Arte

articolul anterior articolul urmator

Lucia di Lammermoor revine la ONB

3
14 Jan 2022 22:58:52
Alexandru Pătraşcu
Al tuo fato unisco il mio, son tuo sposo. Florin Guzgă (Edgardo) şi Veronica Anuşca (Lucia)
Al tuo fato unisco il mio, son tuo sposo. Florin Guzgă (Edgardo) şi Veronica Anuşca (Lucia)

În sfârşit, producţia lui Andrei Şerban pentru Lucia di Lammermoor revine pe scena Operei Naţionale după o absenţă de patru ani. Restauraţia din interimatele post Beatrice Rancea (Fane Ignat şi scurtul mandat al lui Răsvan Cernat) au exilat montarea în depozit şi probabil că, dacă n-ar fi fost stagiunea centenară, casarea era terminus paradis.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Niciodată n-au fost comunicate motivele acestei absenţe, dar mai multe surse susţin că regizorul nu ar fi fost plătit la data premierei, rezolvarea şi respectarea unui contract fiind mereu şi mereu amânată. Tot răul a fost spre bine, în final, pentru că Andrei Şerban a revenit la Bucureşti pentru această reluare şi a împrospătat mişcarea de scenă.

În caz că aţi uitat sau n-aţi avut ocazia să o vedeţi până acum

Această punere în scenă are geneza la Chicago, în 1990, când Andrei Şerban a folosit o scenografie realistă dominată de un peisaj gotic-romantic, cu ruine şi povârnişuri pe care se căţăra June Anderson, asistată de Alfredo Kraus, ce se mulţumea doar să cânte de la margine scenei. În 1993, producţia se muta la Los Angeles, pentru ca, în 1995, Opéra Bastille să-i comande regizorului român o nouă montare, dar mai economică. Constrângerile financiare au avut darul de a stimula creativitatea, noua punere în scenă având un impact emoţional major asupra publicului, pe care l-a divizat în admiratori şi contestatari (tot mai puţini de la o reluare la alta) la fel de înfocaţi. Andrei Şerban venea atunci de la Bucureşti, unde montase un Œdipe foarte controversat dar genial, iar producţia sa pentru Lucia a rezistat la Paris mai mult de două decenii, până în 2016, animată de soprane de mare calibru: June Anderson, Patrizia Ciofi, Natalie Dessay, Pretty Yende etc. În 2014, o versiune cu decoruri mai simple, create de Octavian Neculai, dar foarte asemănătoare cu cele originale ale lui William Dudley, are premiera la Iaşi, într-o epocă în care opera din România părea înţepenită definitiv în cele mai rele şi desuete practici regizorale. Andrei Şerban şi Beatrice Rancea au devansat cu aproape doi ani, prin Les Indes galantesTroienele şi Lucia di Lammermoor, revoluţia scenică de la Bucureşti din epoca Răzvan Dincă, începută cu Rigoletto pus în scenă de Stephen Barlow şi Traviata lui Paul Curran, continuată cu Falstaff şi Fidelio ale lui Graham Vick, baletul lui Johan Kobborg şi Alina Cojocaru, stopată brutal în Aprilie 2016. În fine, în 2017, o replică a producţiei ieşene are premiera la ONB, lăsând o impresie de neşters publicului şi criticii.

Am scris deseori despre această Lucia şi am revizitat spectacolul aproape de fiecare dată când a fost prezentat, aşa că nu am să reiau aici analiza producţiei. E suficient să amintesc că transformarea decorului medieval scoţian într-o cazarmă de secol XX a armatei private a Ashtonilor, punând cultura fizică în centrul tuturor activităţilor, e adevărata schizofrenie în care tribulaţiile Luciei nu sunt altceva decât reacţiile cele mai normale. Cine vede pentru prima dată acest spectacol are toate şansele să rămână mai mult decât impresionat. Eu unul, ţin minte, după premiera de la Iaşi, am simţit nevoia să mă plimb prin noapte ca să-mi recapăt calmul. Zece spectacole mai târziu, de-a lungul a opt ani, am şi ce critica, dar găsesc că peticele regizorale aplicate pe stofa impecabilă a conceptului general sunt neimportante şi că montarea rămâne în continuare validă şi modernă, rivalizând fără nici un fel de probleme cu superproducţiile din marile teatre de operă ale lumii. Scena nebuniei rămâne cea mai intensă, dar şi cea mai problematică: greu de explicat de unde şi în ce scop dramatic apar pe scenă roaba cu cărămizi negre sau mormanul de fân, însă e aproape irelevant atâta vreme cât această recuzită justifică paroxismul teatral al întregului moment, foarte greu de rezolvat de orice regizor.

Au fost şi câteva modificări ale mişcării de scenă, cea mai importantă fiind agonia lui Arturo după ce fusese atacat cu un topor de Lucia în prima noapte matrimonială, o secvenţă care înlocuia vechea imagerie, în care Raimondo cânta exhibând jobenul însângerat al mirelui. Normanno a căpătat nişte mişcări în plus, personajele n-au mai fost vopsite cu alb pe feţe şi, în general, tuşele teatrale au fost îngroşate, dar rămânând valabile în convenţia operatică, de felul ei mai exagerată decât în teatru.

Tot ce are mai bun ONB?

Distribuţia a fost la nivelul cel mai înalt al Operei din Bucureşti, necesitând, chiar şi aşa, invitarea unui tenor pentru Edgardo. E drept, pe cel mai bun din România pentru acest rol, Florin Guzgă. Rasatul tenor ieşean şi-a demonstrat clasa, carisma şi experienţa, fără să forţeze, cântând frumos tot timpul, în contrast cu manierele veriste ale anturajului său de pe scenă. După anunţul iniţial al lui Schmeisser ca dirijor, în final conducerea muzicală i-a revenit lui Iurie Florea. A fost o idee foarte proastă. O lectură şcolărească, silabisită, de o mediocritate implacabilă, având ca moment culminant finalul duetului Enrico – Lucia. Mărcan a încercat să dinamizeze, accelerând pe Se tradirmi tu potrai, însă dirijorul l-a readus imediat la ordine, impunând nişte tempi pătrăţoşi de parcă ar fi fost Hora unirii. Sextetul a fost mecanic şi desincronizat şi, în general, privirea lui Florea nu s-a desprins de fosă şi partitură, pe modelul: „cei de pe scenă trebuie să mă urmeze pe mine”. La toate astea s-a adăugat o gestică neclară, ca şi cum maestrul ar fi măturat podeaua fosei, reuşind să-i acopere bine pe Racoveanu şi pe Bernad în scenele în care cântau alături de cor.

Ce i-a lipsit mereu Luciei lui Andrei Şerban la spectacolele din România, fie de la Iaşi, fie de la Bucureşti, a fost primadona. Niciodată nu a fost distribuită o soprană care să stăpânească bine rolul. Lăcrămioara Roată a fost mereu sub standard la Iaşi, Venera Protasova a plictisit la Bucureşti, Dianei Ţugui i-au lipsit supra acutele, iar Elena Moşuc n-a fost niciodată invitată să cânte în această montare (sau mai exact, a fost, dar a refuzat). Veronica Anuşca n-a făcut nici ea excepţie. E drept, vocea acestei soprane s-a dezvoltat mult în ultimii ani şi are acum datele necesare pentru a face un rol mare. În primul rând, acutele sunt atacate fără dificultăţi şi timbrul are pulpă, însă asta nu a putut preveni destul de multele probleme de intonaţie. Apoi a cântat drept, evitând să vibreze vocea, cu o coloratură aproximativă, astfel încât în primul act a plictisit plenar, iar în al doilea a enervat. Rămâne scena nebuniei, parţial reuşită, în sensul că a traversat dificultăţile din prima parte cu destulă uşurinţă (mai ales că aici partitura îl obligă pe dirijor să se ţină după soprană şi nu invers), permiţându-şi chiar nişte variaţiuni frumoase în Spargi d’amaro pianto. Însă lipsa de empatie cu personajul a fost evidentă şi, în final, totul a arătat ca o acrobaţie, şi aceea cu ezitări.

Io col sangue spegnerò!
Leonard Bernad (Raimondo), Adrian Mărcan (Enrico), Valentin Racoveanu (Normanno)

Adrian Mărcan a fost în nota obişnuită, adică ferm şi monocrom, dar în cazul lui Enrico liniaritatea funcţionează şi baritonul braşovean a fost adecvat. Leonard Bernad a arătat bine în rolul lui Raimondo, după buna impresie lăsată în Faust, însă a avut probleme vocale în actul al doilea, în special în registrul acut, unde a părut epuizat, astfel că pauza a fost binevenită, revenind din culise la nivelul bun arătat la început.

Stagiunea centenară continuă, la fel şi comentariile

În concluzie, această Lucia di Lammermoor a fost reprezentativă pentru ONB în ceea ce are mai degrabă bun. A fost un spectacol muncit destul de serios, dar în care defectele structurale ale ansamblului artistic au rămas vizibile. Stilistica belcanto a fost aruncată la gunoi deseori, dirijorul fiind principalul vinovat, dar, sincer vorbind, cine altul dintre colegii lui Iurie Florea ar fi dirijat mai bine?

Absurdul instituţional revine în atenţie. Biletele au fost vândute pe schema de preţuri premium: 400 RON cele mai bune locuri, 200 RON media, iar balconul cu 80 RON. Dar asta în condiţiile în care, acum câteva luni, Veronica Anuşca n-a reuşit să câştige concursul pentru ocuparea unui post de soprană la ONB. Atunci, e vedetă sau nu e? Faţă de alte soprane angajate ale Operei, e, sau cel puţin tinereţea ei lasă loc de mai multă speranţă decât în cazul unei Simonida Luţescu. Dar atunci cum se explică preţurile mult mai mici ale biletelor de la spectacolul din Februarie (150, 110, respectiv 90 RON) pentru o distribuţie cam de acelaşi nivel cu cea de astăzi?

În fine, stagiunea continuă. Anul 2022 vine cu înlocuirea oficială a lui Rareş Zaharia în funcţia de director adjunct cu… Daniel Magdal. O mutare ce pare mai degrabă decorativă, doar pentru a ţine ocupat un post din organigramă, pentru că tenorul Daniel Magdal e singurul din Operă care poate fi distribuit în rolurile spinto-dramatice de care este plin repertoriul (Canio, Otello, Lohengrin, Samson, Cavaradossi, Turridu), deci pare a fi destul de ocupat cu ce face el de obicei.

Plecarea lui Rareş Zaharia coincide cu punerea în vânzare a biletelor pentru luna Februarie, în care Don Carlo este spectacolul cel mai piperat, cu preţuri de 700, respectiv 500 RON, pentru o distribuţie cu invitaţi toţi români. E exagerat de mult şi comentariile publicului nu sunt deloc măgulitoare. Sigur, explicaţia este că distribuţia are un nivel înalt, e drept, şi preţurile ar fi tot alea ca la Viena (unde totuşi în fosă e Wiener Philharmoniker, nu Florea & Co), dar sunt mult mai scumpe ca la Düsseldorf, pe unde cântă de obicei o bună parte dintre aceşti invitaţi. 700 RON înseamnă 141 €, iar cel mai scump bilet de la opera din landul Renania nu depăşeşte 96 €.

Evident, nu s-au dat nici un fel de explicaţii. Dar observăm că, în primele două luni ale anului, la Opera Naţională Bucureşti apar 20 de invitaţi, toţi români, criteriul de selecţie cel mai important, se pare. Chiar şi în cazul în care sezonul continuă la doar 30% din capacitatea sălii, la preţurile actuale, veniturile teoretice din vânzarea de bilete pentru cele 17 spectacole de operă programate sunt de cel puţin 170.000 €, adică dublu faţă de totalul celor mai generoase onorarii care ar putea fi plătite celor 20 de invitaţi, ţinând cont de cota lor artistică. În Decembrie, soprana Anita Hartig a renunţat să mai vină pentru un spectacol cu Boema pentru că ONB voia să negocieze onorarul direct cu ea, în loc să contacteze agenţia sopranei (Askonas Holt), deci înseamnă că se negociază onorariile cele mai mici posibile, iar diferenţa dintre venituri şi costuri ar putea fi încă şi mai mare. Atunci, de ce e nevoie să fie scumpite atât de mult biletele? Ar fi nu doar interesant, ci important de aflat. Oficial.

Până la explicaţii, aduceri aminte. Şi pe vremea lui, I.L. Caragiale observa aceleaşi lucruri:

Dumneata, mitocan naţional, din birul căruia se-ntreţine teatrul naţional, fă şi dumneata o dată un sacrificiu, că eşti şi dumneata român, ce Dumnezeu! dă o dată un leu şi du-te la galerie la opera naţională; nu atâta pentru operă, că tot n-ai s-o pricepi grozav, ci pentru ca să te convingi de ce-ţi spun eu. Uită-te-n toate lojile, uită-te-n staluri şi vezi cât de multă lume! ce de cocoane gătite! ce de tineret elegant! Ei! Fă socoteală dumneata, că eşti negustor, cam cât bănet să fi intrat la casă în seara aceea, şi apoi du-te la casier şi întreabă-l să vezi dacă a încasat destul ca să plătească cheltuielile sale.

Pentru ce? Pentru că trei sferturi din lumea aceea naţională a intrat gratis, cum am zice, pe mofturi, la opera naţională. Ba mă prinz că odată, dacă te vei duce mai des, ai să vezi şi aşa, de pomană, tot nu s-a putut umplea sala naţională decât mai puţin ca pe jumătate.

A cui e vina? A dumitale, mitocane! De ce nu dai cu neamurile dumitale năvală la teatrul naţional? Uite! Îţi dă Don Carlo* naţional, cu vorbe naţionale, cu muzică naţională, cu primadone şi tenori naţionali, cu maestru naţional, şi toţi cântă naţional. Ce mai vrei mitocane?

De ce nu mergi la opera naţională?

* în original Norma (n.n.)

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Sorin Ionascu
15.01.2022, 01:22:27

In mare sunt de acord, dar mie productia imi displace tot mai mult pe masura ce o vad, de fiecare data ii vad noi defecte si nicio calitate in plus. Decorurile arata ca scoase din gunoi, costumele sunt deseori ridicole, iar miscarea scenica, excesiva si inutila, nu face decat sa deturneze atentia de la muzica si sa oboseasca, Nu doar spectatorul, ci si pe cantareti, care nu au cum sa performeze la cel mai inalt nivel cand sunt alergati pe tot volumul scenei, arunca saltele si gramezi de paie pline de praf pe care apoi il inghit si trebuie sa tina minte sute de miscari calculate cu precizie de regizor, totul in detrimentul calitatii actului muzical. Nu e de mirare ca Elena Mosuc a refuzat, stie foarte bine cum functioneaza acest gen de montare si nu risca sa-si consume aiurea resursele deja limitate. Nu stiu cum a fost in America, stiu ca la Paris a fost contestata vehement la fiecare reluare, cei ce au incetat sa o conteste au incetat sa mai vina la opera. A rezistat din incpatanarea conducerii si prin divele prezente pe scena si dirijorii de la pupitru; in plus, ONP se umple usor cu turisti, care inghit mai usor mizeriile regizorale. La ONB publicul a fost suficient de ametit de barzauneala de pe scena ca sa mai sesizeze precaritatea prestatiei muzicale, datorate in primul rand celui de la pupitru, lipsit complet de orice urma de simt empatic sau stilistic ori de vreo emotie constructiva, un robot care bate ritmul no-matter-what, chiar si cand cantaretii erau in dificultate, fara a le acorda vreo atentie si fara sa aiba vreo grija ca orchestra dezlantuita ii poate acoperi. Cei ce au ascultat cu atentie au putut simti si calitatile, dar si limitele interpretilor, destul de bine punctate in articol, doar ca mie Guzga nu mi s-a parut decat ici si colo in stil sau cu eleganta in pronuntie, in majoritatea timpului avand o dictie deficitara si numeroase accente veriste, estompate doar de calibrul mititel al volumului, care il si facea sa forteze mai mult decat era cazul. Am revazut-o cu destula bucure pe Anusca, a carei voce s-a implinit, dar ale carei stradanii au fost sortite esecului - chiar daca a reusit sa faca ceea ce i-a cerut regizorul si sa cante chiar bine in acest timp, nu a reusit sa mentina o vocalitate de inalt nivel, oboseala spunandu-si cuvantul, astfel ca a aproximat coloratura, a avut note scurtate sau prost emise, trilurile au aparut doar ici si colo, iar mi-bemolul din finalul ariei nebuniei a fost mai mult un urlet. Opera inseamna in primul rand muzica, iar montarile ca aceasta sunt impotriva ei, nu cu ea si ii chinuie inutil pe antareti, si publicul deopotriva. De fapt, nici nu e de mirare ca nu s-a mai dat de multa vreme, e greu de gasit o interpreta capabila sa reziste fizic si sa si cante rezonabil, in acelasi timp sa aiba si un gabarit care sa-i permita sa se strecoare in spatii inguste. Un alt lucru care mi-a displacut la aceasta productie a fost reintroducerea taieturilor din partitura, pe care montarea anterioara (nici ea nu era una care sa incante foarte mult, dar era mult mai cuminte si mai prietenoasa cu cantaretii) le eliminiase in cea mai mare parte. E drept, asa se termina mai repede si ne chinuie mai putin, dar operele din spatiul belcantoului italian au niste caracteristici stilistice care se pierd prin aceste taieturi, ce lasa imaginea unei mutilari dizgratioase. E adevarat, rareori se canta pe scena ceea ce e scris in partitura, iar adaosurile traditionale nu compenseaza pierderile prin taieturi.

-1 (1 vot)
Sorin Ionascu
15.01.2022, 01:37:38

Apropos de preturile la bilete - pentru cine nu stie, la cumpararea online se aplica si un comision de tranzactionare de circa 7% din suma - astef un bilet VIP la Don Carlo ajunge la fix 150 euro, bani cu care se pot vedea chiar 2 spectacole la categoria 1 in teatrele unde canta de obicei invitatii serii.Pentru ONB e un salt excesiv, chiar avand 5 solisti invitati, mai ales ca nu vine si un dirijor pe masura. Oricat iubim vocile si vrem sa le auzim, fara un dirijor adecvat nu iese nimic. Iar eu nu sunt deloc convins ca Soare poate repeta miracolul de la Lohengrin. Mai ales ca stim ce poate si stim ca in ROmania orice minune tine cam 3 zile. Cu Lohengrin deja au fost.

+1 (1 vot)
Nicoleta Dascălu
15.01.2022, 17:04:53

Între timp s-au făcut 4 invitați, căci Teodor Ilincăi a devenit angajat ONB. Oare mai scad prețul la bilete? :)

Modifică Setările