Lucia di Lammermoor, la ONB. În loc de avancronică.

O lectură de iarnă. Opera e o artă bovarică. De câte ori n-aţi auzit formularea: „Mă duc la Operă ca să evadez din cotidian”? Un moment numai bun ca să-l revizităm pe Gustave Flaubert şi pe însăşi doamna Bovary:

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Fragmentul din romanul „Madame Bovary” descrie cum arăta un spectacol de operă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la un teatru de operă din Rouen, Franţa. Nu o să fac o analiză aici, dar despre cum era mai preţuit tenorul într-o operă totuşi centrată pe soprana de coloratură din rolul titular, despre suspinele doamnelor din lojele teatrului şi despre cum se putea ieşi în timpul unei reprezentaţii pentru a merge la o cafenea, merită să citiţi sau să recitiţi mai jos.

Lumea stătea lângă zid, aşezata în ordine, între balustrade. La colţul străzilor din apropiere, pe nişte afişe uriaşe era scris de mai multe ori, cu litere ciudate: Lucie de Lamermoor... Lagardy... Opera... etc [...]

Cum intră în vestibul, Emmei începu să-i bată inima tare. Fără să vrea, zâmbi din vanitate când văzu mulţimea înghesuindu-se spre dreapta prin celălalt coridor, pe când ea urca scara spre primele loji. Se bucură ca un copil când împinse cu un deget largile porţi tapisate; trase adânc în piept mirosul de praf de pe culoare, şi, de îndată ce luă loc în loja ei, îşi îndreptă bustul într-o atitudine degajată, de ducesă.

Sala începu să se umple, lumea îşi scotea lornioanele din tocuri, şi abonaţii, zărindu-se de departe, se salutau. Veneau ca să mai uite, în desfătările artei, de toate necazurile negustoriei; dar, fără să piardă din vedere afacerile, mai vorbeau încă despre bumbac, despre spirt sau despre indigo. Puteai să vezi acolo capete blajine de bătrâni, fără nici o expresie, şi care, cu părul şi cu faţa albă, erau ca nişte medalii de argint, şterse, ca suflate cu plumb. Tinerii fanţi se învârteau în stal, fuduli ca nişte păuni, lăsând să li se vadă în deschizătura vestei cravata roză sau verde; şi doamna Bovary îi admira de sus, cum stăteau rezemaţi cu palma întinsă a mănuşilor galbene în bastonaşele cu măciulii de aur.

Între timp, lumânările de la orchestră se aprinseră; policandrul se lăsă din tavan, revărsând în sală, o dată cu sclipirea cristalurilor, o veselie neaşteptată; intrară apoi muzicanţii, unii după alţii, şi izbucni mai întâi un tărăboi de contrabasuri sforăitoare, de scârţâit de viori, de pistoane care trâmbiţau, de flaute şi flajeolete care chiţcăiau. Dar de pe scenă se auziră trei bătăi; începu un uruit de ţimbale, instrumentele de alamă izbucniră toate deodată în acorduri, şi în ridicarea cortinei apăru un peisaj.

Era o răspântie într-o pădure, cu o fântână în stânga, la umbra unui stejar. Ţărani şi nobili, cu pelerine scoţiene pe spate, cântau toţi laolaltă un cântec de vânătoare; apăru apoi un căpitan care, cu amândouă braţele ridicate spre cer, invocă îngerul răului; veni încă unul; plecară amândoi, şi vânătorii reîncepură să cânte.

Continuarea, pe blogul Despre Opera.