mergeam pe el şi, de fiecare dată când înaintam, spuneam că ăsta e destinul meu.
După ce v-aţi mutat în Franţa, în ‘71, aţi mai avut voie să cântaţi în România?
Nu, mi-a fost foarte greu. După ce s-au împlinit 25 de ani de când am cântat prima dată la Filarmonică „Requiem“ de Verdi, aş fi vrut să îl interpretez din nou alături de colegi şi de sora mea, Mioara Cortez. Atunci mi s-a spus de la Comitetul Central de la Bucureşti: „să vină să stea la coadă la ardei“. Veneam însă des să mă închin la mormântul părinţilor, mergeam la casa părintească şi pe dealul Cetăţuia din Iaşi.
Foto: David Muntean
După Revoluţie, unde aţi cântat?
Peste tot. Şi la Filarmonica din Iaşi, şi la Cluj, şi la Bucureşti. A fost o bucurie să fiu în faţa tinerilor. Era o generaţie care nu mă auzise deloc.
V-aţi propus vreodată să ajungeţi pe scenele unor teatre lirice ca Metropolitan din New York şi Scala din Milano?
Nu, de fiecare dată când mă duceam în străinătate, ziceam că e ultima oară. Bineînţeles că făceam totul ca să fiu foarte bine pregătită, pentru că sunt perfecţionistă. Nu ştiu cum se întâmpla, dar mereu se lega un contract de altul.
În Occident, aţi avut vreun complex al artistei venite din Est?
Aveau ei complexe în faţa mea. Mulţi dintre cei care am plecat din ţară eram atât de bine pregătiţi de profesorii români, încât cei de acolo nu prea puteau să ne sufere.
În general, un artist se concentrează şi se impregnează de rolul pe care îl face în momentul respectiv. Cu cât îl pătrunzi, cu atât îl iubeşti mai mult.
„Carmen“, rolul cu care a debutat pe marile scene
Am citit în cartea lui Marius Constantinescu despre un duet cu Placido Domingo. Ce s-a întâmplat cu rochia
dumneavoastră atunci?
Eram la Metropolitan şi trebuia să fac rolul Julietei. Mi-au dat o rochie albă, superbă, cu perle cusute de mână. Mi-au zis: „Să fiţi atentă, că a costat 10 mii de dolari“. Eu îmi ziceam: „Uite ce proşti sunt. Se duceau la o mercerie, cumpărau cu metrul ceva şi ar fi avut acelaşi efect“. Le-am spus: „Bine, am să încerc“. Şi am început duetul de dragoste cu Domingo, pe nişte perne. Cum mă lua în braţe, mai crăpau câteva perle. Eu, în gând: „S-au mai dus o sută de dolari“. Până la urmă, am rămas cu puţine perle, pentru că Domingo nu glumea.
De ce rol v-a fost mai greu să vă despărţiţi?
Mi-e greu să răspund, pentru că, în general, un artist se concentrează şi se impregnează de rolul pe care îl face în momentul respectiv. Cu cât îl pătrunzi, cu atât îl iubeşti mai mult. E ca şi cum ai iubi un om extraordinar, dar, după ce s-a consumat, treci la altul. Nu îi amesteci.
Foto dreapta: În opera „Werther“ de Massenet
Dar „Carmen“?
„Carmen“ s-a pus în drumul meu pentru că eram frumoasă şi bine pregătită. Aveam sânge spaniol, aşa că făceam un rol tare bun. Era un rol atrăgător, fără să fie vulgar. Mi se pare foarte straniu, dar am debutat cu „Carmen“ la opera din Paris, la cea din Londra, la Scala din Milano, chiar şi la Metropolitan. Niciodată n-am ales-o eu. Ei mi-au pus-o pe cocoaşă, că spuneau că fac reţetă. Aveam multe alte opere pe care le iubeam foarte mult.
Ce ştiţi despre originile spaniole?
Ai mei au fost nişte leneşi şi nu s-au informat. Am o mătuşă care mi-a lăsat ce ştia ea. Originile au fost, într-adevăr, din Spania. Se spune că negustorii bogaţi mergeau spre Orient prin România. Trecând prin ţara noastră, au găsit femei frumoase, iar unii s-au aciuat.
Aţi fost mereu pe picior de plecare, pentru a concerta în diverse colţuri ale lumii. V-a lipsit un „acasă“?
Noi, artiştii, suntem cetăţenii lumii. Suntem peste tot acasă. Plecăm cu lunile şi luăm cu noi fotografiile alor noştri. Ne creăm un fel de climat despre care spunem că e „acasă“. Este destul de fictiv, dar îl construim, că nu putem să trăim ca nişte buruieni.
Aveaţi astfel de fotografii cu dumneavoastră?
Întotdeauna. Şi cu părinţii şi cu fetiţa, Cătălina.
„Carmen“ s-a pus în drumul meu pentru că eram frumoasă şi bine pregătită. Aveam sânge spaniol, aşa că făceam un rol tare bun. Era un rol atrăgător, fără să fie vulgar.
Când aţi urcat pe scenele mari, pentru prima dată, aţi avut emoţii?
Înainte să cânţi, sunt emoţii cumplite, dar, în momentul în care pui piciorul pe scenă şi începi rolul, dispar, pentru că nu ai timp să te gândeşti. Emoţia se pune în gât, unde sunt corzile vocale, şi la diafragmă, unde e respiraţia. Am învăţat încet cum funcţionează lucrurile, dar acolo aceste cunoştinţe nu prea mă mai ajută. În fond, avem nevoie şi de puţin trac la început. Important e să nu fie distructiv.
CV
Data şi locul naşterii: 26 decembrie 1935, Iaşi
Studiile şi cariera: A urmat cursurile Şcolii de Muzică şi ale Conservatorului din Iaşi, după care a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti.
În 1964, a câştigat Marelui Premiu de la Toulouse. Ulterior, a fost distinsă cu Marele Premiu special „Kathleen Ferrier“ din s’Hertogenbosch (Olanda, 1965) şi cu Premiul I şi medalia de aur, la Concursul Internaţional de Muzică „George Enescu“ din Bucureşti (1967). A lucrat cu regizori precum Franco Zeffirelli, Luchino Visconti, Pier Luigi Pizzi şi Margherita Wallmann şi cu dirijori ca Georges Prêtre, Jean-Claude Casadesus, Zubin Mehta şi Riccardo Muti. De-a lungul timpului, a cântat pe scenele celor mai importante teatre lirice, printre care se numără: Metropolitan Opera din New York, Teatro alla Scala din Milano, Teatrul Capitol din Toulouse, Staatsoper din Viena şi Opera Garnier din Paris.
Locuieşte în: Paris
Fragment din volumul „Cortez“ de Marius Constantinescu, ediţia a II-a, Humanitas
În casa mea, Viorica a intrat atunci, în acea primăvară din 1990. Cred că era aprilie şi mai erau doar câteva zile până la concertul ei mamut de la Sala Radio, prin care îşi marca simbolic revenirea în ţară după 20 de ani. Nu-mi mai era o necunoscută. Intrarea ei pe uşă fusese precedată de poveştile frumoase ale mamei, care o cunoscuse la Staatsoper Viena, în ianuarie, cu ocazia celebrei Benefizgala für Rumänien. Acolo, alături de Plácido Domingo, José Carreras, Agnes Baltsa,
Eugenia Moldoveanu, Ileana Cotrubaş sau Mara Zampieri, Viorica Cortez cântase (superb, de altfel)„Mon coeur
s’ouvre à ta voix“ din Samson şi Dalila. Personajul de taină căpătase o imagine: o femeie înaltă, dezinvoltă, cu părul roşcat şi bogat, elegantă în rochia neagră cu flori mari mov, strânsă pe talie. Căpătase o voce. O magmă roşiatică, de catifea, care ţi se prelingea până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului şi din care se ridicau limbi de foc, acute glorioase. Mulţumesc anilor trecuţi de atunci că mi-au pus în vorbe ceea ce am simţit când am auzit-o prima dată... (...)
S-a râs mult la acea masă. Şi s-au spus poveşti. Georges Prêtre şi Franco Corelli, Maurice Béjart şi Herbert von Karajan, Marina Krilovici şi Arta Florescu, Mario del Monaco şi Fiorenza Cossotto... Despre unii auzisem, despre alţii, nu. Am râs şi eu, am ascultat cu gura căscată, am roşit (unele vorbeau fără perdea despre o lume total străină de mine), m-am plictisit, m-am animat la loc, dar cred că atunci mi-am dat seama foarte limpede de ceva: cel mai preţios lucru pe care îl are un artist nu este nici vocea, nici harul, nici casa, nici inelul de pe deget, nici maşina, nici blana de pe umeri sau partenerul de lângă. Nimic nu egalează colecţia de poveşti pe care acesta o adună într-o viaţă. Seria de amintiri care trece de la un an la altul, de la o scenă la alta, de la un personaj la altul şi a cărei constantă unică este el, artistul, acelaşi şi mereu diferit, modelat de timp şi de experienţă ca dunele deşertului de vânt.
La sfârşitul anului 1993, apărea„Viorica Cortez. Enciclopedia unei cariere“, încununarea acribiei de istoric şi pasiunii de soţ şi de meloman ale lui Dolfi. Monumentala carte reprezintă sursa cea mai autoritară pentru oricine e curios sa vadă la ce altitudini a ajuns parcursul profesional al Vioricăi Cortez. Poate să urmărească lesne drumul de la Hârlău-Cotnari şi Hălăuceşti la Paris, Bagdad, Rio de Janeiro, Tokyo sau Amsterdam. Poate să îi numere apariţiile de la Scala, spectacolele cântate cu Nicolai Ghiaurov şi Mirella Freni, colaborările cu Jorge Lavelli şi concertele dirijate de Seiji Ozawa. Poate să citească (aproape) toate cronicile care au acompaniat episoadele Vioricăi prin micile şi marile teatre ale lumii. Toată cariera până în 1993 e acolo. Fiecare producţie, fiecare dirijor, fiecare debut, fiecare pas.
Ar fi trebuit să existe, fireşte, şi „Viorica Cortez. Enciclopedia unei cariere“ - partea a II-a. Cariera a continuat, a cuprins alte figuri, alte locuri, o Viorica declinată în alte feluri.
Cariera a continuat, a cuprins alte figuri, alte locuri, o Viorica declinată în alte feluri. Nu a continuat, însă, drumul lui Dolfi, oprit brutal într-un accident de maşină pe un drum în apropiere de Vaslui. Se întâmpla în martie 2001. După, probabil, cel mai dramatic an din viaţa sa, în decembrie, Viorica revenea pe scenă în dublul rol al Contesei de Coigny şi al lui Madelon din Andrea Chenier de Giordano, la Sevilla.
Alături de jurnalistul Marius Constantinescu, autorul cărţii. Foto: Arhivă Marius Constantinescu
Se încarcă comentariile...
