La „Enescu“, ca la congres

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La finalul acestei săptămîni la Bucureşti şi în alte cîteva oraşe din ţară va începe o nouă ediţie a Festivalului „Enescu“.

Rupt în două de guvernul Ponta cînd banii nu au mai ajuns ca el să fie păstrat în formula originară, festivalul se desfăşoară bianual, alternînd concursul de interpretare cu cel al secţiunii de concerte, redusă şi aceasta cu o săptămînă.

Programul muzical bogat şi, fără îndoială, valoros este conceput să se desfăşoare nu numai în sălile de concerte dar şi, aşa cum scrie pe site-ul festivalului, „în parcuri, pe stradă, în clădiri de birouri“, în librării sau în palatele Filipescu-Cesianu, Universul, Suţu, Cantacuzino.

Concertele cele mai importante însă, cu orchestre faimoase cum sînt cele ale filarmonicilor din Berlin, Londra, Oslo, St. Petersburg sau Orchestra Naţională a Franţei au loc în decrepita Sală a Palatului, criticată de multe personalităţi pentru lipsa calităţilor acustice şi pentru starea de mizerie fizică în care se află. Printre aceştia, Ioan Holender care în anul 2015 a renunţat la poziţia de director al festivalului „Enescu“ exprimîndu-şi nemulţumirea pentru că „timp de 20 de ani guvernele României nu au fost în stare să facă o sală de concerte demnă de cultura acestei ţări“.

Programul cu care PSD a cîştigat alegerile în 2016 prevede inclusiv construcţia unei „săli moderne de concerte“ dar aceasta, după aproape trei ani de guvernare, nu a ajuns încă pe planşetele proiectanţilor. Evident, în aceste situaţii explicaţiile ajung mereu la problema banilor dar n-am putea spune, totuşi, că aceştia lipsesc.

Resuscitat încă de anul trecut, festivalul Cerbul de Aur a consumat doar anul acesta aproape un milion şi jumătate de euro. Iniţiat în epoca cînd regimul Ceauşescu căuta mijloace de penetrare a sistemului occidental, inclusiv culturale, festivalul de la Braşov era într-adevăr un mijloc de a introduce România nu numai într-un circuit al noii muzici pop dar şi în „show-business“ – o afacere în ascensiune în anii 60. Astăzi, genul acesta de spectacole-concurs nu mai rezistă nici ca interes, nici ca performanţă în termenii în care este organizat la noi. Să pretinzi că creezi apetenţă pentru limba şi cultura noastră obligînd artişti din alte ţări să cînte româneşte dar să nu fii în stare să asiguri condiţii decente de transport, datorită lipsei infrastructurii de bază, şifonează, evident, cartea de vizită a ţării organizatoare. Elocvent în acest sens a fost episodul în care a fost implicat muzicianul Ronan Keating. Aflînd că distanţa Bucureşti-Braşov a fost parcursă de band-ul său cu maşina în patru ore şi jumătate, acesta a optat să ajungă la festival cu un avion privat care a aterizat practic ilegal pe aeroportul braşovean aflat încă în construcţie.

Economisind bugetul acestui desuet festival, care chiar pentru generaţia la 45 de ani nu trezeşte nici o nostalgie, unde TVR proiectează în pauze imagini cu „frumuseţile patriei“ cosmetizate prin montaj şi unghiuri de filmare, se putea lansa proiectul necesarei săli de concerte despre care vorbea fostul director al operei vieneze.

O aplicaţie pe telefon a fost realizată pentru a ajuta publicul să identifice zecile de evenimente asociate festivalului „Enescu“ care ajung prin număr să creeze nu numai derută dar şi confuzie valorică. În plus, faptul că nu avem o sală modernă de concerte pare minor în comparaţie cu acest efort organizatoric. În fond însă, „bătălia“ pentru biletele şi abonamentele la „Enescu“ care se epuizează on-line în cîteva minute după punerea în vînzare, priveşte doar concertele orchestrelor importante pe care, din păcate, avem ocazia să le vedem la noi doar o dată la doi ani, în principal la Sala Palatului.

Nici în acest domeniu România nu a devenit în ultimul deceniu mai „europeană“ deoarece este încă o ţară frecventată doar sporadic de marile instituţii muzicale ale lumii dar lucrurile nu stau mai bine nici în zona teatrală sau a artelor plastice.

Cu excepţia festivalurilor de la Sibiu şi Bucureşti, a celor organizate din doi în doi ani la Craiova şi Cluj, care prezintă spectacolele unor trupe de prestigiu doar unui public limitat de locurile la o reprezentaţie – maxim două, teatrul internaţional nu este prezent în România. Dacă în acest domeniu, cu mari eforturi organizatorice, amatorilor li se prilejuieşte întîlnirea cu spectacolele lui Lev Dodin, Robert Wilson, Peter Brook sau Thomas Ostermeier, în zona artelor plastice marile expoziţii internaţionale sînt complet absente.

Întorcîndu-ne însă la subiectul acestui text referitor la neasumarea realizării necesarei săli de concerte pentru un Bucureşti tot mai meloman, am putea concluziona că lipsa de „putinţă“ este simptomatică pentru România timpului prezent.

Aproape toate proiectele importante par abandonate sau se află într-un stadiu de realizare confidenţial. Guvernul însă este satisfăcut, aşa cum a declarat recent doamna prim-ministru. Aşa cum fără probleme continuă să-şi aşeze scumpele veşminte pe fotoliile puchinoase ale Sălii Palatului, unde, pentru discursurile ditirambice, goale de conţinut şi piese gen „Stand up for the champions“ acustica este perfectă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite