„Lacul lebedelor” şi lumea basmului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În urmă cu mai bine de o jumătate de veac, în 22 aprilie 1959, pe scena Operei bucureştene, dublul rol Odette-Odile din Lacul lebedelor de Ceaikovski era abordat, în debut, de către tânăra balerină Ileana Iliescu.

Aceasta „ataca”, la nici 22 de ani, una dintre cele mai complexe partituri din marea creaţie universală de gen, constituind apoi, de-a lungul carierei, o „carte de vizită” ce i-a asigurat un succes constant şi peste hotare, chiar şi la „Balşoi” Teatr din Moscova, în „patria baletului”.

Printr-o superbă coincidenţă, începutul lunii aprilie a readus-o pe Ileana Iliescu în aceeaşi lucrare, pe care de această dată ea însăşi a montat-o, la Opera din Iaşi, adaptând coregrafia clasică imaginată cândva de Petipa - o împlinire poate nesperată a unui traseu urmat de interpreta care, iniţial, dansase şi în grupul Lebedelor mari şi în cel al Mireselor, apoi în Pas de trois, devenind Odette-Odile, pentru ca acum să lucreze cu soliştii şi ansamblul ieşean toate aceste roluri, desigur şi celelalte secvenţe destinate corpului de balet sau altor personaje, dezvăluindu-le multe dintre experienţele şi „secretele” reuşitei sale, deopotrivă în plan tehnic şi expresiv.

Astfel, invitaţia managerului Beatrice Rancea - la rândul său balerină mult apreciată în roluri importante, de asemenea la Opera din Bucureşti, deopotrivă în capodopera ceaikovskiană, purtând în suflet, firesc, nostalgia acelor spectacole de neuitat -, de a realiza noua producţie cu Lacul lebedelor, a venit ca o neaşteptată închidere a unui „cerc” artistic sub semnul „regelui baletelor”, în aceeaşi lună a lui Prier. S-a lucrat intens, cu pasiune, cu emoţie şi entuziasm, urmărindu-se fiecare detaliu, rezultând un spectacol unitar, dar mai ales expresiv, reuşind să creeze atmosfera romantică de basm autentic, în care personajele s-au conturat pregnant în datele lor definitorii, relaţia dintre eroi construindu-se credibil, ansamblul întrecându-se pe sine, dovedind că poate rezolva la cote performante asemenea coregrafii complexe.

image

Deosebit de inspirată a fost şi invitarea scenografei Adriana Urmuzescu (de la ONB) pentru a realiza ambianţa adecvată poveştii, imaginând un decor excelent, aerat şi sugestiv, meritând aplauze încă de la prima deschidere a cortinei, totul având poezie, eleganţă şi parfum de epocă, dar fără nimic desuet sau „muzeistic”; în actul I, arcade albe împodobite cu gust, ca într-un filigran, fundalul în tonuri verde-albastru ducând cu gândul la luciul lacului, prelungit prin suprafaţa podelei albastre, lumina albă conferind strălucire balului la care costumele în culori pastelate dau un plus de prospeţime şi tinereţe întregului tablou; actul II „transferă” spaţiul verde-albastru în lumina misterioasă ce învăluie lacul şi stânca pe care îşi face apariţia terifiantă Rothbart, podeaua reflectând siluetele ca şi cum lebedele ar fi dansat pe lac - imagine de mare efect -, „ceaţa” completând aura „de poveste”, elemente regăsite apoi în ultimul act; iar scena balului din actul III se derulează într-un cadru cumva diferit de cel din debutul sreprezentaţiei, dar în acelaşi spirit, adăugând şi costumele multicolore din dansurile diverse, detaliile ce definesc specificul spaniol, napolitan, maghiar sau polonez fiind deosebit de bine creionate, surprinzând plăcut şi păstrarea lor într-o anume paletă cromatică ce conferă astfel unitate şi în plan vizual.

În ceea ce priveşte distribuţia premierei, se cuvine menţionat faptul că producţia s-a realizat în colaborare cu balerini de la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu” din Chişinău, oaspeţii dansând alături de partenerii de la teatrul-gazdă într-o foarte bună coordonare, facilitată desigur şi de faptul că cei formaţi la şcoala rusă de balet cunosc „de la sursă” versiunea coregrafică a lui Petipa.

În dublul rol Odette-Odile, Anastasia Homiţkaia a etalat o tehnică riguroasă şi multă siguranţă în dificilele „combinaţii”, mişcări şi atitudini adecvate celor două personaje destul de clar diferenţiate ca temperament şi date caracterologice, oferind, desigur, şi momente de performanţă atât de aşteptate de iubitorii genului, cu turaţii precise, salturi şi alte elemente tradiţionale în baletul clasic, având şi experienţa relaţionării cu partenerul; fără a reliefa o sensibilitate specială în Odette, a urmărit cu atenţie desenul şi mai ales trăsăturile eroinei, deşi cred că Odile se apropie mai mult de structura sa interioară, mai incisivă şi cumva „cerebrală”. Prinţul Siegfried l-a readus în prim plan pe Vlad Mărculescu, talentat solist al Operei din Iaşi, cu o prezenţă scenică ce cucereşte de la prima apariţie, cu o tehnică de anvergură şi o plasticitate a mişcării dublată de expresivitate, calităţi de porteur şi ştiinţă în  echilibrarea cuplului, evoluând cu dezinvoltură şi charismă.

De la Chişinău a sosit şi Mihai Cersac - excepţional Rothbart, întrupând un personaj malefic de o forţă aparte, cu o mobilitate şi o prestanţă cum demult nu am mai văzut în interpretarea acestui „geniu rău”, cu impact puternic în scenele din preajma lacului sau în secvenţa balului din actul III, impresionând fără „îngroşări” sau excese de vreun fel, ştiind să pună în valoare şi mantia enormă în jocul ei „vrăjitoresc” ce acoperă sau manevrează personajele pe care eroul le domină cu adevărat. Iar colegul său Eugeniu Tcaci s-a remarcat, în Bufon, prin supleţea şi (din nou) mobilitatea cu care a rezolvat formule coregrafice ce i-au pus în valoare tehnica şi expresia unui autentic personaj decupat parcă din Commedia dell'Arte, stârnind aplauze cu fiecare salbă de salturi, piruete sau rostogoliri, totul integrat în acţiune, în mişcarea de ansamblu.

image

Dacă balerinul Gheorghe Iftinca a rămas acelaşi experimentat dansator cu „atitudine”, fie şi în Profesorul de dans, o surpriză ovaţionată „la scenă deschisă” a fost apariţia balerinei Ileana Iliescu în rolul Reginei, revenind astfel, după decenii, în lumina reflectoarelor, ca interpretă, debutând într-un rol în care prestanţa sa dintotdeauna s-a regăsit din plin, având şi posibilittea de a sta astfel în preajma tinerilor săi parteneri de scenă, urmărindu-i şi în calitate de coregraf, deci... cu duble emoţii.

Ar merita, pe bună dreptate, să fie comentate evoluţiile fiecărui balerin în parte, pentru că, spre exemplu, am admirat graţia şi verva soliştilor din Pas de trois - Kotomi Hoshino, Dumitru Buzincu, Mariya Lozanova -, aceasta din urmă conducând şi Lebedele mici cu o prezenţă de spirit incredibilă prin care a depăşit, împreună cu Viviana Olaru, Kurumi Sakamoto, Sarasa Nagamine, „bâlba” dirijorului ce risca să „dea peste cap” întreaga construcţie a grupului impecabil realizat, cu o sincronizare şi o precizie împlinită cu mult farmec. De asemenea, Lebedele mari - Monica Ailiesei, Cisako Otta, Anca Andronache, Mizuka Suzuki - au adus graţie în desenul mai liric, încadrându-se perfect în ansamblul lebedelor care, la rândul lor, au asigurat şi „linia mare” a intrărilor şi ieşirilor parcă plutind şi aliniamentul corect şi coordonarea gesturilor ţesute în jurul cuplului central, urmând ca, depăşind emoţiile premierei, să acumuleze, în timp, şi o expresie a braţelor mai reliefată şi un plus de dezinvoltură. De altfel, şi în secvenţele de la balul din actul I şi în dansurile „de caracter” sau în grupul Mireselor, soliştii şi ansamblul au avut graţie şi nerv, asigurând strălucirea tablourilor respective. Şi totul s-a „legat” şi a curs fluent, bine închegat, într-o acţiune expusă logic şi clar, până la finalul în care Rothbart este învins şi se prăbuşeşte fără contorsionări inutile, iar Odette şi Siegfried rămân îmbrăţişaţi „la rampă”, în timp ce cortineta se lasă, acoperind lacul cu întreaga sa poveste.

image

Desfăşurarea scenică, pusă a punct şi captivantă, s-a derulat pe suportul orchestral, instrumentiştii, cu Traian Ichim la pupitru, străduindu-se să urmărească şi să se plieze pe mişcările balerinilor, dar am avut senzaţia unei permanente „alergări” în speranţa sincronizării cu cei de pe scenă, ceea ce dirijorul nu a prea reuşit, neavând poate experienţa necesară pentru un asemenea balet amplu, cu o partitură muzicală dificilă, solicitantă, cu o scriitură simfonică departe de un simplu acompaniament; orchestra a cântat totuşi curat, nuanţarea şi planurile diferenţiate pe care le aşteptam, ca şi încărcătura romantică, sensibilă sau dramatică, rămânând să se adauge, probabil, în următoarele reprezentaţii. Din fericire, solo-urile au sunat frumos şi îngrijit, excepţie făcând trompeta care... a „suferit” destul de mult.

Sunt aspecte care au pus la încercare suplimentar atenţia balerinilor, generând un plus de emoţie şi în... culise, dar nu au afectat „curgerea” generală a spectacolului, publicul lăsându-se captivat de frumuseţea celebrului balet, readus la Opera din Iaşi după două decenii de la precedenta montare, păstrând parfumul coregrafiei clasice în adaptarea Artistei Emerite Ileana Iliescu, într-o interpretare de un nivel unanim apreciat şi, desigur, aplaudat şi ovaţionat entuziast de o sală arhiplină. Pentru că, şi de această dată, s-a dovedit că Lacul lebedelor, chiar şi în versiunea clasică, pe lângă faptul că oferă posibilitatea de afirmare (uneori spectaculoasă) a potenţialului artistic al interpreţilor, poate să îmbine latura tradiţională cu nota de prospeţime şi tinereţe, plină de viaţă şi de bucurie a dansului, tratată „ca în zilele noastre”; iar succesul cu totul deosebit a fost un semn că şi în mileniul III avem nevoie de poveşti, de o evadare, măcar câteva clipe, în lumea visului încărcat de dragoste, lirism, graţie şi frumuseţe. În acea seară, la Opera din Iaşi, balerinii au reuşit să ne poarte cu adevărat în acel tărâm de basm pe care, chiar dacă mulţi nu (mai) vor să recunoască, ni-l dorim, măcar din când în când...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite