Liz, Fitz şi morţii vii sau Despre cel mai bun blockbuster al anului, so far VIDEO

COCKTAIL Filmul „Mândrie, prejudecată şi zombi“ are de toate: o poveste romantică inspirată din cartea lui Jane Austen, o invazie de zombi necruţători, splendide lupte şi arte marţiale şi, mai ales, mult umor. Este exact ceea ce îşi doreşte un spectator care dă banii pe un bilet la film.

În primul rând, trebuie spus – mai ales pentru puriştii care vor strâmba din nas doar ce vor auzi titlul filmului – că aceasta nu este o ecranizare după „Mândrie şi prejudecată“ (romanul nemuritor publicat de Jane Austen în 1813), ci după volumul „Pride and Prejudice and Zombies“, scris de americanul Seth Grahame-Smith şi apărut în 2009, care este o adaptare, un produs derivat. Relativul insucces al filmului „Abraham Lincoln, vânător de vampiri“, realizat după o altă carte a acestui autor (din 2010), a făcut ca proiectul ecranizării best seller-ului să fie puţin întârziat.

În al doilea rând, demersul tânărului scriitor american (40 de ani) poate fi mai bine înţeles în contextul mai larg al fenomenului „steam-punk“, un boom al pieţei editoriale occidentale din ultimele decenii. Cum însă cultura autohtonă este suficient de retardată faţă de cea din afară (o permanenţă a ei, vezi şi cazul benzilor desenate), este posibil ca nici acest lucru să nu spună nimic aici şi să fie întâmpinat cu o neştirbită suficienţă.

Clonat din „steam-punk“

În mare, steam punk-ul combină elemente ale epocii victoriene („epoca aburului“, secolul XIX în sens larg) – decor, personaje iconice, eroi literari celebri – cu cele ale tehnologiei moderne, imaginând un univers alternativ (o „ucronie“, cu un termen de specialitate). De-aici, până la intruziunea unor figuri mai noi precum „zombi“ sau „vampiri“ (de altfel, termen generat şi lansat chiar în epoca romantică şi post-gotică) nu este decât un pas.

Combinaţia este cuvântul cheie aici, şi astfel editorii lui Grahame-Smith – conştienţi de cererea pieţei – i-au propus să combine un text super-clasic, cel al lui Jane Austen, cu un concept mai nou, cel al „zombilor“ (morţi vii, care consumă creierele muritorilor obişnuiţi). Evident, demersul este unul perfect postmodern, dar nu-i cazul să detaliez aici.

Colonel Darcy, la dispoziţia dvs.

Despre o istorie alternativă (şi o Britanie ucronică) este vorba şi în cartea americanului şi în filmul turnat după ea. Nu avem de-a face cu o simplă invazie de zombi, ci cu un război în toată regula. Din colonii, pe lângă bunurile care-au construit Imperiul, a venit în secolul al XVIII-lea această plagă, care transformă instantaneu oamenii în „morţi vii“ („undead“, în engleză), nesăţioşi şi setoşi să se hrănească cu creierele celorlalţi.

În Anglia georgiană, ei au ajuns să asedieze in corpore, în masă Londra, iar fâşia de pământ care-o înconjoară şi-o delimitează de restul Angliei, cât de cât încă pastorală, se cheamă „The In-Between“ / „Cel-Dintre“. Bine-plasatul social Fitzwilliam Darcy (acum, colonelul Darcy) este în acest univers un războinic feroce şi necruţător vânător de „morţi vii“. Cele cinci fiice ale soţilor Bennet (având-o în prim-plan pe cea de-a doua, Elizabeth) au acum ca principal obiectiv supravieţuirea, prin urmare au fost instruite în artele marţiale chinezeşti (cei bogaţi aleg artele marţiale japoneze, iar cei înţelepţi pe cele chinezeşti, ni se spune), iar măritişul este un scop secundar.

Austen, mai amuzantă decât zombi

Este uluitor pe câte nivele funcţionează scenariul filmului. În primul rând, povestea de dragoste din textul lui Jane Austen nu este deloc neglijată, iar toţi eroii, toate situaţiile şi replicile bine-cunoscute se află la locul lor. Apoi, toţi tropii filmului cu zombi sunt respectaţi, asigurând un divertisment garantat fanilor genului. „Mândrie, prejudecată şi zombi“ funcţionează în acelaşi timp ca film de dragoste, comedie romantică, film cu zombi, film de arte marţiale, poveste de aventuri, chiar şi una de capă şi spadă, şi incredibil este că merge perfect, ca uns, pe toate aceste planuri.

Efectul parodic, mai bine zis comic, este asigurat din două direcţii: desigur, din cea a intercalării situaţiilor cu zombi în textul clasic, dar şi, în mod bizar, din accentuarea caracterului comic al acestuia, dat în principal de ridicolul anumitor situaţii şi replici, specifice epocii. Cu alte cuvinte, lumea râde mai mult de scenele derivate din romanul lui Austen decât de invazia implacabilă a zombilor, care au chiar momente în care înfioară. Reconstituirea de epocă este însă impecabilă, realizată cu profesionalism şi minuţiozitate.

Pe când un „Felix, Otilia şi zombi“?

Spre deosebire de alte horror-uri de epocă realizate recent de mari regizori, care se luau prea în serios („Eliza Graves“ al lui Brad Anderson şi „Crimson Peak“ al lui Guillermo del Toro îmi vin primele în minte), mai mult sau mai puţin reuşite, filmul lui Burr Steers nu se ia în serios, dar nu-şi bate joc nicio clipă, iar asta se vede în fiecare cadru. A rezultat un film extrem de entertaining, unul dintre cele mai antrenante şi reuşite din ultima vreme, care este exact ce înţelege prin cinema lumea care vrea să vadă un divertisment de calitate, plătind în acelaşi timp pentru el.

Revenind la ce spuneam la început, după atâtea alte ecranizări, mai mult sau mai puţin convenţionale, dacă acum adolescenţii intră astfel în contact cu textul lui Jane Austen şi măcar află că există pe lume, de 200 de ani, această poveste, care-i problema? Pe când şi la noi un „Felix, Otilia şi zombi“, cu Pascalopol pe post de „vânător de vampiri“?

Info

Mândrie, prejudecată şi zombi / Pride and Prejudice and Zombies (Marea Britanie-SUA, 2016)
Regia: Burr Steers
Cu: Lily James, Sam Riley, Jack Huston

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Francis Ford Coppola – omul care a revoluţionat Hollywoodul

Următorul în topul nostru al regizorilor deţinători al celor mai multe Oscaruri este americanul Francis Ford Coppola, născut pe 7 aprilie 1939, în oraşul Detroit (centru al industriei de maşini, intrat într-un teribil crah economic de câteva decenii). Chiar dacă cele cinci statuete ale autorului de care ne ocupăm nu sunt toate primite în calitate de regizor, şi nici toate pentru filmele proprii (şi nici măcar pentru cele mai bune, după părerea noastră), el este atât de mare şi de important încât merită din plin prezentarea lui aici.

„Lupii tineri“ ai Hollywood-ului

Francis Ford Coppola este unul dintre principalii reprezentanţi ai ceea ce s-a numit, la începutul anilor ’70, „noul val al cinematografului american“ sau New Hollywood (Noul Hollywood), un grup de cineaşti care a revoluţionat din temelii industria cinematografică americană, hollywoodiană în speţă, după câteva decenii de stagnare şi oarecare conformism.

Printre colegii săi de generaţie, la rândul lor membri ai mişcării, alături de care a pus umărul la respectiva asanare a încremenitului, la acea vreme, peisaj cinematografic de peste Ocean, se numără: George Lucas (cu care a lucrat masiv împreună, la începutul carierei), Steven Spielberg (aceştia doi sunt responsabili de „californizarea“ filmului american şi orientarea lui spre publicul adolescentin, de teenager-i), Martin Scorsese (specializat, cu timpul, în fresce ample ale câte unei componente a modului de viaţă american), Brian De Palma (pentru filmul de gen: thrillere, horror-uri, pelicule cu gangsteri), Peter Bogdanovich (pentru comedii), William Friedkin, John Milius, Paul Schrader etc.

Un singur Oscar pentru regie, la „Naşul II“

Însăşi o sumară privire pe lista Oscarurilor primite de Coppola arată amplitudinea preocupărilor sale, calitatea sa de om-orchestră pentru filmele mişcării şi ale colegilor săi. Primul Oscar este primit în 1971 pentru scenariul original al filmului „Patton“ (regia Franklin J. Schaffner, cu George C. Scott; din nu se ştie ce motiv, Coppola nu a fost prezent la ceremonie). A urmat în 1973 cel pentru scenariul adaptat de la celebrul „Naşul“ (împreună cu Mario Puzo; nominalizare şi pentru regie). În 1974 a fost nominalizat în calitate de co-producător al celui mai bun film, pentru „American Graffiti“ (regia: prietenul său, George Lucas).

Marele triumf a sosit în 1975: trei Oscaruri pentru „Naşul II“ (cel mai bun scenariu adaptat – împreună cu Mario Puzo –, cel mai bun regizor şi cel mai bun film; a fost pentru prima oară când o continuare a fost desemnată cel mai bun film), dar şi două nominalizări pentru genialul „Conversaţia“ (cel mai bun scenariu original şi cel mai bun film). A mai fost nominalizat în 1980 pentru capodopera „Apocalipsul acum“ (cel mai bun scenariu adaptat – după Conrad, împreună cu John Milius –, cel mai bun regizor şi cel mai bun film) şi în 1991 pentru „Naşul III“ (regie şi cel mai bun film), voletul final al trilogiei, plus Premiul Memorial Irving G. Thalberg în 2011.

Anii ’80 au fost o perioadă de relativă creativitate şi inspiraţie pentru Coppola, cu succese moderate ca „The Outsiders“ şi „Rumble Fish“ (ambele în 1983), „The Cotton Club “ (1984) sau „Peggy Sue Got Married“ (1986). Chiar dacă, de la succesul cu „Dracula“ din 1992, cariera regizorului a intrat pe o pantă din ce în ce mai descendentă, el rămâne unul inconturnabil, fără de care istoria cinematografului nu poate fi concepută.

Top 5 filme importante

1. Apocalipsul acum / Apocalypse Now Redux (SUA, 1979/2001)
2. Conversaţia (SUA, 1974)
3. Naşul II / The Godfather: Part II (SUA, 1974)
4. Naşul / The Godfather (SUA, 1972)
5. Dracula (SUA, 1992)

Alături de Francis Ford Coppola (centru), prietenii săi Michael Jackson (stânga) şi George Lucas