Irina Sârbu, cântăreaţă de jazz: „Prin jazz, am libertatea să fiu eu însămi“
0
Interpreta Irina Sârbu, o voce proaspătă, care realizează cu o uşurinţă uluitoare unele dintre cele mai dificile improvizaţii de jazz, spune că s-a „autoconstruit cărămidă cu cărămidă“
De la 5 ani, Irina Sârbu (29 de ani) cochetează cu arta –
pian, bossa-nova, folclor, improvizaţie vocală, teatru. A fost revelaţia serii în timpul unui concert caritabil, „Suflete de aur – Stele pentru o viaţă de copil“, prin care Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a încheiat stagiunea la sfârşitul lunii iunie. În acel show, Irina a reinventat muzica populară, împreună cu violoncelistul Adrian Naidin şi contrabasistul Ciprian Parghel, adăugându-i acorduri de jazz vesele şi spontane. Cu părul prins într-o parte, aşa cum îl poartă Caro Emerald, cu o rochiţă înflorată şi un parfum cu note la fel de florale, Irina Sârbu stă în faţa mea la o terasă cu jardiniere pline, aţi ghicit, de flori de toate culorile. Râde, gesticulează energic şi face ochii mari în timp ce spune „Uai, uai!“, într-o rămăşiţă de accent ardelenesc, deoarece a copilărit la bunicii ei din Cluj. E preocupată dacă îi stă bine părul, dacă limonada de la terasă e îndulcită cu miere sau cu zahăr, după care îmi zice „Shoot!“ şi îi dăm drumul discuţiei. Mă poartă pe meleaguri cu întâmplări fericite legate de muzica jazz, pasiunea ei, care îi permite să fie liberă atât pe scenă, cât şi în viaţă.
„Weekend Adevărul“: Ai spus că rezultatele tale profesionale de până în prezent se datorează şi unui dram de noroc. În ce constă acest noroc?
Irina Sârbu: Norocul înseamnă a întâlni oameni care să te ajute să evoluezi, care au încredere în tine, care te fac să te descoperi. Şi mai ales te învaţă cum să nu pierzi timpul, e un lucru în care cred foarte mult. Mie îmi place să profit de fiecare clipă, să mă agăţ de tot ce mă inspiră.
Şi ce te inspiră acum?
Uite, azi-dimineaţă m-am trezit, mi-am băut cafeaua şi am avut chef să ascult Bob Marley. Am căutat un playlist al lui pe YouTube, iar prima piesă era „No Woman, No Cry“. Mi-am imaginat că sunt pe plajă, în Vama Veche, că ascult melodia asta, că mă uit la mare şi că mă bucur de Dumnezeu, de Univers, de o energie pozitivă. Pe mine mă inspiră tot – soarele, apa, oamenii, muzica, limonada!
Stând acolo, în Vama Veche, ce ţi-ai imaginat că ai putea cânta, care să se potrivească cu starea ta de spirit?
A, nu, acolo m-am imaginat doar stând şi bucurându-mă (râde)! Dar vreau să zic că mi-a trecut prin minte să fac o prelucrare după Bob Marley pe jazz, numai că acum am alte proiecte la rând.
„Trebuie să ai răbdare“
Alături de Marius Mihalache, unul dintre oamenii care o inspiră FOTO Ioana Chiriţă
Eşti foarte dezinvoltă şi veselă pe scenă. Cum ai căpătat această atitudine jovială?
Nu eram aşa la început. Acum zece ani, când am început să cânt, abia dacă spuneam „Bună seara!“.
Ziceam „Urmează piesa «Autumn Leaves»“ şi „La revedere!“, în cel mai bun caz. Dezinvoltura, siguranţa vin din încrederea în tine, din faptul că acumulezi mijloace de exprimare şi îţi vin ideile foarte repede. E ca şi cum ai învăţa alfabetul, după care înveţi să formezi cuvinte, după care propoziţii, fraze şi începi să scrii nuvele, romane. Asta vine în timp şi oricine mi-ar spune că nu îi iese din prima, i-aş zice „Trebuie să ai răbdare“, să construieşti cărămidă cu cărămidă, să te construieşti pe tine, de fapt.
Care sunt, totuşi, tristeţile tale? Cum le depăşeşti şi reuşeşti să-ţi păstrezi optimismul?
Am avut şi eu dramele mele, să ştii. Eu sunt foarte sensibilă când vine vorba de relaţiile de cuplu. Atunci am mai avut momente grele, dar au trecut şi am învăţat şi din nereuşite. Atunci când suntem în mijlocul evenimentelor nu vedem asta, dar când te detaşezi, după un an, doi, zici că acela era exact lucrul care trebuia să ţi se întâmple. Dacă nu merge ceva, renunţă. Înseamnă că nu e pentru tine sau nu e pentru tine acum, indiferent despre ce domeniu vorbim. Atitudinea pozitivă o am de la mama. Şi ştii cum se zice – necazurile să le scrii pe nisip, iar bucuriile pe piatră.
Ce îţi place mai mult: teatrul sau muzica?
Am jucat teatru, dar nu m-a atras atât de mult cum mă atrage muzica. Mai ales că suntem „prietene“ de când aveam 5 ani, ne cunoaştem, ne înţelegem (râde). Mult mai bine mă exprim prin muzică şi, mai nou, prin improvizaţie – îmi place să povestesc prin scat (improvizaţie vocală – n.r.). De exemplu, poţi să spui „Shaba Doo Bee!“ în loc de „Ce mă bucur să te văd!“. Te las să-ţi imaginezi ce vreau să spun. Dacă îţi spun o poveste, nişte cuvinte, tu faci rapid o analogie cu ceva din viaţa ta, pe când atunci când auzi „Shaba Doo Ba“, poţi să te gândeşti la orice, iar asta mi se pare extraordinar, fiindcă nu te influenţez în niciun fel, poţi să îţi imaginezi propria poveste. Dar ca să faci improvizaţie trebuie să ştii muzică, să ştii armonie, să ai o experienţă în spate.
Anca Parghel, un om foarte darnic
Ai putea adapta orice melodie pe ritmuri de jazz?
Tocmai de-asta îmi place jazzul – înseamnă libertate şi darul de a te putea exprima prin artă exact aşa cum eşti tu. Bineînţeles, nu toate melodiile se potrivesc. Uite, de exemplu, acum mă tot gândesc la ce prelucrări să mai fac în proiectul acesta cu Adrian Naidin şi Ciprian Parghel. Piesa „Unde e Târgoviştea?“, pe bossa-nova, a ieşit foarte bine şi m-am mai gândit eu la o alta, care se numeşte „Trece un nouraş pe sus“. E foarte frumoasă, dar pur şi simplu nu se potrivea. Unele piese trebuie lăsate aşa cum sunt, altfel le strici povestea, energia. Vocabularul meu personal, în materie de muzică, înseamnă o frază auzită de la un lăutar bătrân, o frază de la Bobby McFerrin, ceva de la Naidin, ceva de la Anca Parghel, ceva de la mine, ceva de la Marius Mihalache, şi toate, împreună, mă definesc ca artist.
Anca Parghel a fost unul dintre mentorii tăi. Ce ai învăţat de la ea?
Era un om foarte darnic şi foarte deschis. Ea îmi zicea mereu că e bine, la început, să imiţi cântăreţii care îţi plac, dar după aceea trebuie să îţi găseşti propriul stil. Mi-aduc aminte că înregistram orele cu ea şi le tot reascultam pe urmă. Doamne, cum cântam la început! Eram aşa de timidă şi firavă... Aveam 22 de ani când am întâlnit-o. Apoi, am descoperit că jazzul îţi dă o grămadă de variante – de exemplu, Louis Armstrong, care era răguşit. Vocea lui nu era extraordinară, dar tocmai acea răguşeală plăcea, era un defect transformat în calitate. În jazz poţi să faci asta, pe când în pop sau în muzica de operă nu; acolo eşti mereu stresat că trebuie să demonstrezi ceva, să iei o notă aşa cum trebuie, cu respiraţia care trebuie. În jazz, doar te bucuri. Asta e fain, că lumea vine să te vadă cum te bucuri. Poate acesta e un alt motiv pentru care sunt aşa pozitivă: prin jazz am libertatea să fiu eu însămi.
Cu dragostea cum stai?
Foarte bine! Sunt foarte fericită. Am aşteptat fericirea asta ceva timp, dar acum este cu atât mai bine primită (zâmbeşte).
„Publicul trebuie să se întoarcă puţin către suflet“
Irina, alături de Adrian Naidin (stânga) şi Ciprian Parghel, în timpul concertului caritabil de pe 22 iunie, de la Teatrul Naţional Bucureşti FOTO Andrada Pavel
Spune-mi mai multe despre noul proiect în care eşti implicată, alături de Adrian Naidin şi de Ciprian Parghel.
Adrian îşi dorea foarte mult să facă un proiect pe partea de jazz, iar noi începusem deja să ne întoarcem puţin spre muzica românească. Pe Ciprian îl ştiu de mult timp, de zece ani colaborăm, iar Naidin este un om foarte deschis, care mă inspiră. Pe el l-am întâlnit la un concert aniversar Ţăndărică, la Sala Palatului, unde l-am ascultat şi mi-am spus: „Uai, uai, ce om nebun! Ce artist frumos!“. După care ne-am împrietenit când ne-am întâlnit la un concert al meu şi i-am propus să facem un proiect acustic, fără tobe, cu trei voci, fiindcă şi Ciprian, şi Naidin cântă cu vocea. Suntem trei oameni care ştiu să facă mai multe lucruri şi ne folosim de tot ce ştim în muzica pe care o facem. Adrian cântă şi la caval, şi la frunză…
Unde repetaţi de obicei?
La Adrian acasă. El are o casă foarte frumoasă, cu lumină naturală. Ciprian vine cu contrabasul, el cu violoncelul, eu cu vocea. Şi cântăm, bem vin, mâncăm prăjituri... Nu ştim cum să stăm mai mult acolo (râde). Suntem, în primul rând, trei suflete, apoi trei muzicieni şi ne simţim tare bine împreună.
De ce mizaţi pe muzica populară adaptată la jazz?
Românii rezonează cu melodiile pe care le cunosc. Îmi doresc mult să prelucrez o serie de piese instrumentale din folclorul românesc, gen „Hora Staccato“, „Hora mărţişorului“, „Sârba-n căruţă“. Lumea va recunoaşte tema, va vibra cu muzica aceea. Suntem români şi, oricât aş cânta eu jazz şi „Route 66“, publicul nostru se va simţi apropiat tot de piesele pe care le ştie.
Trebuie să ieşi dintr-o sală de teatru cu o lacrimă de bucurie sau de tristeţe, nu contează, dar să fii emoţionat. Irina Sârbu, artistă
Ce melodie îţi place cel mai mult în acest moment?
Dintre toate, „Unde e Târgoviştea?“ îmi place foarte mult, adică eu chiar văd, acolo, bătrâna care stă în gară, speriată. Poate să fie oricine – bunica mea, bunica ta, străbunica, mama – şi atunci sufletul rezonează, te sensibilizezi, te mişcă ceva. Atunci te ridici în picioare şi aplauzi. Cum ar zice Caragiale, trebuie să ieşi dintr-o sală de teatru cu o lacrimă de bucurie sau de tristeţe, nu contează, dar să fii emoţionat. Fac asta pentru că simt nevoia să ajut publicul să se întoarcă puţin către suflet şi simt că reuşesc asta prin muzica românească tradiţională.
În timpul unei reprezentaţii de muzică populară FOTO Aurel Vârlan
A fost muzica populară un plan al tău încă de când te-ai apucat de jazz?
Nu, am avut perioade în care mi-a plăcut foarte mult muzica românească interbelică. Stăteam şi ascultam, scriam partituri nopţi întregi, eram pasionată de asta. Apoi am avut perioada de jazz, de
bossa-nova, de samba, de folclor şi acum sunt toate la un loc, all inclusive! Vor mai urma şi alte tendinţe, sunt sigură. Eu le aştept, pentru că vin la mine. Poate pare puţin din altă lume sau poate chiar e din altă lume, dar eu asta simt.
Pe cine visezi să ai alături pe scenă?
Mi-aş dori, dacă mai vine Bobby McFerrin să concerteze în România, să cânt o melodie împreună cu el. Sau nu neapărat să cânt, ci să stăm la poveşti, fiindcă îl simt foarte bine ca om, ca artist, vorbeşte sufletului meu. Simt că gândim la fel.
Şoricelul Rică, în proiectul „Clasic e fantastic“
Irina Sârbu a colaborat cu trupa Party Collective, la melodia „Atinge“, pentru care au filmat şi un videoclip. Se gândeşte să înregistreze un CD cu Adrian Naidin şi cu Ciprian Parghel în toamnă. Susţine un concert la Papa La Şoni (Vama Veche), sâmbătă, 13 iulie, după care va reveni în Bucureşti pentru un spectacol, pe 19 iulie, la Green Hours. Pe lângă colaborarea cu Naidin şi Ciprian Parghel şi proiectul de teatru pentru copii, unde Irina Sârbu (foto) îl interpretează pe şoricelul Rică în proiectul „Clasic e fantastic. Copilăria marilor muzicieni“, Irina continuă colaborarea cu Marius Mihalache, precum şi cu trupa sa de jazz, formată din Tudor Parghel la tobe, Ciprian Parghel la bas (fiii Ancăi Parghel), Puiu Pascu la pian, Dan Ioniţă la saxofon şi Alex Man la chitară.
Un „şoricel“ în spectacolul „Copilăria lui Mozart“ din proiectul „Clasic e fantastic“ FOTO Ioan Stoica
Doctorat în teatru pentru copii
Numele: Irina Sârbu
Data şi locul naşterii: 25 iulie 1983, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorită
Studiile şi cariera:
A absolvit studiile universitare la UNATC în 2006, secţia Actorie. Spectacolul de absolvire, „Cele două orfeline“, a obţinut premiul pentru Cel mai bun spectacol la Gala UNATC 2006.
A urmat cursurile masterale în cadrul aceleiaşi universităţi, iar în prezent este înscrisă la şcoala doctorală de teatru pentru copii.
A început să cânte jazz din 2002, când a debutat în cadrul emisiunii „Povestiri din studioul Artelor“ a Radiodifuziunii Române. A obţinut „Premiul pentru debut“ la Gala Premiilor Jazz, în 2004.
A colaborat cu instrumentişti renumiţi ai jazzului românesc: Puiu Pascu, Marius Mihalache, Marius Popp, Sorin Romanescu, Alex Man, Mircea Tiberian şi alţii.
A înregistrat un album împreună cu Marius Mihalache,
intitulat „World Symphony“.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
