Joshua Bell, violonist: „M-am îndrăgostit de vioara mea Stradivarius acum nouă ani“

Proiectul „Cruciada culturii“ l-a readus în România pe unul dintre cei mai mari violonişti ai lumii, Joshua Bell. Violonistul vorbeşte despre buna comunicare pe care-a avut-o de fiecare dată cu publicul din România, despre cum reuşeşte să atragă tinerii către muzica clasică şi despre relaţia afectivă pe care-o are cu vioara sa Stradivarius.

Cântaţi pentru a treia oară în România. Care e motivul pentru care reveniţi în ţara noastră?

Da, în ultimii ani am cântat de două ori în România (la Festivalul Enescu, anul trecut şi în 2007) şi am avut nişte experienţe foarte bune: am apreciat nivelul publicului şi al Festivalului Enescu. Se vede că publicul din România apreciază cu adevărat muzica! În plus, am un turneu european şi am fost întrebat dacă nu pot include şi România în această serie de concerte. Am acceptat, pentru că m-am gândit că ar fi minunat să concertez din nou în România, unde am deja prieteni.

Cum relaţionaţi cu publicul din România? Cum este el, în comparaţie cu cel din alte ţări?

După cum spuneam, am avut o bună comunicare cu publicul din România. E mare lucru să simţi, de pe scenă, că auditoriul îţi apreciază muzica - şi am simţit asta în această ţară. Nu vreau să spun ceva negativ despre publicul din alte locuri, important e că am nişte trăiri minunate alături de publicul din România.

„Sunt interesatde atragerea publicului tânăr"

Concertul de la Ateneul Român face parte din proiectul „Cruciada culturii", o luptă simbolică a muzicii clasice împotriva lucrurilor urâte din societatea noastră. Care credeţi că este şansa muzicii clasice să învingă, în ziua de astăzi?

Muzica clasică are foarte multe şanse, pentru că avem nevoie de muzică astăzi mai mult ca oricând. Muzica clasică a supravieţuit sute de ani - şi nu întâmplător: ea ne comunică ceva esenţial şi nu e doar o modă. A supravieţuit pentru că spune adevărul despre natura umană şi acest lucru e independent de perioada în care trăim. De aceea sunt optimist în privinţa şanselor muzicii clasice de a învinge.

Unii cred că muzica clasică e în pericol în vremurile noastre, când divertismentul facil acaparează interesul publicului.

Divertismentul uşor a fost întotdeauna ademenitor. E ca şi cu McDonald's. E un loc popular, şi la-ndemână. E simplu să mănânci la McDonald's şi îţi rezolvi rapid foamea (eu însumi fac asta). Dar nu poţi să mănânci la McDonald's în fiecare zi, că nu ai putea să supravieţuieşti, ai nevoie de alimente mai hrănitoare şi, în plus, de lucruri cu un gust ceva mai rafinat. Da, lumea vrea divertisment rapid, dar nu poţi să trăieşti numai cu aşa ceva, ai nevoie şi de lucruri mai profunde.

Eu cred că putem să le avem pe amândouă - şi divertisment, şi cultură profundă. Din păcate, cei conştienţi de necesitatea profunzimii sunt mai degrabă cei mai în vârstă. În multe locuri, din păcate, publicul amator de muzică clasică este cel în vârstă, pentru că îţi ia timp să descoperi că ai nevoie şi de aşa ceva. De aceea eu sunt interesat mai cu seamă de atragerea publicului tânăr, pentru că nu văd de ce nu s-ar bucura şi cei tineri de muzică clasică.

Sting, nadă pentru Rahmaninov

Sunteţi considerat un adevărat „superstar" al muzicii clasice. Care e secretul dobândirii unui astfel de statut în acest domeniu cu totul aparte, al muzicii clasice?

Nu prea ştiu ce înseamnă „superstar".

Cineva cunoscut şi aplaudat în toată lumea.

Există multe tipuri de muzicieni. Sunt, de exemplu, cei care nu dau interviuri, nu fac muzică de film şi se ocupă exclusiv de muzica lor. Am tot respectul pentru aceştia, sunt printre ei unii dintre compozitorii mei preferaţi... Eu sunt altfel: sunt un om social şi-mi place să merg la emisiuni de televiziune - de la talk-show-uri până la emisiuni pentru copii. Toate acestea, pentru a ajunge la publicul tânăr. În ultimul meu album, „At Home with My Friends", am colaborat cu muzicieni de jazz şi chiar de pop...

Da, ştiu, în acest album aţi cântat chiar şi muzică latino... Să interpretaţi astfel de genuri populare nu e un compromis pentru un violonist clasic?

Nu ar trebui să gândim aşa, nu avem niciun motiv să considerăm că e un compromis. Am învăţat foarte multe şi cântând cu muzicieni care practică genuri mai populare. Pentru mine, toată e muzică serioasă (desigur, nu am cântat niciodată lucruri ieftine, neinteresante şi fără valoare). Am cântat, de exemplu, alături de interpreţi de latino-jazz şi mi s-au părut nişte muzicieni foarte serioşi, de la care, cum spuneam, am avut foarte multe de învăţat. În plus, cântând şi alte tipuri de muzică, ajung la altfel de public, pe care apoi pot să-l atrag înspre muzica clasică.

Şi acest lucru s-a întâmplat de multe ori. De exemplu, multă lume a cumpărat albumul „At Home with My Friends" pentru că era Sting pe el, dar, ascultând albumul, poate că l-a descoperit şi pe Rahmaninov. Oricum, în ziua de astăzi, lucrurile nu mai sunt aşa de clar împărţite: poţi avea, pe iPod-ul tău, şi piese pop, şi jazz, dar şi Mozart - şi poţi să treci de la una la alta fără nicio problemă.

Intensitate, nu cantitate

Sunteţi un om foarte ocupat. Aveţi mai mult de 100 de concerte pe an - asta înseamnă cam un concert la fiecare trei zile. Cum vă gestionaţi un program aşa de încărcat?

Nu e deloc uşor, recunosc. Uneori mă simt de parcă aş avea capul scufundat sub apă. Cu toate astea, îmi place să fiu ocupat. În fond, trăiesc numai o dată şi, în acest timp, vreau să fac cât mai multe lucruri. Dar să nu credeţi că sunt extenuat: cu tot programul încărcat încă mă mai bucur de muzică! Deci nu mă plâng.

Câte ore pe zi studiaţi?

Nu sunt un habotnic al studiului, nu exersez multe ore pe zi. De obicei, studiez la vioară cam două ore pe zi, dar există şi zile în care nu mă ating de vioară - aşa cum se întâmplă în rarele zile de vacanţă, în care prefer să fac orice altceva, să-mi răcoresc mintea pentru a fi fresh din nou. Am învăţat să mă concentrez intens când studiez şi de aceea nu am nevoie de foarte multe ore de studiu.

Să vorbim puţin despre vioara Stradivarius pe care-o aveţi, „Gibson ex Huberman". Ce reprezintă vioara aceasta pentru dumneavoastră, care este relaţia pe care-o aveţi cu ea?

M-am îndrăgostit de această vioară acum nouă ani. Pentru mine, Stradivarius e vioara prin excelenţă. Profesorul meu avea tot o Stradivarius şi am cântat la ea când aveam 12 ani. Pentru mine, sunetul unei viori Stradivarius e de-a dreptul magic. În ceea ce priveşte vioara mea, m-am îndrăgostit de ea pentru că are un excelent echilibru între dulceaţă şi putere. Sunt zile în care avem o foarte bună comunicare, îmi răspunde şi simt că amândoi suntem uniţi, suntem un singur lucru. Alteori, simt că parcă ne-am lupta unul cu celălalt. E destul de schimbătoare, de capricioasă (în funcţie de vreme şi de alte lucruri). Nu merg atât de departe încât să spun că o simt ca pe o fiinţă umană, dar e clar că e o relaţie sufletească între noi.

Peste 120 de concerte pe an

Joshua David Bell s-a născut la 9 decembrie 1967, la Bloomington, Indiana, în Statele Unite. La vârsta de 14 ani, a cântat la vioară alături de Orchestra Philadelphia, dirijată de Riccardo Muti.

După ce a interpretat în premieră concertul de vioară a lui Nicholas Maw, care i-a fost dedicat, Bell a câştigat Premiul Grammy în 1993. De asemenea, a devenit celebru pentru partea solo la vioară a coloanei sonore a filmului „The Red Violin", pentru care compozitorul John Corigliano a câştigat Premiul Oscar în anul 2000. În calitate de violonist a mai fost distribuit şi în filmele „Music of the Heart"(1999) şi „Ladies in Lavender" (2004).

Joshua Bell, care susţine aproximativ 120 de concerte pe an, a concertat în 2009 pentru prima dată şi la Casa Albă, pentru preşedintele Barack Obama. Tot în toamna trecută a lansat albumul „At Home With My Friends", în care cântă inclusiv latino, alături de Sting.

Unul dintre cei mai sensibili şi mai virtuoşi violonişti ai lumii, muzicianul a trecut printr-o experienţă neplăcută în 2007, atunci când a cântat incognito în staţia de metrou Enfant Plaza din Washington, în urma unui experiment realizat de „Washington Post". Ineditul experiment a fost înregistrat cu camera ascunsă: dintre 1.097 de oameni care au trecut pe lângă Bell, numai şapte s-au oprit să-l asculte, interpretul fiind recunoscut doar de o singură persoană. În 45 de minute de recital, Bell a strâns 32 de dolari, deşi cânta Bach pe o vioară Stradivarius, veche de 300 de ani şi în valoare de 3,5 milioane de dolari.

„Grav nu e că oamenii nu l-au identificat pe Joshua Bell şi n-au recunoscut «Chaconne», de Bach, ci că urechile lor n-au vibrat. În asta stau mirarea şi tristeţea, aceasta e morala întâmplării din staţia de metrou. Joshua Bell nu s-a deghizat ca să râdă de oameni. A făcut-o ca să certifice triumful aparenţelor şi să ne spună că nu toate reflexele sunt utile", spunea Radu Paraschivescu despre lecţia lui Bell. Pentru reportajul în care povestea episodul din staţia Enfant Plaza, jurnalistul Gene Weingarten de la „Washington Post" a fost recompensat cu Premiul Pulitzer în 2008.

Experimentul lui Bell a fost reluat de violonistul român Alexandru Tomescu care a cântat în aprilie anul trecut, tot la un Stradivarius, în staţia de metrou Victoriei. (Simona Chiţan)

Victoria Sonatei, la Ateneu

Solistul american, în vârstă de 43 de ani, s-a aflat aseară pentru a treia oară pe o scenă din România. La primele sale vizite în ţara noastră, la ediţiile din 2007 şi 2009 ale Festivalului „G. Enescu", Joshua Bell a cântat, la Sala Palatului, alături de Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, dirijată de Horia Andreescu.

Violonistul a interpretat aseară, la Ateneu, Sonata KV 454, de Mozart, Sonata nr. 2 de Beethoven, Sonata în Sol major de Ravel, Meditaţia din „Amintiri dintr-un loc drag", de Ceaikovski, Introducere şi Tarantela, de Pablo de Sarasate. Bell a ales acest repertoriu pentru că a vrut „să ofere publicului o călătorie în diferite stiluri şi diferite stări emoţionale într-o singură seară" - după cum el însuşi ne-a declarat.

Acompaniat la pian de Sam Haywood, violonistul a marcat victoria sonatei din cadrul iniţiativei lansate de „Cruciada Culturii", prin Agenţia de Vise, care concepe strategii de promovare a produselor de cultură autentică. Evenimentul a fost susţinut şi de Uniunea de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România.