Arte

articolul anterior articolul urmator

Ion Bogdan Ştefănescu: Argumentul suprem este şi definiţia perfectă a muzicii pe care a dat-o Nichita Stănescu

0
30 Mar 2020 14:45:10
Oltea Şerban-Pârâu
FOTO Virgil Oprina
FOTO Virgil Oprina

Flautistul Ion Bogdan Ştefănescu este solist al Filarmonicii ”George Enescu”, prof. univ. dr. la catedra de flaut din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti şi solist al Filarmonicii ”Banatul” din Timişoara. Pe de altă parte, este una dintre cele mai efervescente personalităţi intelectuale din domeniul artelor spectacolului din România.

O.Ş.P. Această primăvară a anului 2020 este dificilă pentru majoritatea artiştilor din România şi din lume, prin efectele indirecte generate de pandemia care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume. Cum credeţi că vor parcurge actorii, muzicienii… această perioadă?

I.B.S. Deocamdată, cu siguranţă, mulţi visează la ce ar fi putut realiza dacă stagiunile nu s-ar fi întrerupt. Sunt foarte multe planuri năruite peste noapte pentru care unii dintre noi lucram de mult timp. Repetiţiile şi filmările întrerupte ale unor viitoare premiere de teatru sau film se pot relua, dar concertele fixate pentru această stagiune nu-şi vor mai putea găsi loc în cele viitoare, deja conturate. Apoi, inevitabil, va urma o perioadă în care artiştii vor simţi nevoia să se implice social (deja suntem în această fază), cu ajutorul tehnicii care ne permite să trăim într-o lume virtuală. Numai că arta interpretativă presupune un schimb de energii care se poate petrece numai în sălile de spectacol. Publicul are un rol decisiv în reuşita scenică a artiştilor. Milioanele de ”like-uri” de pe reţelele de socializare nu se vor putea compara niciodată cu aplauzele pe viu ale spectatorilor. Şi, în sfârşit, dacă situaţia se va prelungi, va urma şi faza în care interpreţii se vor isteriza, pur şi simplu, vor fi epuizaţi pshihic, din cauza faptului că nu apar pe scenă. Va fi dramatic. Dar gravitatea situaţiei se va resimţi abia după ce va trece această pandemie, iar comunităţile plăpânde din punct de vedere financiar şi logistic, aşa cum suntem şi noi, vor suferi cel mai tare. Vor exista tot mai puţini bani pentru artişti şi, cred, tot mai puţin public. După revoluţie, în 1990, nu am avut niciun concert. Sălile de teatru şi de concert erau goale, pentru că spectacolul străzii era mult mai incitant, iar mirajul televiziunii acaparase minţile tuturor. De data aceasta, mi-e teamă că mentalitatea oamenilor se va schimba radical: nu se vor mai săruta pe obraji, nu vor mai da mâna unii cu alţii, vor fi reticenţi faţă de tot ceea ce presupune adunare şi nu vor mai avea, o perioadă, apetit pentru frumos, din cauza fricii şi a psihicului serios afectat de lunga izolare. Vor prefera viaţa artistică virtuală, fără riscuri: computerul se poate virusa fără riscuri majore, dar omul ba. Mă surprinde însă reacţia majorităţii instituţiilor de teatru din România şi din lume care lansează în eter o mulţime de spectacole pe care le au în repertoriu. Când se va încheia acest coşmar, cine va mai intra în sălile lor, dacă toată lumea a avut ocazia să vadă spectacolele pe internet?

O.Ş.P. Pe de altă parte, în opinia dumneavoastră, cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze opinia publică în relaţia cu artiştii?

I.B.Ş. Artiştii vor rezista şi vor avea întotdeauna o poziţie privilegiată în mentalul colectiv. Românii preţuiesc artiştii. Totul e să mai aibă vlagă să-i susţină, când va fi posibil, prin prezenţa lor în sălile de teatru şi de concert. Am avut o idee, salutară cred, pe care am redescoperit-o pe frecvenţele Radio România: am spus într-un comunicat de încurajare imprimat pentru Radio România Cultural că absolut toate radiourile, inclusiv cele particulare, ar trebui să difuzeze, pe toată perioada situaţiei de urgenţă, numai artişti români. În timpul izolării prelungite, radioul le poate fi oamenilor cel mai bun prieten. Astfel, întreaga populaţie ar avea ocazia să-şi cunoască, îndrăgească şi respecte artiştii. În plus, interpreţii ar putea obţine ceva bani din drepturile de autor.   

O.Ş.P. Profesorul Ion Bogdan Ştefănescu este acum, la rândul său, departe de studenţii săi, de cei împreună cu care a construit, încă din 2016, ansamblul Flaut Power. Cum parcurgeţi această perioadă?

I.B.Ş. Să privim partea plină a paharului. Poate că această catastrofă va schimba complet sistemul de învăţământ. În 1994 realizam un master în America, la Universitatea din Illinois ”Urbama-Champaign”, unde au predat Mircea Eliade şi George Enescu. La acea vreme, câtă lume, în România, avea computer acasă? Ei bine, a trebuit să învăţ să lucrez la computer peste noapte. Astăzi, viaţa nu se poate concepe fără această maşinărie sau fără telefonul mobil. Tinerii nu pot înţelege că au existat şi vremuri fără internet. Tot atunci, în America, am văzut că învăţământul se poate face foarte bine şi de la distanţă, dacă programele de curs şi testele grilă sunt bine gândite şi alcătuite. Cred că acum se va contura şi la noi o astfel de posibilitate, după 30 de ani. Mai rămâne doar să se schimbe în bine sistemul de gândire al celor care conduc destinele învăţământului românesc şi, implicit, al rectorilor şi decanilor, fiindcă universităţile au autonomie, dar este un subiect acut şi complex despre care probabil vom vorbi într-un alt interviu. În clipa aceasta, pe cât de departe geografic mă aflu de studenţii mei – majoritatea sunt din Moldova şi Transilvania –, pe atât de aproape sunt de ei datorită internetului. In calitate de profesor la Universitatea de Muzică din Bucureşti, în această perioadă susţin cursurile pe skype. Respectăm orarul stabilit pentru anul universitar şi lucrăm mai aprig ca oricând. Adevărul este că am nişte studenţi excepţionali. Nu numai că sunt foarte talentaţi, dar sunt şi isteţi, tenace, plini de avânt tineresc şi cântă foarte bine la flaut. Tare mult aş vrea să-i văd pe toţi realizaţi. Ar merita cu prisosinţă. Într-adevăr, am înfiinţat ansamblul Flaut Power în care activează toţi studenţii clasei mele de flaut. Este însă un ansamblu modulant, fiindcă i se schimbă componenţa în fiecare an, după cum intră sau termină studenţii Universitatea. Planul nostru era ca, în luna mai, să pornim un turneu naţional. Voiam tare mult să-i scot în lume, iar publicul ar fi avut şansa să asculte o formulă artistică unică în România: o orchestră de flaute de toate mărimile. În plus, studenţii ar fi avut ocazia să cânte pe scenă cu mine şi să afle ce efort presupune crearea unui astfel de demers artistic, de la alcătuirea programului şi atitudinea scenică care dau valoare şi impact actului artistic, până la un adevărat sistem logistic care face posibilă o deplasare remunerată prin mai multe oraşe ale României. Ar fi fost pentru ei o experienţă revelatoare şi cu siguranţă vom reuşi să o facem, dacă nu acum în mai 2020, puţin mai târziu.

O.Ş.P. Contextul este unul fără precedent. Atât la nivel uman, social, cât şi la nivel artistic. Dar, ca entitate artistică şi culturală, nu poţi exista decât în context. Cum credeţi că ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice. Pe ce repere ne-am putea sprijini acum?

I.B.Ş. Pe cele etern valabile: pe Biblie, pe cărţi şi pe muzică. Adică pe tot ce înseamnă hrană pentru suflet şi spirit, ca să ne menţinem vii. E o perioadă de reevaluare şi de acumulări binevenită pentru fiecare dintre noi. Trăiam într-un fel de ”tornadă” a evenimentelor artistice. Nu mă refer doar la mine, ci la toată lumea artistică. În fiecare zi se organiza un festival printr-un cătun sau oraş de mare importanţă. Ba chiar şi trei-patru festivaluri în acelaşi timp şi în acelaşi oraş. Se alocau bani pe tot felul de evenimente, foarte diferite din punct de vedere artistic, unele valoroase, unele discutabile. Poate că acum e momentul ca întreg sistemul artistic să se reorganizeze, să se repoziţioneze. Să fim sinceri: în România prea multă lume scrie şi mult prea puţini citesc! Personal, cred că ar trebui să avem mai puţine evenimente artistice, dar de o foarte înaltă calitate. Pentru asta e nevoie de manageri de anvergură. Putem reface peisajul cultural românesc chiar din izolare, prin crearea unor proiecte demne de luat în seamă. Avem timp să gândim şi să punem în pagină ceea ce imaginăm. Avem, de fapt, nevoie de un adevărat proiect de ţară pentru recuperarea şi promovarea valorilor noastre artistice. Dacă întrebarea viza apariţia artiştilor în mediul online, atunci pot să spun că, într-adevăr, aceasta este pornirea de moment, dar riscul este enorm, este în primul rând un risc de demitizare a actului artistic. Aşadar, o astfel de apariţie trebuie să aibă un motiv consistent şi foarte bine condus. Numai aşa capătă şi valoare artistică. Spre exemplu, dacă putem susţine ideea, chiar am putea realiza turneul naţional ”Flautul fermecat” din 2020 în mediul virtual.

O.Ş.P. La 20 de ani treceam împreună prin schimbările economice, sociale şi politice pe care avea să le genereze Revoluţia din 1989, un fenomen pentru care existase precedent într-un fel sau altul, la scara istoriei. La 50 de ani, trecem printr-o situaţie pe care istoria nu a consemnat-o, dar care generează deja efecte economice şi sociale majore. Ce rol social credeţi că ar trebui să joace artiştii, oamenii de cultură într-o perioadă în care toate energiile sunt canalizate către lupta pentru supravieţuire.

I.B.Ş. E un moment de cumpănă, într-adevăr. Spre deosebire de doctori, care îşi riscă viaţa salvându-i pe alţii şi care trebuie să înveţe să reacţioneze într-o secundă pentru un efect solid în viitor, artiştii sunt supuşi unui alt tip de încercare: trebuie să înveţe să aibă răbdare şi să facă planuri artistice şi financiare pentru un viitor nu foarte apropiat. Pandemii au mai existat, nu demult, cum ar fi Ebola sau Sars, dar nu ne-au afectat pe noi, aşa că nu ştim prea multe despre ele. Holera, ciuma au fost, la vremea lor, devastatoare. Ba chiar şi răcelile erau mortale dacă nu se descoperea penicilina. Acum aşteptăm un nou miracol, un vaccin salvator. Dar generaţia noastră a trecut şi prin cutremure majore şi prin accidente nucleare ca cel de la Cernobîl, probabil şi prin altele, despre care nu am aflat. Aşadar, organismul şi psihicul nostru se adaptează vicisitudinilor. Această situaţie dramatică reprezintă pentru creatori (scriitori, poeţi, artişti plastici, regizori, scenarişti şi compozitori) un puternic rezervor de inspiraţie. Numai suferinţa generează adevărata artă. Interpreţilor, însă, le rămâne, deocamdată, doar rolul social. Prin exemplul lor pot îndemna populaţia să se protejeze, pot oferi produsul lor artistic pentru strângere de fonduri necesare combaterii pandemiei şi pot aduce linişte sufletească şi speranţă prin promovarea frumosului. Mi-ar plăcea să se profite de sistemul online şi să se realizeze o mare comunitate artistică în care interpreţii importanţi ai fiecărei ţări să colaboreze. Muzicienii români, spre exemplu, ar putea avea o şansă imensă pe care nici Festivalul “Enescu” nu le-a oferit-o în atâtea ediţii: să cânte alături de nume consacrate pe plan mondial în scopul strângerii de fonduri. S-au realizat astfel de incursiuni pentru varii motive, din Japonia, în Europa sau America, Africa şi Australia. Nu este deloc imposibil. Ne trebuie doar iniţiativă, tehnică şi logistică. Aşadar, acţiune! Tot e la modă ca orice discurs actual să pună accent pe cuvântul ”împreună”.

O.Ş.P. Dacă prezentul nu ne oferă foarte multe opţiuni, să ne întoarcem puţin asupra trecutului. După studiile urmate până la nivel de doctorat în cadrul Universităţii de Muzică din Bucureşti şi respectiv la Universitatea Illinois din Urbana-Champaign, SUA, şi cursuri speciale sub îndrumarea celor mai de seamă flautişti ai lumii, precum James Galway (Reggio Emilia – Italia şi Weggis - Elveţia), Wolfgang Schultz (München – Germania), Alain Marion (Nissa, Franţa), Pierre Yves Artaud (Darmstadt – Germania) aţi început o activitate artistică prolifică, pe toate meridianele. Privind acum retrospectiv asupra acestor 30, chiar 35 de ani de recitaluri şi concerte susţinute în România şi în străinătate: Anglia, Franţa, Spania, Cehia, Coreea de Nord, Japonia, SUA, Ungaria, Italia, Germania, Olanda, Elveţia, Suedia, Norvegia, China etc. ce vi se pare memorabil. De care dintre aceste sute, mii de momente muzicale vă aduceţi aminte într-o manieră mai specială?

I.B.Ş. Până nu demult nu mă gândeam la acumularea rapidă a anilor. Cum am împlinit 50 de ani însă, simţirea şi gândirea s-au schimbat peste noapte. Am devenit mai atent la bilanţuri, decât la ce se va întâmpla în viitor, astfel încât am realizat şi eu că am aproape 37 de ani de carieră. Mă tot gândesc dacă las ceva valoros în urma mea sau a fost o zbatere în van. Când văd apreciere şi respect în ochii oamenilor cu care mă întâlnesc, îmi spun că am realizat lucruri importante, dar când dau peste indolenţă şi indiferenţă, am un gust foarte amar. Luna trecută am avut revelaţia că în structurile administrative din Ministerul Învâţământului nimeni nu ştia cine sunt, fiindcă au cerut să dovedesc cu programe şi afişe tot ceea ce am declarat că am cântat. Cu alte cuvinte, activitatea celor care realizează lucruri puţine poate fi luată ca reper, dar cei care ies din tiparul mediocrităţii devin suspecţi. Adevărul este că am cântat enorm. Am avut norocul unei familii care m-a încurajat. Mama mea, Liliana Pleşa Iacob, reputat traducător de limbă spaniolă, bunica – Maria – şi tatăl meu vitreg – dr. Alexandru Iacob – m-au susţinut financiar, psihologic şi au crezut în destinul meu artistic cu toată fiinţa lor. Tatăl meu, Eusebiu Ştefănescu, mi-a oferit un suport artistic fascinant. Am păşit pe scenă, alături de el, la vârsta de 14 ani, într-un spectacol pe versurile lui Nichita Stănescu – ”Frunză verde de albastru”-, în care cântam muzica Doinei Rotaru, alături de muzicieni consacraţi. Prin tatăl meu am ajuns să cunosc elita culturală a acestei ţări. Am urcat pe scenă alături de cei mai mari actori, de la Gheorghe Cozorici şi Ovidiu Iuliu Moldovan, până la Florian Pittiş, Mircea Albulescu, Alexandru Repan şi Dorel Vişan, de la Leopoldina Bălănuţă, la Maia Morgenstern. Am colaborat cu regizori foarte importanţi (Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie şi mulţi alţii), în teatru şi radio. Tot la 14 ani, adică în 1983, am debutat pe scena Ateneului Român. Un eveniment întipărit în memoria afectivă. Exista şi pe atunici Orchestra Tineretului Bucureştean, condusă de Nicolae Racu, alături de care am cântat, ca solist, concertul ”Privighetoarea” de Antonio Vivaldi. Acel concert mi-a făcut mult bine, fiindcă imediat după aceea, am primit din partea d-lui Petre Codreanu, secretarul muzical al Filarmonicii ”George Enescu”, invitaţia de a susţine, anual, un recital la Sala Mică a Ateneului Român. Lovitura de graţie a venit în 1987, ultimul nostru an de liceu, când am avut recital, la Ateneul Român, cu Dan Grigore şi cu profesorul meu de flaut, Virgil Frâncu (solist al Filarmonicii). Acela a fost momentul decisiv pentru cariera mea. Faptul că Dan Grigore a acceptat să cânte cu mine mi-a dat aripi uriaşe. Am început să cred în gestul meu artistic. A fost un moment de graţie pe care nu o să-l uit niciodată. Apoi au existat, de-a lungul vremii, tot felul de întâlniri memorabile: cu Ion Ivan Roncea, cu care am făcut un cuplu artistic mai bine de 20 de ani, cu muzicienii desăvârşiţi ai Trio Contraste – Sorin Petrescu şi Doru Roman – cu care, din anul 2000 încoace, cânt mai bine de 30 de concerte anual, cu compozitorii români atât de valoroşi, de la Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Ştefan Niculescu şi Aurel Stroe, la toate generaţiile ulterioare. Avem cea mai spectaculoasă şcoală de compoziţie din lume. Foarte mulţi au scris pentru mine, dar şi mai mult, i-am cântat pe toţi pentru că, realmente, iubesc compozitorii români. Unele dintre cele mai importante realizări ale mele au fost în domeniul muzicii contemporane. Alături de Irinel Anghel am înfiinţat ProContemporania, alături de Dan Dediu am înfiinţat formaţia Profil. Barock Orchestra şi Flaut Power sunt două momente importante în cariera mea. Consider colaborări esenţiale şi CD-urile mele cu Doina Rotaru şi Violeta Dinescu. Am peste 50 de CD-uri publicate în România, dar mai ales în străinătate. Am şi un duo cu chitaristul Costin Soare, de mai bine de 15 ani. Am cântat cu alţi pianişti de referinţă din peisajul românesc precum Steluţa Radu, Horia Maxim sau Horia Mihail, iar cu acesta din urmă am realizat multe ediţii ale turneelor naţionale Flautul de aur şi Flautul fermecat. Am cântat cu majoritatea orchestrelor din ţară şi cu dirijori de marcă ai acestei ţări, de la Emanuel Elenescu, Peter Oschanitzky, Remus Georgescu şi Ludovic Bacs, la Cristian Mandeal, Horia Andreescu şi mai tinerii Camil Marinescu, Radu Popa, Tiberiu Soare şi Gabriel Bebeşelea. Apoi sunt întâlnirile cu cei mai mari flautişti ai lumii, cu care am avut şansa să studiez : Alain Marion, la acea vreme şeful catedrei de flaut de la Conservatorul din Paris, Wolfgang Schultz, profesorul de flaut de la Academia din Viena şi prim flautist al Filarmonicii vieneze, Alexander Murray, profesorul meu din America, mulţi ani prim flautist al Filarmonicii londoneze şi, în fine, Sir. James Galway, muzicianul care mi-a schimbat viaţa flautistică. În tot acest noian de evenimente sunt încă patru momente întipărite în patrimoniul sufletului meu: un recital la Mannheim, cu Trio Contraste, unde realizam un portret Aurel Stroe, când maestrul, aplaudat minute în şir, a urcat pe scenă şi, cu lacrimi în ochi, m-a sărutat pe obraz şi mi-a şoptit :” Mă bucur nespus că am trăit să ascult acest concert. A fost ireal de frumos ! ”, apoi emailul pe care Alex Murray mi l-a trimis în urma unor imprimări cu mine pe care le ascultase: ”… cu siguranţă, când Jean Pierre Rampal a murit, spiritul lui a intrat în tine ” şi cuvinele lui Sir James Galway scrise pe un program de sală al Galei flautistice în care mă desemnase să cânt, în 2003, la Reggio Emilia: ”A fost o bucurie să te ascult cântând”. În fine, o amintire dureros de frumoasă este şi săptămâna în care am imprimat pentru Radio România Cultural spectacolul ”Visători la steaua singurătăţii” alături de tatăl meu, Eusebiu Ştefănescu, aflat atunci pe ultima sută de metri. A fost răvăşitor pentru toţi cei care am participat la acest eveniment esenţial pentru cutura română.

O.Ş.P. Ion Bogdan Ştefănescu a participat la o serie impresionantă de festivaluri naţionale şi internaţionale: George Enescu, 2019 (solist), 2017, 2015, 2013 (solist alături de Orchestra ”Harmonius” din Osaka, dir Naoto Otomo); 2009 - invitat cu două recitaluri; 2007 - în dublă ipostază: de solist şi dirijor, alături de Orchestra de Cameră Radio; recitaluri în ediţiile 2005 , 2003, 1985; International Music Days ”Liviu Dănceanu”, Bacău, 2019; Vacanţe Muzicale, Piatra Neamţ, 2017; NFA (Congresul Mondial al Flautiştilor), Washington, 2015; Festivalul Internaţional Intrada, Timişoara, 2015, 2016, 2017, 2018; British Flute Society, Manchester, 2012; Culture Escape, Elveţia, 2007; Zeit für Neue Musik, Bayreuth, Germania, 2006; Festivalul Steingreber, Bayreuth, Germania, 2006; Festivalul “George Enescu”, München, Mannheim, Germania, 2005 şi Strasbourg, Franţa, 2006; Music Fest, Luxemburg, 2005; Festivalul Profil, Bucureşti, 2005 şi 2006; Wien Modern, Viena, Austria, 2004; Festivalul Meridian, 1988 până în prezent; Congresul Internaţional al Flautiştilor, Kanssas City, SUA, 1994; Congresul Internaţional al Flautiştilor, München, Germania, 1991; Festivalul Internaţional de Muzică Nouă, Darmstadt, Germania, 1990; Festivalul Mondial al Tineretului - Phenian, Corea de Nord, 1989; Săptămâna Internaţională a Muzicii Contemporane – Bucureşti, toate ediţiile. Aruncând o privire retrospectivă şi... subiectivă, participarea la care dintre acestea v-a marcat dezvoltarea carierei?

I.B.Ş. Fiecare dintre ele, pentru că pentru festivaluri te pregăteşti cu foarte mare scrupulozitate, ca si pentru concursuri, de altfel, fiindcă sunt foarte mulţi ochi avizaţi aţintiţi asupra ta. E o presiune psihică uriaşă. Trebuie să controlezi totul în cele mai mici detalii. Contează enorm impresia pe care o laşi. În concertele uzuale, publicul e mai îngăduitor şi entuziast, în conjuncturile în care sunt alăturate numele importante ale momentului, pretenţiile se schimbă. Nu vedeţi că Festivalul ”George Enescu”, spre exemplu, a ajuns să fie judecat ca o competiţie ? Până şi criticii pică în această capcană, nu numai publicul sau noi, muzicienii avizaţi. Invitaţii sunt disecaţi, analizaţi la microscop, sunt înfieraţi, dacă cumva greşesc, sunt catalogaţi şi ierarhizaţi. Avem obsesia clasamentelor : ce orchestră a cântat cel mai bine, ce interpret, ce formaţie de muzică de cameră etc. Vorbele dor cel mai tare şi pot avea un impact de lungă durată asupra artiştilor. Oamenii au o mare doză de răutate, practică cu voluptate limbajul contondent, aşa că trebuie să fii foarte bine antrenat din toate punctele de vedere, adică şi profesional, dar şi psihic şi sufleteşte. Cu toate că festivalurile ar trebui să însemne perioade de mare bucurie în viaţa culturală a cetăţilor, riscă, de multe ori, să devină mult prea analitice şi, de aceea, reprezintă o miză importantă în cariera fiecărui artist.

O.Ş.P. Premiile şi distincţiile nu v-au ocolit de-a lungul carierei, de la concursurile din liceu şi facultate şi ajungând până la Premiul ”Constantin Brâncuşi” acordat de Marea Lojă Naţională din România în parteneriat cu Academia Română, 2018 sau "Meritul Cultural" în grad de Cavaler, medalie conferită de Preşedintele României, 2011. Cât de important este acest tip de recunoaştere pentru un artist?

I.B.S. Aş fi necinstit să spun că nu contează. E foarte important ca, din când în când, să ţi se acorde recunoaştere în domeniul tău de activitate. Eu mă mândrescu cu premiile şi distincţiile obţinute de-a lungul carierei şi le sunt profund recunoscător celor care mi le-au conferit. Spre exemplu, Premiul I la Concursul ”Concertino” Praga, obţinut în anul 1986, este o preformanţă pe care nu a mai atins-o niciun suflător român până astăzi. De asemenea, Premiul pentru interpretare acordat de Uniunea Compozitorilor din România, în anul 2009, are o valoare imensă şi pentru că nu a mai fost acordat niciodată până atunci în istoria de 100 de ani a Uniunii. Premiul pentru cea mai bună interpretare din cadrul seminarului organizat de Sir James Galway, la Reggio Emilia, în 2003, este o dovadă a calităţilor mele. E drept că există şi artişti care nu pun preţ pe distincţii, dar, pentru mine, premiile reprezintă o recunoaştere şi o încununare a activităţii pe care o desfăşor, sunt practic oglinda meritelor mele.

O.Ş.P. Ion Bogdan Ştefănescu este membru fondator al ansamblurilor „Pro Contemporania” şi „Profil” şi fondatorul „Barock Orchestra” şi ”Flaut Power”. Este, de asemenea, membru al Trio „Contraste” şi al cvintetului de suflători „George Enescu”. Aţi fost atras de muzica de cameră, de cântatul împreună, încă de la început, în paralel cu activitate de orchestră. Care dintre aceste experienţe camerale vă este mai aproape dintre cele pe care le-am menţionat? Sau reprezintă fiecare o perioadă?

I.B.S. Toate au avut o importanţă covârşitoare asupra personalităţii mele artistice. Întotdeauna am considerat că un artist trebuie să se asocieze cu alţii de nivelul său sau, de preferat, cu alţii şi mai buni decât el, pentru ca nivelul interpretativ să evolueze continuu. Am avut şansa unor colegi excepţionali (Pro Contemporania, în vremea studenţiei şi, mai târziu, Profil sau Cvintetul ”George Enescu”, alături de membrii Filarmonicii). Experinţa cea mai prolifică a fost şi rămâne cea din Trio Contraste. Dar am înfiinţat şi un cvartet – ”Flautarchi” – alături de colegi cordari din Filarmonică, cu care am imprimat pentru SRR şi am cântat destul de mult, chiar şi la Tokyo. Ansamblurile înfiinţate de mine sunt emblema unor perioade din viaţa mea artistică. Cu Barock Orchestra am realizat ciclul de concerte ”Barock, ba clasic” pentru care Dan Dediu a scirs ”Plastic Rock Concerto”, Gabriel Almaşi – ”Fragments of Purple Vinyl”, Gabiel Mălăncioiu – ”Hasidia”, Lucian Meţianu – ”Topos II”, pentru care Ioan Dobrinescu a realizat zeci de aranjamente. Au scris şi Doina Rotaru, Vasile Timiş sau Violeta Dinescu. Am inventat un concept în care puteam alătura toate genurile muzicale, de la muzica barocului şi clasicismului, până la rock, jazz şi folclor. A fost formaţia cu care am început, încă din 2006, să dirijez şi continui să o fac şi acum prin ansamblul ”Flaut Power”. Dar experienţe camerale splendide am avut şi alături de marii artişti români pe care i-am enumerat mai sus. La un moment dat, am făcut trio şi cu Steluţa Radu şi Marin Cazacu. Am experimentat şi muzica de jazz sau rock alături Johnny Răducanu, care mi-a lăsat moştenire câteva piese de-ale sale, cu Mircea Tiberian, cu formaţia Iris într-un concert memorabil la Sala Palatului, în 2000, în faţa a peste 5000 de spectatori în delir, cu Mike Godoroja & Blue Spirit, în direct, la TVR, cu Berti Barbera şi Nicu Patoi, pe două CD-uri, cu Grigore Leşe, anul trecut, la Ateneul Român. Prin toate aceste manifestări am reuşit să parcurg un repertoriu imens. Am cântat tot ce înseamnă piesă standard pentru flaut, enorm de multă muzică contemporană şi am avut şansa să pătrund şi în alte spaţii muzicale, atipice pentru un interpret de muzică clasică. Este cel mai frumos dar pe care mi l-a oferit viaţa mea de flautist.

O.Ş.P. Un număr impresionant de înregistrări (200, numai în perioada 2003 – 2004) la Radio România şi la Televiziunea Română, de asemenea, înregistrări pentru Deutschlandfunk – Köln, WDR, Bayerische Rundfunk, DRS 2, Société de Musique Contemporaine, Lausannem o discografie ce cuprinde peste 50 CD-uri publicate în România şi la case de discuri din străinătate precum Gutingi, Cavalli şi Sargasso. Cât de importantă este această activitate, privind prin prisma momentului actual?

I.B.S. Pentru mine, toate aceste CD-uri reprezintă zestrea pe care o las. Sper că vor mai urma şi altele până la apusul carierei. Gesturile interpreţilor, prin natura meseriei, se pierd în eter. Practic apariţia într-un concert este unică. Actorii au şansa, dar şi supliciul să joace un spectacol şi 10 ani la rând, ba chiar mai mult. Muzicienii cântă un program, apoi cu totul altul, data următoare. Aşadar, singura posibilitate de a fixa anumite gesturi muzicale rămâne cea a imprimărilor. Nu ştiu dacă Societatea Română de Radiodifuziune păstrează tot ce am imprimat, pentru că ar trebui să fie sute de înregistrări cu mine. La un moment dat, radioul public trimitea echipă şi la Ateneul Român, aşa că am profitat din plin de această ”binecuvântare”. Am acceptat, ba chiar am insistat ca apariţiile mele să fie imprimate, pentru că, de fiecare dată, realizam programe inedite, cu asocieri neaşteptate de instrumente sau cu programe de referinţă din repertoriul flautistic. În plus, atunci când ştii că eşti înregistrat sau când faci imprimări speciale, observi că felul de a cânta ţi se modifică, iar acţiunea, în sine, este extrem de solicitantă. Într-un fel cânţi pentru public şi, cu totul altfel pentru microfon. Resposabilitatea este uriaşă în faţa microfonului, pentru că rămâi « imortalizat » şi cu anumite imperfecţiuni care nu sunt audibile atunci când cânţi pe viu. Este o experienţă care te căleşte enorm.

O.Ş.P. Ion Bogdan Ştefănescu este cunoscut publicului şi în ipostaza de scriitor. Puţini ştiu de apartenenţa la Uniunea Scriitorilor din România, începând cu anul 2012. Iar nu toţi cei care vă admiră ca muzician au parcurs poezii sau texte din volumele  Despre pietre şi păsări (2006); Cuşca fără gratii (2010); Cuvântul de trecere (2011); Glasul sângelui (2012); Lui (2013); Şase scenarii în căutarea unui regizor (2013); Strigăt înăuntru (2014); Un vers care lasă moartea cu gura căscată (2016); Semne-atingeri 2018. De ce simte nevoia muzicianul Ion Bogdan Ştefănescu să scrie versuri?

I.B.Ş. La un moment dat, prea-plinul sufletului meu de muzician a simţit nevoia să se exprime şi prin cuvânt. Poate că a fost şi o reacţie firească la ceea ce trăiam lângă tatăl meu, un recitator excepţional, recunoscut de întreaga tagmă actoricească pentru această calitate rară. Reuşea să imprime un anumit ritm şi sens versurilor, ca nimeni altul. Aşa am realizat că… „cuvântul care bate aerul” înseamnă muzică. Nu e mai puţin adevărat că, în tinereţe, am fost mai mult un cititor de poezie, decât de beletristică. Poezia exercita o atracţie pe care atunci nu o puteam explica. Acum ştiu că poezia şi muzica se întâlnesc în zona inefabilului. Cuvântul scris, cu un ritm bine condus şi, apoi, rostit, capătă puterea de netăgăduit a muzicii, atinge coarda sensibilă a omului, îi mângâie sufletul şi mintea. Ori, ce poate fi mai valoros pentru viaţa noastră decât îmboldirea continuă a trăirilor sufleteşti şi experimentarea valenţelor minţii? Doar sănătatea. Şi faptul că predau şi că, pe lângă exemplul personal interpretativ, explic şi prin cuvinte ceea ce sunetele ar trebui să transmită, este un elocvent exemplu de exerciţiu poetic. E mare lucru ca un profesor de instrument să aibă un vocabular pe măsura muzicii pe care o predă. Studenţii evoluează în mod spectaculos. Cu siguranţă nu aş putea trăi fără muzică şi fără poezie. Argumentul suprem este şi definiţia perfectă a muzicii pe care a dat-o Nichita Stănescu: ”Muzica este răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare mai ‘nainte”.

O.Ş.P. “Flautul fermecat”... este numele unui turneu care ar ajunge în 2020 la a zecea ediţie şi care a pornit de la faptul că la momentul lansării acestuia, Ion Bogdan Ştefănescu cânta pe unicul flaut Muramatsu de aur de 18K din România. Este un turneu care şi-a propus punerea în evidenţă a sunetului şi personalităţii unice a acestui instrument, mult mai puţin cunoscut decât vioara sau pianul. Ce s-a reuşit prin acest turneu de-a lungul a zece ediţii?

I.B.S. Flautul Muramatsu de 18K încă este unic în România. Şi va fi pentru foarte multă vreme de aici înainte, ţinând cont de costul exorbitant. Ideea în sine a acestui turneu, de a promova o adevărată bijuterie, programele de mare succes pe care le-am conceput, lucru foarte greu de realizat atunci când trebuie să ţii cont şi de valoarea repertoriului şi de public, dar şi constanţa cu care turneul a fost prezent în viaţa muzicală, au dus la impunerea flautului în elita instrumentelor solistice în peisajul muzical românesc. Secretarii instituţiilor muzicale nu mai pot face abstracţe de acest instrument. Poate că acest lucru reprezintă cea mai mare realizare a mea. De aici înainte pot profita şi discipolii mei. Le-am creat un cadru în care se pot manifesta, idei să aibă şi calitate în interpretare. Unii o fac deja cu succes. Iar dacă veţi face un sondaj în rândul elevilor şi studenţilor, veţi observa că, marea majoritate, cântă pe flaut Muramatsu. Cu alte cuvinte, am reuşit să impun această marcă, atât de râvnită de toţi marii flautişti ai lumii şi în România. Aşadar, prin turneele ”Flautul de aur” şi apoi ”Flautul fermecat”, am creat un adevărat miraj.

O.Ş.P. Şi o ultimă întrebare adresată profesorului Ion Bogdan Ştefănescu. Ce i-aţi spune unui tânăr flautist care vrea să dea admiterea la acest instrument în anul 2020, în condiţiile fără precedent în care ne aflăm? Cum l-aţi motiva să îşi urmeze visul?

I.B.S. În ciuda multiplelor frici care se instalează în mintea fiecărui tânăr, nu doar din cauza pandemiei nemiloase, dar şi a viitorului nesigur, l-aş îndemna să aibă perseverenţă şi răbdare, atribute esenţiale în realizarea visurilor. Tinerii din ziua de azi vor să obţină succesul foarte rapid, motiv pentru care sunt tentaţi să ardă etapele şlefuirii de sine. Mirajul banului este înşelător şi de aceea foarte mulţi pică în plasa succesului facil. L-aş mai sfătui să-şi asume o continuă stare de veghe, indispensabilă artistului valoros. Trebuie să fie curios, să scormonească, să experimenteze cât mai mult pentru a ajunge la o înălţime artistică demnă de luat în seamă şi, de asemenea, să lucreze continuu pentru a-şi menţine statura profesională care, în timp, îi va asigura şi confortul financiar.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii