La Operă, „Don Carlos” îşi consolidează distribuţiile

Premieră a stagiunii anterioare, opera verdiană a avut „cast”-uri variate, alcătuite prin cele mai diverse combinaţii de cântăreţi autohtoni din teatrul bucureştean sau din ţară cu cântăreţi din diaspora română, precum şi cu invitaţi din străinătate etc.

Urmând cu consecvenţă politica debuturilor, managementul interimar a propus câteva interesante intrări în rol, ce prefigurează bune perspective de a constitui, cel puţin pentru „Don Carlos”, o bază artistică proprie primei scene lirice naţionale. Chiar dacă noile premiere nu au fost gândite din această perspectivă, lucrurile se pot ameliora, corija în timp.

Bianca Mărgean şi Adrian Dumitru

Pregătiri serioase, bune integrări stilistice

Privesc acum la tinerii Adrian Dumitru şi Bianca Mărgean, debutanţi în rolurile Don Carlos şi Elisabeta într-un recent spectacol de mijloc de octombrie. De la început afirm cu putere că a fost, este şi va fi un mare beneficiu artistic pentru teatru. Ambii au dovedit pregătiri serioase, bune integrări stilistice, potrivite raporturi timbru-rol (cerinţă esenţială, deseori eludată de cântăreţi ambiţioşi şi dornici de a epata, fie tineri, fie aflaţi pe trepte mai avansate în cariere, cerinţă insuficient controlată de dirijori şi manageri).

Adrian Dumitru este un tenor de esenţă lirică şi direcţionare viguroasă, spintă (evidentă de la prima zicere „Io l'ho perduta!”), cu glas sigur, amplu şi pătrunzător în sală, prin care îşi expune armonice ce îmbracă în chip plăcut culoarea timbrală fundamentală. Expresiv în frazare („Io vengo a domandar...” sau „Ma lassù ci vedremo...” – duetele cu Regina), îşi dezvoltă larg vocea înspre registrul acut (cu nevoia de prudenţă în forţări precum „Ah! maledetto io son!”, Si bemol înalt sau de curăţire a sonorităţilor în sensul obţinerii purităţii absolute), dar cu moliciuni pline de esenţe (de pildă, „Perduto ben, mio sol tesor”, în acelaşi prim duet cu Elisabeta). Un vârf al serii pentru Adrian Dumitru a fost dificila, avântata şi expansiva frază „sarò tuo salvator” cu Si natural acut, din scena Autodafé-ului. Ca personaj, artistul a conturat, aşa cum trebuie, un erou frământat şi tensionat între multiplele stări psihice care îl încearcă.

Cred că reuşitul debut verdian îl va orienta pe tânăr şi către alte partituri romantice ale maestrului de la Busseto, în momentul de faţă tenorul aruncând un ochi şi către periculosul – la această vârstă - repertoriu verist.

Bianca Mărgean,...

... şi ea tânără, se îndreptase deja către perspectivele unei soprane verdiene autentice. Rolul din „Don Carlos” a confirmat evoluţia, anunţată deja în „Aida”. Pornind de la o vocalitate liric-spintă, sprijinită pe o culoare „plină” a glasului şi suficient „slancio” pasional, a intrat „con espressione” şi optim management al respiraţiilor în aria „Non pianger mia compagna”, finalizată în pianissimo. A continuat pe aceeaşi linie de frazare frumoasă, cu accente energice în scena cu Filip ce precede cvartetul, pentru ca în ultimul act, în aria „Tu che le vanità”, dăruirea şi trăirea intensă să se situeze la cote maxime. Strălucirea de glas, tehnica prin care a reuşit o „messa di voce” în evocarea „Francia...”, notele grave în răscolitoare rezonanţe „de piept” („... la pace dell'avel!”), atacurile eterate în pianissimo la fraza finală (păcat că tocmai atunci a sunat un telefon în sală!!!) au restituit atmosfera amintirilor din tinereţe, urmată de cea a duioasei despărţiri de Don Carlos, tragic încheiată, dar exprimată cu un fabulos Si natural acut de forţă, „Oh ciel!”. 

Şi Bianca Mărgean trebuie să cumpănească bine între marile roluri verdiene şi cele veriste, cu care cochetează.

Ionuţ Pascu - Rodrigo nobil

După un Jago de marcă, prezenţa baritonului Ionuţ Pascu pe afişul Operei Naţionale Bucureşti a continuat cu întruparea lui Rodrigo de Posa din acest „Don Carlos” al debuturilor. A fost, dacă doriţi, tot un fel de debut, ca primă apariţie bucureşteană în rol, întrucât artistul îl mai cântase doar în străinătate.

Ionuţ Pascu întăreşte falanga verdiană bine distribuită în spectacol, graţie unui glas cald, rotund, cu care ştie să expună desene melodice fluide, cu accente specifice, prin care subliniază diversele sensuri ale cuvintelor.

Într-un generos „cantabile”, moale şi catifelat, a cântat în scena din faţa mănăstirii San Giusto arioso-ul „Carlo ch'è sol il nostro amore...”, în care lungimea frazei a prefigurat-o pe cea din tabloul morţii, „Io morrò, ma lieto in core...”, interminabil arcuită în mezzavoce, probă de respiraţie ideală.

Ionuţ Pascu şi Adrian Dumitru

Vehement şi decis, baritonul a rostit adresări de mare implicare, robuste şi convingătoare, ori de câte ori relaţionarea cu celelalte personaje a cerut-o. Mă gândesc la „Accetto, e non per me” către Elisabeta, „... perchè sia nota al Re...”, „... la pace è dei sepolcri!”, „... date la libertà!” din marele duet cu Filip sau celebrul „A me il ferro!” de la Autodafé. Exemplele pot continua, dar nu este rostul rândurilor de faţă de a intra în analize foarte amănunţite, ci doar să consemneze generic. Totuşi, Beckmesser-ii pot solicita o mai mare omogenizare de sunet în sensul evitării unor sporadice sonorităţi opace sau „strânse”.

În interpretarea lui Pascu, nobleţea personajului a ieşit în evidenţă cu prisosinţă, prin ţinută şi atitudini.

Bianca Mărgean şi Ljubica Vranes

Partenerii

Doi oaspeţi sârbi, basul Dragoljub Bajic şi mezzosoprana Ljubica Vraneš, au apărut în rolurile Filip şi Eboli, expunând două glasuri de bună factură, cu ştiinţă a construcţiei dramatice, poate prea „subţire” din punctul de vedere al partiturii de mezzosoprană. La pasiv aş nota, la ambii, câteva situări sub tonul just, respiraţii neconforme în recitativul „Nel posar sul mio capo la corona...” (Filip) sau vocalizări dure în prima strofă din „Canzone del velo”, ca şi dialoguri perdante în duelul cu orchestra (Principesa Eboli).

Marius Boloş şi Dragoljub Bajic

Personajul Marelui Inchizitor a revenit basului Marius Boloş, care a duplicat buna prestaţie din anteriorul spectacol văzut, la premieră.

George Vîrban a fost şi el debutant în rolul Contelui Lerma căruia, aşa cum scriam în aceste pagini despre cronica premierei, i s-au pus în glas şi replicile Heraldului din scena Autodafé-ului. Cu timpul, foarte tânărului tenor îi va spori fermitatea sunetului, deocamdată stăpânită de emoţie. Şi dacă am vorbit despre debuturi, îl aştept pe cel al lui Marius Boloş ca Regele Filip al II-lea.

În celelalte roluri au cântat basul Iustinian Zetea (Un Călugăr, în constant progres de sonoritate şi accentuări dinamice), sopranele Cristina Eremia (Tebaldo) şi Mihaela Stanciu (O Voce din Cer, fără mare continuitate a frazării voit... celeste).

La pupitru, Tiberiu Soare a fost mai echilibrat din punctul de vedere al redării violente a scriiturii în dialogarea cu platoul, a oferit o varietate agogică mai ciudată scenei Autodafé-ului şi a rezolvat prompt un germene de decalaj iniţializat de bas în cvartet. Cu satisfacţie, în condiţiile siguranţei dirijorale, semnalez buna seară a ansamblurilor Operei Naţionale Bucureşti.

Aplauze la rampă. Ionuţ Pascu, Adrian Dumitru, Tiberiu Soare, Bianca Mărgean...