It ain’t over until the Concertgebouw plays

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Festivalul Enescu se termină azi
Festivalul Enescu se termină azi

Una dintre tradiţiile Festivalului Enescu este concertul de închidere acordat, din 2013 încoace, Orchestrei Regale din Amsterdam – Concertgebouw. Festivalul a început acum o lună, când în România erau 868 de cazuri de covid, iar finalul ne găseşte cu un număr de zece ori mai mare de îmbolnăviri zilnice.

Modul în care criza sanitară a fost gestionată de organizatori e exemplar, iar mesajele de încurajare şi de speranţă ale multor artişti invitaţi la Bucureşti au fost mai convingătoare şi mai emoţionante decât toate campaniile de vaccinare ale guvernului.

Festivalul se încheie şi el într-o criză pentru că, imediat după această ediţie jubiliară, incredibil de reuşită în condiţiile pandemiei, va rămâne fără managementul artistic şi executiv. Nu e deloc cazul să mă ascund după cuvinte, e în pericol să înceteze, sau să continue, peste doi ani, într-o formă diminuată, la un pas de extincţie.

Este greu de crezut că, după 30 de ani şi 14 ediţii de Festival organizate de Mihai Constantinescu, vreunul dintre managerii culturali din România are capacitatea de a conduce bienala Enescu spre o evoluţie. Festivalul, pe care ne autoflatăm comparându-l cu Salzburg, are un buget de cel puţin patru ori mai mic decât acesta.

Subvenţia Festivalului este, de fapt, cu 32% mai mică decât a Filarmonicii George Enescu, în medie, din 2015 încoace. Iar faţă de Opera Naţională Bucureşti e aproape la un sfert. În acelaşi timp, veniturile din bilete depăşesc clar veniturile celor două instituţii la un loc. Cum am putea să ne imaginăm că un manager venit din această zonă ar putea gestiona cu acelaşi succes acest mamut muzical, guvernat de excelenţă artistică şi de o eficienţă economică fără echivalent?

Ce-i de făcut? Mai ales în condiţiile unei puteri politice complet alienate de ideea de cultură, viitorul nu arată bine. Pandemia va trece, iar momentul unei schimbări care să determine o evoluţie poate fi ratat şi îndreptat spre criză şi obliteraţie. În mod normal, Festivalul trebuie să meargă spre ediţii anuale, producţii de operă şi spre un nou nivel de excelenţă artistică ce ar justifica o nouă sală de concert, dacă această excelenţă ar reuşi să contamineze şi instituţiile muzicale româneşti. Toate acestea nu se vor întâmpla dacă va fi contaminat invers, pe linie de management, dinspre focarele de cultură naţională înspre bienală. Iar din motto-ul de anul acesta, O istorie din iubire, să nu rămână decât Istoria. A unui Festival pe care l-am avut, tot aşa cum am avut stagiunile Filarmonicii din interbelic, neegalate nici la 30 de ani de la prăbuşirea comunismului, când concertau la Ateneu Enescu şi Stravinski, onoraţi anul acesta de o ediţie cu totul specială.

într-o sâmbătă, 25 Septembrie, la Sala Palatului
Nielsen: Uvertura Helios
Strauss: Burlesca în re minor pentru pian şi orchestră TrV 145
Rahmaninov: Rapsodia pe o temă de Paganini op. 43
Nielsen: Simfonia nr. 5 op. 50
Kirill Gerstein – pian
Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam
Alan Gilbert – dirijor

Alan Gilbert e un expert în muzica lui Carl Nielsen, înregistrând, pe vremea când era directorul lui New York Philharmonic, integrala simfoniilor şi concertelor compozitorului danez. Nici o surpriză, aşadar, pentru includerea a două lucrări în programul primului concert al celor de la Concertgebouw. Rămaşi fără director muzical din 2018, după ce l-au concediat intempestiv pe Daniele Gatti, olandezii se află, toutes proportions gardées, în aceeaşi situaţie cu Filarmonica George Enescu sau Orchestra Naţională Radio, cântând exclusiv cu dirijori invitaţi. Primul efect, partida de corni, altădată punctul forte al celebrei orchestre, a greşit mult şi multiplu în debutul uverturii Helios. Gilbert a recuperat însă discursul muzical, conducând lucrarea spre lumină şi impresia generală a fost reuşită.

Kirill Gerstein a intrat apoi în scenă, abordând cu aplomb Burlesca lui Strauss şi vremurile bune au revenit în dialogul animat al pianului şi orchestrei. Lucrarea cere multă virtuozitate, iar pianistul american de origine rusă a demonstrat-o la fiecare ocazie ivită din partitură. În acelaşi timp, a lăsat să iasă la suprafaţă şi tandreţea lucrării, alături de umorul ei, cu adevărat o ilustraţie muzicală numai bună pentru un film mut imaginar cu Charlie Chaplin. Pianistul nominalizat în 2019 la premiile revistei Gramophone (cu Concertul pentru pian de Busoni) a lăsat o impresie foarte bună şi în continuare.

Un cuplaj fericit cu Rapsodia pe o temă de Paganini a lui Rahmaninov. Şi în această lucrare dificilă din punct de vedere tehnic, dialogul pianului cu orchestra e atât de dinamic, încât balansul sonor e dificil de obţinut. Gilbert n-a reuşit să împiedice orchestra să acopere solistul în mai multe rânduri, şi cred că nici nu prea avea cum, atâta vreme cât a uzat de o gestică în care mâna stângă era, de cele mai multe ori, o oglindă a celei drepte, rezumându-se să introducă instrumente şi să impulsioneze ritmic. Partea lentă i-a ieşit foarte bine lui Gerstein, amintindu-mi inevitabil de Somewhere în Time, sentimentalul film fantastic al lui Jeannot Szwarc din anii ’80, însă cu o viziune de bun gust, mult mai reţinută decât cea diabetică a lui Roger Williams. Pianistul a continuat să impresioneze, depăşind cu brio variaţiunea Crème de menthe, ultima, de o dificultate diabolică. Gerstein s-a despărţit de publicul Sălii Palatului având puterea de a oferi un encore, aranjamentul lui Rahmaninov pentru Liebeslied de Fritz Kreisler.

Probabil că Simfonia nr. 5 a deconcertat publicul, şi pe bună dreptate, însă, în realitate, chiar acesta a fost scopul lui Carl Nielsen. Obstinaţia temei violelor, reluată simplist în restul simfoniei, la rândul ei zgomotoasă şi simplă, e în realitate o piedică în calea unei viziuni dirijorale. Partea a doua, în mod special, în care haosul predomină, a dat senzaţia că Alan Gilbert n-ar fi reuşit să controleze dinamica partidelor din orchestră. Dar există o anecdotă (Se non è vero, è ben trovato) despre Wilhelm Furtwängler, în 1927, la Frankfurt, nemulţumit de lipsa de claritate corzilor din a doua mişcare, repetând până când totul se limpezeşte, iar Carl Nielsen însuşi, asistând la repetiţie, şoptindu-i unui prieten că îi plăcea mai mult cum suna înainte. Privită astfel, lipsa de balans a părţii a doua, când alămurile şi percuţia striveau totul, lăsând corzile într-o mlaştină sonoră, este chiar viziunea lui Alan Gilbert şi am face bine să-l credem. Mai mult, Nielsen cerea  improvizaţie din partea tobei, mergând chiar împotriva orchestrei cu care se confrunta aproape dizarmonic. Or, percuţionistul lui Concertgebouw şi-a făcut datoria la acest capitol, toba lui a devenit vedeta simfoniei, inclusiv din culise, la un moment dat.

Un concert provocator, care a călcat în picioare ideile preconcepute (inclusiv ale mele), dar care nu a lăsat indiferent pe nimeni dintre cei care i-au fost martori. Festivalul se termină mâine, din nou cu olandezii, de data asta sub comanda lui Daniel Harding.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite