Legea cinematografiei - pe firul pretextelor şi al banilor

Desen de Dan Perjovschi

Ordonanţa de modificare a Legii cinematografiei a picat în Camera Deputaţilor fără niciun fel de dezbatere. E un conflict de generaţie, s-a zis de la tribuna Parlamentului, s-au primit avertismente grave din partea unor organizaţii. Ei bine, să vedem mai pe-ndelete care-au fost gravele avertismente - poate, aşa, aflăm şi de ce despre ele nu s-a putut discuta. Şi de ce ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale tace în continuare.

Ce se întâmplă când o instituţie publică şi funcţionarii ei tot publici nu vor să aplice prevederile unui act normativ (cum ar fi, de pildă, să încheie procese verbale de predare-primire sau să redacteze norme)? Desigur, trebuie abrogată legea. Asta sugerează unii cineaşti, într-o altă scrisoare înaintată Parlamentului, preşedintelui etc.: de vreme ce Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) nu face de şase luni procesul verbal de predare a dreptului de administrare asupra filmelor de patrimoniu către Arhiva Naţională de Filme (ANF), blocând, astfel, cu bună-ştiinţă contractele de difuzare pentru acestea (căci, în acest mod, contractele nu pot fi semnate nici de CNC, nici de ANF), toată ordonanţa de modificare a Legii cinematografiei trebuie respinsă. Sper să nu se extindă fenomenul – data viitoare când un funcţionar de la ghişeu nu va vrea să aplice legea, s-ar prea putea ca legea să se schimbe ca să nu fie el forţat s-o aplice...

Ce ne mai spun aceşti cineaşti? Păi ne mai spun că ANF e doar un depozit „cu competenţe în conservarea şi protejarea filmelor“ şi nu ştie să le administreze sau exploateze, numai CNC ştie şi poate. Bun, dar cum ar fi ca despre Arhivele Naţionale să se decidă că e doar un depozit de documente de care trebuie să aibă grijă, iar de ce se întâmplă cu ele, cine are acces, ce se întâmplă cu conţinutul documentelor să decidă alţii, care „se pricep mai bine“? Sau ca un muzeu să fie un depozit de artefacte care trebuie conservate şi protejate, dar cu care muzeul să nu poată face nimic? Cum poate asigura ANF, ca simplu gestionar, conservarea filmelor de patrimoniu când, ca să poată restaura un astfel de film, are nevoie de acordul autorilor şi ea, Arhiva, nu poate face asta, numai CNC poate cere şi obţine acordul? Adică eu am o casă, trebuie s-o repar, am această obligaţie legală, dar ca să încep s-o repar, am nevoie de acordul altuia? Cam cât de bine poate funcţiona aşa ceva? Şi de ce???? Chiar deţine CNC o expertiză imposibil de transferat sau reprodus (practic, expertiza de a semna contracte când vin difuzorii să ceară dreptul de a comercializa copii de filme)?

*

În 2010, interpreta Veronicăi din faimoasa serie regizată de Elisabeta Bostan a câştigat în instanţă plata unor drepturi conexe pentru filmele cu ea scoase pe DVD.  Scoase pe DVD de compania Elisabetei Bostan, căreia CNC îi cesionase drepturile pentru Veronica, Veronica se întoarce, Saltimbancii şi Mama. (Deci, CNC, care ştie şi poate să administreze singur filmele de patrimoniu, a cesionat exclusiv această „activitate“, pentru producţiile dnei Bostan, către compania dnei Bostan...) CNC a argumentat că pe vremea aia actorii (artiştii executanţi şi interpreţi, cum se cheamă ei legal) aveau contracte de prestări servicii, iar drepturile (lor) conexe nu existau/nu erau recunoscute legal. Judecătorii au spus că da, aşa e, dar orice vânzare de DVD sau orice proiecţie efectuată după 1997 e supusă Legii drepturilor de autor, iar actorii au dreptul la compensaţie pentru acea vânzare sau proiecţie (în final, a zis instanţa, 1% din încasări). Ei bine, actorii din filmele produse înainte de 1997 nu beneficiază nici acum de această compensaţie.

*

Organismul de gestiune colectivă (OGC) Dacin Sara, Uniunea Cineaştilor (UCIN) şi un grup de autori de cinema au cerut neadoptarea Ordonanţei de urgenţă 91/2016 în integralitatea ei pe motiv că alin. 1 al art. 57 din ordonanţă („În condiţiile prezentei ordonanţe, dreptul de proprietate asupra negativului şi/sau masterului digital, precum şi drepturile de proprietate intelectuală asupra filmului aparţin producătorului“) anulează drepturilor de autor ale regizorilor, scenariştilor etc., trecându-le în seama producătorului. Mai mult, Dacin Sara şi-a alertat şi partenerii, alte OGC-uri europene, spunând că răul de Stat român vrea să anuleze dreptul de autor.

Acum, s-o luăm cu răbdare, să vedem ce ne explică juriştii. Zice Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe următoarele:

• Regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii, autorul grafic pentru operele de animaţie sunt autori (art. 66). Autorii ăştia sunt titulari de drept de autor.  
• Producătorii de înregistrări audiovizuale (filme, în cazul de faţă), pentru propriile înregistrări (filme), sunt titulari de drepturi conexe (art. 97). Adică prin statutul lor de producători, au nişte drepturi de proprietate intelectuală. Pe lângă asta, ei, ca să poată face şi „comunica public“ (asta este expresia legală pentru tot ce-nseamnă proiecţie, difuzare pe DVD sau la televiziune etc.) filmul, încheie nişte contracte cu titularii de drepturi de autor de mai sus (regizorul, scenaristul etc.).  
• Legea spune că, în absenţa unor clauze contrare, se prezumă că, prin contractele de mai sus, autorii îi cedează producătorului drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său (adică a filmului) (art. 70). Sigur că autorii sunt şi remuneraţi pentru asta. Iar producătorul, având propriile drepturi conexe şi primind prin cesionare drepturile de la autori, poate să prezinte filmul în cinematografe, în festivaluri, eventual la TV, eventual să-l scoată pe DVD...

Ei, dar aici e o problemă: ce face producătorul, care a primit finanţare de la Statul român, căci la ăştia se referă Legea cinematografiei, dacă autorii introduc nişte clauze contrare şi nu-şi cedează/cesionează drepturile exclusive de utilizare către producător? Dacă, în acest fel, nu mai poate fi „comunicat public“ filmul, finanţat public? Ei, ca să nu se întâmple fix asta – să dai bani publici pe ceva ce nu poate fi prezentat publicului –, a apărut acea formulare din Ordonanţa 91/2016. Iar interpretarea pe care au dat-o acelui alineat toţi avizatorii legii, unii mai jurişti ca alţii, este legată de drepturi de proprietate intelectuală (de autor şi conexe) care-i aparţin producătorului prin efectul legii sau prin cesiune.

Acum, e adevărat că, dacă vrei musai să interpretezi, poţi ca, la o adică, să întinzi interpretarea lui „aparţine“ către ceea ce spune Dacin Sara. Motiv pentru care acel alineat ar fi putut fi să fie amendat, în aşa fel încât să nu dea naştere la nici un fel de interpretări.

De ce nu s-a activat Dacin Sara în lunile în care ordonanţa, cu tot cu articolul şi alineatul în cauză, au stat în dezbatere? Pentru că pur şi simplu a trebuit săpat adânc până la interpretarea extremă. De ce, odată găsit ceva ce se putea modifica – la fel ca-n cazul oricărui act normativ ajuns în Parlament şi ca multe amendamente propuse la aceeaşi ordonanţă –, trebuiau făcute presiuni pentru „trosnirea“ întregii legi?

Follow the money, se zice. Deci, să revenim la partea în care, ca să poată prezenta publicului filmul, producătorul trebuie să primească cesiunea unor drepturi din partea autorilor. În acest moment, el, autorul, îşi poate cesiona o parte din drepturi sau toate către producător. Pentru o parte dintre drepturi – de pildă, dreptul de radiodifuzare (mai pe româneşte, datul la TV) –, autorul poate mandata un organism de gestiune colectivă, cum e Dacin Sara (asta se cheamă gestiune voluntară). Din gestiunea voluntară, organismele de gestiune colectivă primesc muuult mai mulţi bani decât din aia obligatorie (remuneraţia compensatorie pentru copia privată etc.). Dacă autorii ar cesiona toate aceste drepturi către producător (adică ar fi reprezentaţi de persoana juridică producătorul) în loc să mandateze organismul de gestiune colectivă, organismele astea ar pierde foarte multe fonduri. Deci e absolut normal să nu le convină. Pe de altă parte, dacă toţi autorii ar include în contractele cu producătorii clauze speciale spunînd că nu-şi cesionează dreptul de comunicare publică a operei şi ar mandata OGC-urile pentru asta, eu chiar nu pricep de ce ar mai investi Statul român bani în producţie câtă vreme ce se-ntâmplă cu producţia respectivă nu e în puterea de decizie a celui care primeşte banii (producătorul), ci a unor organisme de gestiune colectivă. Sigur că sună absurd ca un producător să semneze astfel de contracte cu autorii, dar cine ştie?? La fel ca şi cu interpretarea incriminată de Dacin Sara, e posibil, chiar dacă puţin probabil.

Şi uite aşa, fără minima discuţie, a mai picat o lege...