Arte

articolul anterior articolul urmator

La Opera din Bucureşti, soprana Sumi Jo

1
23 Mar 2017 10:50:32
Costin Popa
Sumi Jo în primul act din „Traviata".  Foto Paul Buciuta / Marea Dragoste
Sumi Jo în primul act din „Traviata".  Foto Paul Buciuta / Marea Dragoste

Cel puţin în materie de solişti invitaţi, în actuala stagiune, „sfânta scândură” a scenei din Splai s-a dovedit foarte primitoare.

Strategia distribuţiilor

O întreagă panoplie de artişti străini - celebri, în plină formă sau care şi-au arătat doar experienţa acumulată, cântăreţi mai tineri, de valoare, cu daruri vocale mai mult sau mai puţin atrăgătoare - au populat o diversitate de evenimente: gale inaugurale, gale de premiere, gale aniversare, producţii noi, spectacole curente. Nu a contat tipul manifestărilor în care au fost programaţi. De la Roberto Alagna şi Ambrogio Maestri până la Venera Protasova şi Valter Borin, multe nume străine au existat pe afişe. Important este că invitarea lor s-a produs şi a oferit diversitate melomanilor bucureşteni, ascultându-le „live” vocile binecunoscute (unele) doar de pe înregistrări. Am mai notat semnificaţia. Cum se plasează ele în categoriile deloc exhaustive pe care le-am enunţat, rămâne apanajul Autorităţii Supreme evaluatoare, Publicul.

Alături de acestea, managementul Operei Naţionale s-a ocupat, ce-i drept, cu timiditate, de programarea unor cântăreţi români care evoluează în mod curent pe mari scene străine... Anita Hartig, Teodor Ilincăi, Ramona Zaharia... dar câţi mai sunt şi aşteaptă invitaţii! Să rostesc numele Angelei Gheorghiu? De ce nu?! În primul rând. Toată lumea o doreşte de ani de zile în spectacol, pe scena bucureşteană. Pe lângă producţiile existente, pentru celebra soprană ar putea fi pregătită şi una nouă.

În paralel, distribuţiile rulează numele cunoscute ale artiştilor stabili în Capitală sau în ţară, dar mi-e greu să le identific pe cele care au avut succes la binevenitele audiţii din toamnă, când au participat, se spune, circa 150 de solicitanţi. Poate şi pentru că afişul încă propune prea puţine titluri din multele disponibile. Iarăşi, un subiect deja observat. Deocamdată, s-a anunţat o nouă audiţie, pentru rolurile din „Carmen”, în vederea unei alte noi premiere. În spiritul transparenţei, aştept publicarea rezultatelor.

În fine, remarc politica debuturilor tinere, să spun, sfioasă până acum, dar care a luat avânt în ultima vreme. Mă gândesc la Veronica Anuşca (Lucia di Lammermoor), Alin Stoica (Alfredo din „Traviata”), Adriana Marcu (Musetta din „Boema”) şi la o nouă echipă pentru „Boema” (Bianca Mărgean, Alin Stoica, Veronica Anuşca, Daniel Pop, Filip Panait). Se pare că vor mai fi şi altele, din păcate descoperirea lor pe site-ul oficial se lasă aşteptată până aproape de serile cu pricina.

Cam aşa ar arăta o radiografie extrem de sumară a politicii distribuţiilor la Opera bucureşteană. Sper în continuare la progrese şi pe această linie, coroborate cu creşterea numărului spectacolelor, în direcţia reconstrucţiei strălucirii artistice, către care managementul actual se îndreaptă cu paşi decişi.

Valter Borin şi Sumi Jo. Foto Paul Buciuta / Marea Dragoste

Sumi Jo

Prezenţa pe afiş a sopranei sud-coreene, artistă reputată în ultimii 30 de ani prin apariţii pe toate scenele mari ale lumii şi în studiourile de înregistrări, a fost o surpriză de proporţii. Aşa cum scriam şi de curând, forţat de împrejurări, rolul Violetta din „Traviata” de Verdi presupune multe provocări de vocalitate, dar sopranele „acrobatice”, de coloratură pură s-au încumentat deseori, în diverse stadii ale carierelor, să deschidă partitura. De circa un deceniu, deci de la vârsta de 45 de ani, Sumi Jo se numără printre acestea. Cunoscând complexitatea rolului, a aşteptat. Suficient? Şi da, şi nu.

Într-un spectacol în care prestaţia sopranei a cunoscut un parcurs ascendent, şocant a fost primul act, cel mai apropiat de vocalitatea de bază a artistei. Glasul nu a dominat scena, sonorităţile au fost pe alocuri ingolate, pe alocuri guturale, lipsite de omogenitatea emisiei, iar agilităţile din marea arie s-au arătat lipsite de acurateţe, ca un fel de fiorituri „old fashioned”, deloc verdiene. Şi, m-aş fi aşteptat ca nota supra-acută de Mi bemol din final, floare la ureche pentru o voce de  asemenea extensie, să nu fie aspră şi nici... controlată subtil, pentru siguranţă, cu mâna în dreptul urechii. Carenţele de sonoritate au continuat, cu dicţiune câteodată neinteligibilă. Mai adaug că intonaţia incertă a fost deseori prezentă în discursul melodic, chiar până la aria finală.

Dar, să mă opresc cu reproşurile. Sumi Jo este o artistă care a oferit nuanţări subtile (primele pianissime aerisite au venit în „Croce e delizia” din prima arie şi au continuat până în scena morţii), cu expresivitate rafinată (de la „Ah, fors'è lui” - pasaj al ariei din primul act, apoi prin transcendentalul „Ditte alla giovine”, răscolitorul „Qual figlia m'abbracciate” şi impresionantul „Morrò! la mia memoria” din duetul cu Germont, până la emoţionantul „Addio del passato”, urmat de momentele de intense trăiri ale finalului). La 55 de ani, respiraţia  sopranei nu suferă, exemplu a fost lungimea interminabilă a notei de La natural acut ce încheie amintita arie „Addio del passato”, depăşită doar de... Elena Moşuc într-un alt spectacol pe scena Operei Naţionale, acum câţiva ani.

A rămas Sumi Jo datoare publicului bucureştean? Nu cred că aşa se pune problema. A fost, a cântat, a primit aplauze şi flori. Melomanii îi vor asculta în continuare, cu admiraţie, înregistrările. Sunt absolut convins că vor trece, cu generozitate, peste neîmpliniri.

Partenerii

Cu glas impregnat de lirism plăcut, cu ştiinţă a frazării italiene, tenorul Valter Borin – originar din Peninsulă, se pare, deşi programul de sală nu l-a prezentat – a fost un Alfredo juvenil, inspirat, pasional. A început nesigur, cu probleme ritmice, iar sunetele „deschise” i-au jucat festa în Brindisi, ca şi în primul duet cu Violetta (instabilităţi la „Un dì, felice, eterea”), în confruntarea „Dunque l'ami?” din actul secund sau în diverse intervenţii din cel ultim, de la intrarea în scenă şi până la „No, non morrai, non dirmelo”. Au existat neglijenţe în lectura lui Borin şi concentrarea sonoră a venit doar pe alocuri, precum în cabaletta „O mio rimorso!” din actul al doilea, finalizată cu un Do acut perfectibil.

Pentru rolul bătrânului tată Giorgio Germont, baritonul Ştefan Ignat nu a adus noutăţi cunoscutelor sale prestaţii anterioare, fondate pe violenţa şi impetuozitatea eroului. Cabaletta „No, non udrai rimproveri” nu s-a cântat. De ce oare? Se obişnuia.

Scenă din actul al II-lea cu Iustinian Zetea, Daniel Pop, Sumi Jo, Sidonia Nica, Valentin Racoveanu, Valter Borin, Ştefan Ignat, Daniel Filipescu. Foto Paul Buciuta / Marea Dragoste

Celelalte personaje au fost întrupate de Valentin Racoveanu (Gastone, viconte de Létorières), Sidonia Nica (Flora Bervoix), Cristina Eremia (Annina), Daniel Pop (Baronul Douphol), Daniel Filipescu (Marchizul d'Obigny), Iustinian Zetea (Doctorul Grenvil), Narcis Brebeanu (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul), Adrian Ionescu (Servitorul).

Bagheta a revenit lui Marcello Mottadelli, un îndrăgostit de tempourile alerte, decise, mai puţin introspective (cele două Preludii) şi cu un univers agogic destul de divers. Culminaţiile au venit odată cu un accelerando furibund al încheierii orchestrale la stretta (şi aşa ultra-veloce) „Si ridesta in ciel l'aurora” din primul act, cu duetul Violetta-Germont („Pura siccome un angelo...”) sau cu aria „Di Provenza il mar”. Mobilizator au sunat corurile „ţigăncuşelor” şi „matadorilor” din actul secund, ansamblul pregătit de Daniel Jinga situându-se pe tot parcursul serii la înălţimea reputaţiei construite în timp de marele maestru Stelian Olariu.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sorin Ionascu
23.03.2017, 15:20:44

O cronica destul de "calduta", in mare parte corecta, dar cam prea indulgenta cu componenta masculina a serii. Tenorul Valter Borin, un nume cunoscut de mai multi ani pe scene destul de importante din Europa, cu un repertoriu ce se indreapta de cativa ani predominant spre sfera spinto-dramatica (Radames, Calaf, Cavaradossi), era un alt nume asteptat, mai ales ca l-am auzit vehiculat ca fiind "candidat" in noua productie de Bal mascat. Din pacate, a fost o demonstratie pura de malcanto, cu treceri neplacute intre registre, cu un timbru ingrat, care suna inca si mai urat in notele acute, prost emise, frecvent tipate, urlate sau schelalaite, uneori subtonate, alteori "albe". Scenic a fost greoi si neconvingator - la 47-48 de ani se misca de parca ar avea cu 20-30 de ani mai mult sau cine stie ce boala osteo-articulara handicapanta. O prezenta deloc placuta si care m-a facut sa ma gandesc la prestatia net superioara a lui Lucian Corchis in acest rol; nu l-am vazut, dar am convingerea ca si Alin Stoica a fost mai bine. Si presupun ca, cu toate problemele vocale, si Andrei Lazar ar putea fi un Alfredo incomparabil mai reusit, mai ales ca are un instinct scenic remarcabil, care i-a lipsit in totalitate invitatului italian. Do-ul supra acut, optional, nescis in partitura, putea mai bine sa lipseasca, a fost o oroare absoluta, un chin si pentru el si pentru public. Stefan Ignat parea sa inceapa foarte bine, dar dupa primele fraze agresive, in forta, a continuat in exact acelasi stil, devenind monocrom si obositor, fara expresie si fara substanta, doar o insiruire de urlete si de mugete. De data asta nu am regretat omiterea cabalettei sale - se canta in vechea montare, dar a fost omisa in noua productie, impreuna cu multe alte pasaje din partitura. Dirijorul nu este doar adeptul ritmurilor alerte, ci si al sonoritatilor orchestrale excesive, care tindeau sa inece vocile solistice. A evitat la limita unele decalaje majore, dar s-au simtit mai multe momente delicate, in care sincronizarea scena-fosa nu a fost tocmai perfecta. Poate nu i-ar strica sa stea ceva mai mult timp in sala, sa vada cum se aude de fapt ansamblul voci-orchestra si cum poate fi stricat extrem de usor acest echilibru extrem de fragil. Despre solista invitata ma gandesc ca a fost cu mai bune si mai putin bune, poate o dezamagire pentru multi, care nu au regasit vocea limpede si clara, virtuozitatea fara cusur si dictia impecabila de acum vreo 20 de ani. Timpul lasa urme si s-a vazut si aici. Vocea a devenit mai plina, mai inchisa, cu usoara tendinta la ingolare ici si colo; virtuozitatea a mai pierdut din calitate, iar supraacutele, inca prezente, nu mai au pregnanta de odinioara. Am avut insa mult timp impresia ca nu s-a repetat destul, ca nu si-a calibrat dinainte emisia la acustica salii (poate de aceea si-a "controlat" cu mana mi-bemolul din finalul primei arii) si ca a improvizat destul de mult in plan interpretativ. Scenic a fost mult mai rece, mai retinuta si mai putin convingatoare decat in plan vocal, dar s-a observat o ascensiune permanenta, astfel incat ultimul act a fost intr-adevar o imagine a unei dive de nivel international. Acolo insa scapase deja de stressul primelor acte si de problemele de regie si putea sa se dezinhibe in voie, ca nu mai era nevoie sa se miste din pat decat in momentul final. Nu stiu cate repetitii s-au facut si in ce conditii, dar sunt convins ca au fost oricum insuficiente, cel putin pentru invitati.

Modifică Setările