Istoria unui portret emblematic

Ar fi trebuit, ca să se înţeleagă mai bine, ca titlul tabletei de astăzi să se numească „Istoria unui portret emblematic pentru mine”.

În tinereţe, când ne-am cunoscut, pictorul şi graficianul de anvergură internaţională Eugen Mihăescu mi-a făcut un portret grafic cu pete de culoare în acuarelă, care decorează şi azi holul de la intrarea casei mele din Cotroceni. Tot Eugen Mihăescu, cu virtuozitatea graficii lui comentariu politic, apărută pe copertele revistelor americane de circulaţie mondială, venit la Bucureşti, mi-a făcut, cu talentul amintit, un portret lansat în public odată cu ediţia de lux a Trilogiei Ţărăneşti din colecţia Editurii PRO. Portretul decorează şi azi biroul meu din Cotroceni. Tot în tinereţe, când eram secretar general de redacţie la Luceafărul lui Eugen Barbu, pictorul Victor Cupşa mi-a făcut un portret reuşit în ulei, în maniera op-art, reproducând lipită o pagină reală a unui articol intitulat „Teatrul Naţional în faţa noii stagiuni”, când director al Teatrului Naţional era Zaharia Stancu. În anii direcţiei mele la Teatrul Mic, m-am bucurat şi de un portret în ulei făcut de pictorul atât de la modă atunci Spiru Vergulescu, aflat acum la casa-muzeu de la Slătioara. Tot la Slătioara se află şi un portret realizat de o pictoriţă şi poetă ieşeancă, doamna doctor Maria Mănuca, în care abia acum, la începutul bătrâneţii mele, am ajuns să mă regăsesc în el.

Însă, pentru mine emblematic a rămas şi va rămâne portretul pe care mi l-a făcut, în anul 2001, în pridvorul casei de la Slătioara, Mircia Dumitrescu. Era o toamnă dulce şi mătăsoasă, iar eu o sărbătoream cu prieteni care o stropeau răcoritor cu Crâmpoşie adevărată, drăgăşeneancă găsită atunci la vestitul Muzeu al vinului.

Mircia Dumitrescu, profesor la catedra de grafică a Institutului de Arte Plastice, a scos atunci din mapă o coală de desen albă şi mi-a schiţat într-o fulgerare a talentului său de mare artist portretul care mă însoţeşte pentru totdeauna. Descoperisem atunci pălăria Borsalino, de care nu m-am mai despărţit, şi primul exemplar al acestei descoperiri l-am pierdut la Roma într-un taxi, la coborârea în faţa fântânii Trevi.

Acest portret stropit pe foaia albă  şi cu picături de Crâmpoşie a fost şi debutul unei prietenii de onoare  cu graficianul, pictorul şi sculptorul, doctor în ştiinţe, academicianul Mircia Dumitrescu. De la acest portret a început şi seria ilustraţiilor la cărţile mele, inspirate de universul ţărănesc şi a însoţit o expoziţie întreagă la casa muzeu a Fundaţiei ”Adrian Păunescu” şi copertele tot inspirate de cele trei din urmă romane exprimând, cum zic eu, schimbarea la faţă a prozei mele.

Emblematic pentru sufletul meu rămâne acest portret înrămat şi pus între valorile picturale ale colecţiei mele. El ilustrează şi originala copertă a celei de-a cincisprezece ediţii de lux a romanului cu care am debutat „Nişte ţărani”.

Este portretul care m-a îmbogăţit sufleteşte şi în care mă regăsesc de fiecare dată ca într-o oglindă fermecată şi pentru care nu găsesc cuvinte să-i mulţumesc marelui artist şi prieten Mircia Dumitrescu, căruia i-am scris anume, eu fiind nonagenar, acest omagiu.