Lăutarii: Viori de şerbet

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
blog

Dintre scripcarii secolului al 18-lea, l-am ales pe Mătase, despre care se spune că s-ar fi născut cântând. În loc să se smiorcăie sau să plângă, de cum a văzut lumina lumii, l-a şi lovit veselia şi printre gângurelile şi chicoteala de prunc scotea şi câte o lălăială scurtă, mărind un ochi, exact cum avea să facă tot restul vieţii.

 Şi ce viaţă! Fiind carismatic şi gata să cânte pe gratis, n-avea nevoie de multe. Obţinea orice voia şi putea să treacă pe oriunde: în loc de documente ori de permise, trecea arcuşul pe coarde şi zicea din gură ceva. Aşa se face c-a trecut prin multe oraşe, de care valahii de rând nici măcar n-auziseră. A avut norocul s-o taie spre Braşov şi de-acolo spre Budapesta şi Viena, într-un târziu, după nişte ani de colindat Europa, descoperind cu uimire cât de uşoară era viaţa la Bucureşti.

Întors acasă, şi-a găsit loc bun de cântat lângă o cafenea, iar lumea îi punea bani frumoşi într-o cutie de tablă.

Şi chiar avea un glas demn de numele lui. Cânta la scripcă, dar şi din gură, în limbi care nu mai răsunaseră prin oraş, cântece adunate de pe unde umblase, în special dintre cele care aprindeau în sânge scântei şi dorinţe aducătoare de lacrimi.

Iar acea cafenea, în care mormăiau glasuri mahmure, era aşezată vizavi de casele lui Petrache Sticlaru, vraci vestit, care-ţi lua durerea cu mâna şi cu şase „sticle” micuţe cât pumnul, pe care sclifosiţii oraşului, care se pretindeau greci, le numeau şi ventuze.

 Dar să vă spun mai multe: era el vraci, dar unul cu pasiune. Nimic din ceea ce-i oferise viaţa nu i se părea atât de frumos cum era ocupaţia lui. De mic îl fascinaseră plantele, elixirele, dar mai ales practica pe câte un corp atacat. Cum vedea pe cineva mort de beat, se repezea la el cu tinctură de cimbru. Avea întodeauna buzunarele pline cu hapuri şi de licori preparate de el; era gata să ajute oricând, iar dintre toate, arta ventuzelor îl făcuse celebru, pentru că ştia exact unde să pună sticla şi cât s-o încălzească la flacără, cum să ungă pielea cu nişte uleiuri, între care unul făcut cu venin. Datorită acestui meşteşug îşi atrăsese porecla Sticlaru - ca maestrul al sticlelor de vindecat junghiuri.

Avea un divan lângă fereastră, unde sta pacientul întins, iar în timp ce trecea flacăra prin ventuză, ofta cu ochii pe geam, spre cafeneaua lângă care Mătase trăgea la arcuş şi din gură. Era ceva în cântecul lui, un îndemn de-a deschide uşa de la intrare, de-a coborî cele 27 de trepte înguste, de-a se năpusti în stradă, nu ca să-l audă mai bine, ci ca să-i ia vioara şi să i-o facă ţăndări în cap.

Bineînţeles, îi plăceau melodiile, îi plăcea vocea, care-i intra drept în sânge, caracatiţă tenace, cu 200 de braţe. Dar în ciuda acestor plăceri, exista dorinţa lui (recunoştea, - detestabilă şi fără cauză) de a-l călca în picioare pe cântăreţ. Voia să-l ucidă, să-l şteargă de pe suprafaţa mahalalei Lipscani.

 Iar într-o zi de marţi, a anului 1781, a ieşit în stradă cu o hotărâre, care i se citea în privire.

Sticlaru, înfipt în mijlocul străzii, matahală bărboasă, înveşmântată în catifele de un mov prăfuit, purta un işlic tubular, pus în evidenţă de un mic şal de muselină, ca laptele proaspăt, în fine un bărbat impozant, cu ochii aruncaţi înainte, spre bietul scripcar. Şi-i spun „bietul”, pentru că părea prăpădit: mărunt, cu mustăţi cam zburlite, cu ochi trişti. În ziua aia purta o vestuţă cu guler înalt, cum nu se mai văzuse prin Bucureşti, şi-o cealma discretă, din satin bej. Plimba arcuşul cu siguranţă, arătându-şi în soare cele două inele cu piatră, purtate pe inelar şi pe degetul mic, şi cânta în italiană, limbă făcută să-ţi aducă aminte câte datorii ai la viaţă, cât eşti de mic.

S-au privit mult, fiecare gândindu-se la ce era mai important pentru el: sticlarul - cum să-l ucidă pe cântăreţ, iar acesta din urmă, care văzuse multe la viaţa lui, cum să-l pună cu botul pe labe pe vraciul ostil.

S-au privit, în timp ce lumea îşi vedea fiecare de ale lui. Iar când s-a lăsat seara, când din cafenea au început să iasă clienţii, în căutare de cină, când peste Bucureşti a căzut acvila ţipătoare, ocrotitoarea oraşului, iar la Cişmigiu s-a auzit primul clopot dintre sutele de clopote ale târgului,  Scriptaru a încetat să mai cânte, iar Sticlaru, s-a apropiat, în sfârşit. Vedea pentru prima oară o scripcă aşa lustruită şi, fără cuvinte, a cerut s-o vadă de-aproape. Era ceva în apele ei îngheţate, un fel de spirit venit de pe lumea cealaltă, ceva care trezea în el toate pornirile ucigaşe. A dus-o la piept şi a mângâiat coardele, care-au început să-i vorbească, iar pe măsură ce asculta zumzăiala şi cuvintele unor oameni care trăiseră în urmă cu zeci de ani, înţelegând în sfârşit ce vrusese să-i spună Mătase Scripcaru, s-a luminat: era timpul să-şi părăsească elixirele şi cele şase sticle vindecătoare, să lase în urmă toate fericirile lui de până atunci. Nu-l mai interesa să vindece oamenii, nu mai voia să fie Sticlaru. Şi ridicând ochii în ochii de ape ai cântăreţului, a văzut toată viaţa lui viitoare, de viorist secund, într-un tandem care-avea să devină celebru.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite