La Iaşi, „Carmen” după o jumătate de veac

„Carmen de Bizet”, la Opera din Iaşi

A devenit o obişnuinţă ca Opera din Iaşi să înceapă stagiunea sub semnul evenimentului, astfel încât, de această dată, publicul a fost invitat, la mijloc de septembrie, să redescopere celebra Carmen de Bizet, readusă pe scena teatrului în straie noi, înlocuind producţia realizată în urmă cu o jumătate de veac, păstrată în repertoriu până de curând.

Poate nu întâmplător, echipa care a lucrat spectacolul este internaţională, regizorul ceh Karel Drgac colaborând cu Cristina Cottescu (de la ONB, ca regizor secund), cu praghezul Josef Jelinek, semnatarul costumelor, cu Octavian Neculai (de la Bucureşti) pentru decoruri, invitat să conceapă coregrafia fiind binecunoscutul Carlos Vilan, sosit de la Madrid.

Din fericire, viziunea se menţine pe coordonate tradiţionale, respectând epoca în care a fost gândită acţiunea, desigur „citită” într-o cheie actuală, încercând o mişcare alertă, cu relaţii fireşti între personaje, în spiritul temperamentului iberic, împlinit şi prin dansurile frecvent întâlnite de-a lungul spectacolului, fie evocând explozivul flamenco, fie în duete clasice desprinse cumva de conturul general, într-o mixtură pe care chiar coregraful a declarat că o utilizează adesea, probabil pentru contrast. Decorul se schimbă de la un act la altul, piaţeta - cu fântână regăsită în orice orăşel spaniol, încadrată de case cu arcade şi balcoane, având în fundal o structură metalică pe două planuri ce asigură mişcarea continuă, în paralel cu cea de pe „stradă”, umplând astfel scena -, lăsând locul tavernei lui Lilas Pastia,  păstrând acea etajare, completată cu trepte, iar zidurile aducând, în lumina oşie difuză, pitorescul localului unde aceleaşi mese cu scaune de lemn întâlnite în primul act sunt completate cu o imensă masă rotundă, pe care urcă personajele, sugerând poate arena corridei... ce va urma; dar actul III schimbă total atmosfera, doi pereţi de stâncă abruptă, cenuşie, pe care coboară câţiva contrabandişti cu făclii şi saci grei, lăsând doar o trece îngustă pentru cei ce fac un popas în „tabăra” din munţi; dar pe introducerea orchestrală, în noaptea învăluită în ceaţă, doi tineri îndrăgostiţi dansează expresiv, tandru şi pătimaş, într-un adevărat „pas de deux” neo-clasic decupat din... altă poveste, caldă şi romantică.

Surpriza vine însă prin „legarea” directă cu ultimul act, pereţii de stâncă „deschizându-se” pentru a face loc ambianţei din faţa arenei, inundată de lumină „albă”, cu afişe înfăţişând toreadori şi tauri furioşi, cu o poartă largă prin care intră, după o defilare somptuoasă, toţi cei implicaţi în corrida, precum şi spectatorii îmbrăcaţi de sărbătoare; iar totul este precedat de o strălucitoare secvenţă de flamenco, dansată pe muzica suitei Arlesiana de Bizet, balerinii fiind ei înşişi cuceriţi de ritmurile şi mişcările atât de speciale, de mare efect; şi aici a frapat un „insert” clasic, mândrul toreador şi o suplă balerină în negru, cu coarne simbolizând taurul, „luptându-se” cu graţie printre interpreţii dansului popular spaniol. Iar când lumea intră la corrida, Carmen rămâne în faţa porţii, aşteptând parcă ostentativ întâlnirea cu Jose, cei doi se înfruntă violent, el găseşte (cam... brusc) pe jos un cuţit (pe care şi Carmen îl văzuse, anticipând poate deznodământul), o ucide, iar pe ultima lui replică - „puteţi să mă arestaţi, eu am ucis-o” - apar... Frasquita şi Mercedes, încearcând să-i smulgă cuţitul cu care... este şi el ucis - din greşeală sau chiar Jose se aruncă în acel tăiş fatal? Nu ştiu, dar finalul este surprinzător, închizând însă „cercul” întâmplărilor derulate în timpul Preludiului operei, în care Don Jose comite o crimă, aşa cum spune nuvela lui Merimee, aşa cum... nu-l gândeşte compozitorul. Adevărul este că nu prea sunt clar rezolvate nici evadarea din actul I şi nici „descoperirea” Micaelei de către contrabandişti... Costumele multicolore păstrează, în majoritate, caracteristicile din Peninsulă, rochiile având culori tari, cu mult roşu, parte identice (de ce, nu am înţeles), parte însă de cu totul altă factură şi croială, cumva „rătăcite” printre cele bogate, cu volane; mai toate fetele poartă pantofi cu baretă, dar Carmen apare iniţial în picioarele goale, iar Micaela are cisme negre cu toc, chiar şi când urcă muntele, deşi este „o tărăncuţă”. Soldaţii au uniforme în crem şi galben, copiii sunt îmbrăcaţi lejer, ca în secolul XIX, (poate) ca şi azi, Carmen este îmbrăcată provocator şi cu gust, Don Jose schimbă uniforma cu veşmântul negru, iar Escamillo poartă costume de veritabil toreador, elegante, sclipitoare. Corul este permanent implicat scenic, dar, asemeni copiilor extrem de numeroşi, au unele gesturi stereotipe sau rămân în stop-cadru, cu spatele la eroii dramei (actul III), iar soliştii construiesc personaje credibile, cu trăiri intense şi izbucniri încărcate de patos, disperare sau dramatism.

Producţia beneficiază de distribuţii omogene, cu interpreţi invitaţi din ţară sau din străinătate, în cea de a treia reprezentaţie, la care am asistat, evoluând, în rolul titular, mezzosoprana Ramona Zaharia, acum angajată în Germania, la Dusseldorf, după anii în care a fost solistă la Opera din Timişoara, revenind însă ca oaspete pe scena ieşeană unde a făcut primii paşi dar, incredibil... în cor! Frumoasă, cu un glas învăluitor, egal, condus cu siguranţă şi muzicalitate, cu acute superbe, o frazare şi un rafinament perfect adecvat muzicii franceze, având şi o pronunţie excelentă, inclusiv în proza rostită cu dezinvoltură - pentru că la Iaşi se prezintă varianta cu text vorbit şi cu secvenţe cântate care, de obicei, se „taie”. Ramona Zaharia a fost, cu adevărat, Carmencita, aşa cum şi-o imaginează orice meloman, aşa cum ar fi închipuită de orice regizor, expresivă, bună actriţă, dar în primul rând o artistă care ştie şi poate să cânte cu un firesc şi o calitate interpretativă deosebită. Partener i-a fost tenorul Marius Budoiu, tenor clujean a cărui experienţă şi inteligenţă se simte de fiecare dată, abordând rolul cu ardenţă, nuanţat, rezolvând „aria florii” mai curând ca pe un lied ce cuminează totuşi în forţă, apoi exploziv în ultimele acte, cu o trăire parcă mai intensă ca oricând.

Soprana Ana-Maria Donose a fost o Micaela departe de timida şi inocenta fată de la ţară, feminină, mai curând hotărâtă şi cu aplomb chiar şi în duetul de dragoste, curajoasă în scurta înfruntare cu Carmen, aspecte regăsite şi atitudine şi în maniera de cânt, cu voce robustă, bine condusă. Iar baritonul Adrian Mărcan (de la Braşov) şi-a pus în valoare timbrul generos şi apariţia impunătoare, cu o prestanţă de ţanţoş Escamillo, având anvergura personajului şi în plan vocal, poate puţin forţat în arie, dar şi cald-pasional în relaţia cu aceeaşi Carmen. (Alte) surprize deosebit de plăcute au fost soprana Angelica Mecu-Solomon (Frasquita) şi mezzosoprana Marinela Nicola (Mercedes), creionând prototipuri simpatice, dar mai ales cântând bine, integrându-se în ansambluri cu rigoare şi supleţe, asemeni tenorilor Florin Roman (Dancairo) şi Ovidiu Manolache (Remendado), edificator în acest sens fiind cvintetul din actul II. Baritonii Victor Zaharia (Zuniga) şi Ioan Cherata (invitat de la Craiova pentru rolul Morales) au fost, de asemenea, la nivelul unei distribuţii omogene, relaţionându-se cu partenerii pe linia firescului în jocul de scenă şi cu profesionalism în echilibrarea întregului demers muzical. Corul (pregătit de Manuel Giugula) a sunat curat şi expresiv (cu oarecare incertitudine tenorii în primul act), corul de copii (condus de Rauca Zaharia) a susţinut cu acurateţe partitura, mult prea „sonor” în debutul intervenţiei din primul act, temperat apoi în limitele cerute, copiii simpatici ţipând şi agitându-se însă prea mult la vederea steagului arborat, acoperindu-i astfel pe cei care, între timp, cântau. O remarcă similară trebuie făcută şi în ce priveşte dansul cu bătăi excesive în podea, foarte reuşit coregrafic, dar... estompând serios „cântecul gitan” atât de frumos interpretat de Carmen. Orchestra a sunat dens, cu planuri destul de diferenţiate, dar aşteptam un plus de nerv şi strălucire... meridională, dirijorul Cristian Oroşanu preferând precizia rezervată, deşi decalajele în relaţia cu scena au fost numeroase şi destul de severe, redresându-se totuşi, acordând atenţie intrărilor, temelor, construcţiei generale, astfel încât spectacolul din acea seară a avut unitate şi coerenţă, pe bună dreptate aplaudat şi ovaţionat entuziast de către publicul care a umplut sala până la refuz.

Cu siguranţă, deschiderea stagiunii cu noua producţie a operei Carmen a constuit o idee inspirată a managerului Beatrice Rancea, cu siguranţă va face „serie lungă”, pentru că opera de Bizet încântă oriunde în lume şi pentru că noua montare place ochiului şi propune o realizare în plan muzical de certă calitate. Cât despre micile scăpări sau neîmpliniri, se pot înlătura uşor în viitoarele reprezentaţii, după ce emoţiile primelor spectacole vor dispărea şi totul se va „aşeza” într-o versiune atractivă ce merită văzută şi... ascultată.