Arte

articolul anterior

Lucia Popescu Moraru, o viaţă şi două iubiri: radioul şi Marin Moraru

5
18 Oct 2021 08:14:29
Gabriela Lupu
Lucia şi Marin Moraru
Lucia şi Marin Moraru

Lucia Popescu Moraru este unul dintre numele cele mai importante ale Radiodifuziunii Române. A slujit 42 de ani radioul şi încă un deceniu în plus a stat alături de marea sa iubire, soţul ei, un colos al teatrului şi filmului românesc, actorul Marin Moraru.

Despre radioul în comunism şi despre tainele unui mariaj legendar am vorbit şi noi cu Lucia Popescu Moraru.

În primul şi în primul rând aş vrea să vorbim despre dumneavoastră ca om de radio. Cum aţi ajuns să lucraţi acolo?

Am lucrat 41 de ani la radio. Am ajuns aolo pentru că am terminat Conservatorul. Si aşa am putut intra la departamentul Muzical. Fără Conservator nu aveai ce căuta acolo. Eu studiasem vioara de copil, dar tata a considerat că „măi, fata asta trebuie să aibă şi o educaţie solidă nu doar să scârţâie la vioară aşa că am terminat Liceul „Gheorghe Lazăr” care era cel mai tare la vremea aceea. La română am avut-o profesoară pe doamna Dabija şi până şi acum dacă mă scoli noaptea din somn ştiu să îţi răspund la întrebări de literatură. Dar cum eram cu scârtâitul la vioară de mică am zis: „Hai să dau la Conseravator!” Si pe vremea aia umblau oameni din radio şi din televiziune să vadă care sunt studentii mai buni să îi convingă să lucreze la ei. Eu mi-am dat seama că nu pot avea o carieră de intstrumentist că erau alţii care scârţâiau la vioară de la 2 ani, nu puteam să mă pun cu ei. Aşa că am întrebat ce se întâmplă la radio. „Păi avem sectie de muzică clasică şi de muzică uşoară. „Că aşa se spunea pe atunci, „muzică uşoară„. Acum e jignitor să zici aşa. M-am gândit sa mă duc la secţia simfonic pentru că studiasem de mică muzică clasică. Si aşa a rămas. Când am auns acolo pe colega mea de grupă Daniela Caraman Fotea au repartizat-o la secţia de operă, pe o altă colegă la simfonic şi pe mine la muzică uşoară. Nu aveam eu idee de muzica uşoară pentru că făcusem studii de muzică clasică. Eu am zis: „Dar eu vreau la muzică serioasă,” am spus. „Dar ce credeţi, tovarăşa, că muzica uşoară e neserioasă?” Aşa că nu am avut ce face şi m-am dus la muzică uşoară. Acolo eram cu Cornel Chiriac, cu Geo Limbăşanu, cu toţi nebunii ăia frumoşi. La început îmi curgeau lacrimile că mi se părea că nu e de mine, dar m-am adaptat repede. Eram în birou şi cu Florian Lungu căruia i se promisese că se va face secţie de jazz (de „giaaaz”, cum pronunţa el. „Numai ţăranii pronunţă „gez”, se zice „giaaaz”, aşa spunea”). Foarte repede m-am şi îndrăgostit de muzica asta, am învăţat toate formaţiile că erau destule, slavă Domnului!”  Am ajuns să mă ocup de rock. I-am cunoscut pe cei de la Phoenix, am fost şi în turneu la Sopot cu ei, pe cei de la Sincron care erau şi ei conservatorişti, pe toţi rockerii noştri i-am cunoscut şi am făcut emisiuni cu ei. Până la urmă m-am gândit că ăsta a fost norocul meu. Colegii de la simfonic se certau tot timpul între ei, dar la noi era mereu veselie. Dar în ultimii ani ai comunismului devenise din ce în ce mai greu. Radioul şi Televiziunea erau împreună şi partidul instaurase o cenzură foarte strictă. Si a venit la un moment dat un comunicat de la şefii de partid ai instituţiei ca toate textele melodiilor şi numele formaţiilor să fie în româneşte. Bine, noi puteam să scriem ce voiam acolo că ăia de la partid erau cu politica, nu ştia nici unul nicio limbă străină. De-abia se exprimau în româneşte. Si uite aşa am ajuns noi să difuzăm pe post anunţuri de genul: „Si acum ascultaţi formaţia «Pietrele care se rostogolesc»”. Stii cine erau ăştia?

Nu am nici cea mai vagă idee.

Păi să îţi spun eu: Rolling Stones. Acum cântă „Maimuţele”, adică Monkeys şi tot aşa. „Măi, dar ăştia nu sunt prea destrăbălaţi?”, mă întrebau. „Nu, nu, sunt foarte serioşi. „ Sau altă dată m-au întrebat: „Dar pe formaţia asta de ce o cheamă Metallica?” „Nu ştiu, aşa îi cheamă pe ei. „Or fi un grup de tovarăşi metalurgişti”, a zis omul de la partid. Si de atunci de câte ori ascultam la magnetofon acasă rock şi metale venea Marin Moraru, soţul meu şi zicea: „Te rog eu frumos, dă mai încet metalurgiştii.”

Deci partidul era în toate, vorba poetului.

Sigur că da. Noi îl aveam şef pe unul, îi ziceam Falconetti, de la personajul negative din serialul ăla în vogă pe atunci, „Om sărac, om bogat. „ Si când intra în birou în loc de bună ziua zicea: „Tovarăşi, fiţi pe linie!” Iar eu cu golanii ăia de Cornel Chiriac şi Florian Lungu îi spuneam: „Tragem şi noi cu creta o linie aici şi o să stăm cu toţii pe ea.” Pe la şedinţe noi stăteam în spate şi mă întreba:” Tovarăşa, de ce nu vii în faţă?” Iar eu îi ziceam: „Ii las pe ăia mai deştepţi să stea în faţă. „ Nu se prindea ăla deloc că facem mişto de el.

Eraţi cu toţii membri de partid?

Eu am reuşit să îi fentez până în 1s88 când m-au anunţat că mă dau afară dacă nu intru în PCR, dar până atunci nu am fost. In schimb mă puseseră lider de sindicat. Asta însemna doar că trebuia să strâng cotizaţia. Nu găsiseră altul mai prost şi m-au pus pe mine. Si de câte ori intram într-un birou să cer cotizaţia, colegii începeau: „Iar ai venit, Popeasco, să sugi sângele poporului?” „Băi, dar la partid cum daţi?” La partid nu comentau că era nasol dacă nu plăteau cotizaţia. De nu ştiu câte ori am pus bani de la mine numai să nu îi mai aud.

Când a fugit Cornel Chiriac din ţară nu aţi avut probleme?

Ei, dar cum să nu? El fusese la un festival la Praga şi de acolo a dispărut. A fugit în Germania. Dar nu îţi spun că ne-am şi întâlnit. Eram la Munchen cu Marin care lucra cu David Esrig la Teatrul Athanor. Ne plimbam noi prin Marienplatz, piaţa mare a oraşului, când aud o voce: „Lucica, Lucica!!!!” „Cine mă strigă, domnule?” Iar Marin de colo: „Comuniştii, cum cine? Te-au urmărit până la Munchen!” Cand colo, era Cornel Chiriac. Era cu prietena lui, o nemţoaică, dar tot din România. Nu ştiu dacă era şi ea tot fugară sau dacă nu fusese vândută de comunişti că saşii, şvabii şi evreii erau vânduţi de statul român. Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat şi am stat cu el la poveşti câteva zile. Am fost şi la el la studio, la Europa Liberă unde făcea tot emisiunea Metronom pe care o făcea şi în ţară. Acolo am văzut pentru prima oară magnetofon drept. Noi ştiam că magnetofonul trebuie să stea culcat. „Băi, dar ce avansaţi sunt nemţii ăştia!”  Mi-a părut rău că nu am stat cu el decât vreo două-trei zile. Nu aveam de unde să ştim că nu ne vom mai vedea niciodată. Ei şi a dat Dumnezeu, vorba unui coleg, de am scăpat de comunişti. Dar ce să scăpăm că n-au plecat niciodată dintre noi. După ce a plecat Ceauşescu, eu m-am dus vesselă la radio, am intrat în birou fericită şi Florian Lungu mi-a spus: „Nu te bucura, Lucico degeaba, că nu am scăpat de ei. N-ai văzut cine a apărut ca din spuma mării? Iliescu!” Oricum şefii noştri de la radio rămăseseră aceiaşi. Acum o făceau pe democraţii.

Ce aţi făcut la Revoluţie?

Eram ba la radio, unde se trăgea de mama focului, ba în piaţă. Pe 21 eram fix unde se trăgea la Inter şi am avut noroc că un soldat tânăr ne-a scos de acolo. La metrou erau nişte puştani cu arme care te controlau, revoluţionari, cică. In radio unui copil din ăsta i s-a descărcat arma din greşeală şi ne-am culcat cu toţii la pământ. Era o nebunie! Si acum sunt găuri în clădirea radioului de la gloanţele trase de nu se ştie nici acum cine la revoluţie.

Cum s-a schimbat secţia dumneavoastră după Revoluţie?

Am făcut şi noi „revoluţia noastră”. Am realizat prima emisiune nocturnă live. Se numea „Friday Night Live” cu Andrei Partoş. Ei şi nu îţi spun că după o vreme au zis şefii că ce titlu e ăla? Că să îi spunem pe româneşte. Aveau aceleaşi probleme ca şi înainte, să fie pe româneşte. Andrei s-a enervat. „Nu fi ungur coleric!”, i-am spus, „că după aia ne iau emisiunea de tot că ăştia de-abia aşteaptă.” Aşa că am numit-o „Vineri noaptea în direct”. Tot ce însemna muzician venea la noi în emisiune. Unii erau invitaţi, alţii veneau să ne ţină de urât. Emisiunea era de la 10 noaptea la 5 dimineaţa. Unii îşi terminau concertele de prin cluburi şi veneau la noi. Mă suna portarul: „Doamna Luci, au venit la poartă nişte dubioşi cu plete. Cică vin la dumneavoastră. Dar eu nu-i primesc pe vagabonzii ăştia în radio” „Dă-le, domnule drumul, că sunt artişti.” „Mergeţi că m-a asigurat doamna Luci că nu omorâţi pe nimeni.”. Veneau formaţii întregi, dar şi solişti. Nelipsită era, Dumnezeu s-o ierte, Laura Stoica şi mulţi, mulţi alţii. Ne trezeam că primeam torturi şi prăjituri de la nu ştiu ce cofetărie de la oameni care ne ascultau. Primeam telefoane de la fani din toată lumea. Un tânăr ne suna de la un telefon public de pe plajă din Brazilia. Eram ascultaţi peste tot. Dar nu îţi spun că începuseră şefii cu tot felul de restricţii. „Băi, dar parcă venise libertatea, nu?” In sfârşit, unapeste alta, aproape 42 de ani am slujit Radiodifuziunea Română. De când terminat facultatea şi până am ieşit la pensie.

Trecând acum la viaţa personală, cum l-aţi cunoscut pe domnul Marin Moraru?

Pe domnul Marin Moraru l-am cunoscut foarte simplu. Intr-o tabără studenţească la Timişul de Sus. Eu eram studentă la Conservator, el la Teatru. In tabăra aia eram studenţii de la Conservator, Teatru şi Arte Plastice. Cei de la Arte Plastice nici nu ne băgau în seamă. Ne priveau aşa, de sus: „Ce-i cu mârlanii ătia de la Conservator, de la Teatru? Noi suntem adevăraţii artişti, noi, cu sculptură, cu pictură, nu ţăranii ăştia.” Erau tare înfoiaţi. Cei de la Teatru veniseră şi cu şeful lor de UTC, dar pe care l-a anihilat Gheorghe Dinică, care era coleg cu Marin, la clasa Dinei Cocea, şi îl îmbăta în fiecare seară. Incă de tânăr Dinică era cu şpriţul. Nu-l interesau pe el fetele. Băutură să fie. Trenul spre tabără pleca din Gara Regală, din Băneasa. Când a auzit aşa, tata, om păţit, s-a speriat: „Dar de ce vă ia, dragă, din Băneasa? Nu cumva vă duce la închisoare?”Aşa că a venit cu mine să se asigure că noi chiar plecam în tabără. Pe peron era o gloată de nebuni care cărau un aragaz uriaş după ei şi făceau o gălăgie de nedescris. „Cine-s, tată, nebunii ăştia?”, m-a întrebat tata. Ei bine, ăia erau studenţii de la teatru.  Iar „aragazul” pe care îl cărau câte patru oameni s-a dovedit a fi un ditamai magnetofonul care al cui crezi că era? Al lui nebunu de Moraru. Aşa că seara dansam. Eu făceam mişto de rabla aia de manetofon, iar el îmi spunea să nu îi mai jignesc scârţâitoarea aia că dăduse pe ea nu ştiu câte burse. El era slab ca un ţâr. Avea 40 de kile îmbrăcat. Mă invita seara la dans. Adevărul e că pe atunci eram cu toţii nişte subnutriţi. Iar Moraru şi Dinică erau nişte stârpituri. Că mă şi gândeam că toţi ăia mai talentaţi erau vai de mama lor, iar ăia mai frumuşei nişte proşti şi nişte netalentaţi. Dansam noi acolo la petreceri seara, cei de la Teatru cu cei de la Conservator, că noi nu eram de nasul celor de la Arte Plastice, şi Moraru mă întreabă dacă nu vreau să ne mai vedem şi în Bucureşti. Mă uit eu la el, cam urâţel, era un ţafandache, o stîrpitură. „Bine”, zic, „dar, între timp mai pune şi tu mâna şi mănâncă ceva că eşti cam subnutrit.” Când ne-am întors la Bucureşti m-am dus să-l văd într-un spectacol pe care îl juca la Institut. Pe atunci Institutul de Teatru era la Izvor, unde e Teatrul Bulandra. Dau eu să intru acolo şi mă opreşte portarul: „Alo, duduie, unde mergi? Aici e Institutul de Teatru, nu un stabiliment.” Ce-i drept lângă institute chiar era un stabiliment.”Am venit să mă întâlnesc cu un domn.” Ce domn?” „Unul care joacă în spectacolul din seara asta.” „Aaaa, vrei să spui un student nu un domn.” Marin ieşise un pic din scenă şi mă aştepta. Era zdrenţăros, îmbrăcat în zeghe de puşcăriaş, dat cu funingine pe faţă, cu nişte pantofi de-i ieşeau degetele prin ei, ce să mai zic, de o jegoşenie îngrozitoare.  S-a apropiat de mine şi mi-a spus mândru: „Eu sunt!” de parcă era în haine de împărat. Piesa se numea „Iulius Fucik” despre un comunist cehoslovac care luptase, cum spunea Ceauşescu, „pentru binili poporili”. Eu când l-am văzut în ce hal era îmbrăcat nici nu am mai vrut să intru la spectacol. Am aşteptam să termine, el a făcut repede un duş şi a apărut lustruit şi pe cât se putea de gătit pentru vremea aia în care eram ca vai de noi. Eu aveam treo rochii de stambă şi două perechi de tenişi. Ne-am dus şi ne-am plimbat în Cişmigiu. El a zis: „Hai să bem un suc.” Am băut o licoare cu o culoare incertă. Azi nu aş mai bea aşa ceva nici dacă mă omori, dar atunci am supravieţuit. Ne-am mai întâlnit de câteva ori până când a zis el: „Ce-ar fi să ne căsătorim?” Ne-am cununat la Buturugeni într-o bisericuţă de ţară la care era preot un basarabean refugiat, tatăl unei colege de-a lui Marin de la Teatru, Magda Popovici, soră cu Ileana Popovici. Erau o familie de oameni foarte credincioşi şi cântau cu totii superb la slujbe, fetele aveau nişte voci foarte frumoase. Era o bisericuţă cu acoperişul spart prin care intrau păsările nestingherite. In timpul slujbei se găinăţau porumbeii peste noi. Era într-o zi de 29 februarie. Că Dinică ne şi spunea: „Hai, bă, nu vă e ruşine? Vreţi să daţi de băut numai din patru în patru ani? Moraru zicea că ne-am căsătorit pe 29 februarie ca să ni se pară că trece timpul mai greu şi că rămânem tineri. Ce să zic? Eram nişte proşti frumoşi. Am fost căsătoriţi 52 de ani.

FOTO: Marin Moraru şi Gheorghe Dinică, Nepotul lui Rameau

 

Care e secretul unei căsnicii atât de longevive?

Dragă să ştii că eu aveam un principiu. Când se enerva, foarte rar, că el nu era prea expansiv, îl lăsam în pace. Las’ că-i trece.

Cum se comporta acasă când repeta un rol greu?

Nu te mai înţelegeai cu el. Lasă că nici aşa nu era el prea vorbăreţ, dar înaintea unei premiere îl lăsam mereu în pace. După spectacol, se uita la mine, omul în care avea cea mai mare încredere. Eu nu spuneam nimic, dar mă cunoştea după faţă. Era clar dacă fusese bine sau rău numai uitându-se la fata mea.

Care au fost din punctul dumneavoastră de vedere cele mai bune roluri ale domnului Marin Moraru în teatru?

A fost formidabil în rolul lui Patrocle din „Troilus şi Cresida”, în „Nepotul lui Rameau”, în „Trei gemeni veneţieni”, unde juca trei roluri, nu ştiu cum şi când se schimba dintr-un costum în altul. A făcut foarte multe roluri mari. Slăbea între 3 şi 5 kilograme pe spectacol. Acasă venea şi se prăbuşea.  Eu aveam mare grijă de el când repeta. Uneori lucrau şi noaptea şi le duceam de mâncare la teatru. Dinică mă întreba: „Băi, dar ceva de băut pentru prietenul tău nu ai adus?”

A interpretat roluri de neuitat şi în film, Să amintim doar „Actorul şi sălbaticii”, „Concurs” sau „Operaţiunea Monstru” Apropos de cel din urmă, îi plăcea să pescuiască?

Daaa, era un mare pescar. Pleca adesea câteva zile pe câte o baltă cu Octavian Ursulescu şi cu colegi de-ai lui actori. Băi şi era un actor mare, persoană importantă, nu spui cine care avea un noroc porcesc la pescuit. Marinuş cu ăilalţi nu prindeau nimic, iar ăla prindea peşte după peşte şi le făcea în ciudă. Marinuş striga la el: „Pleacă de aici cu peştii tăi şi cu norocul tău! Iar în urma lui mai zicea: „Nici măcar nu eşti foarte talentat!” Că aşa sunt pescarii, ofticoşi.

Ziceţi că de obicei Marin Moraru era mai taciturn, dar cu toate astea a fost o viaţă bun prieten cu Gheorghe Dinică, un redutabil petrecăreţ.

Daaa, păi ei se completau reciproc. Dar casa noastră era mereu plină. Stăteam la coadă, cumpăram copite de porc, ghiare de pui, conserve. El îmi zicea: „Bambi, că aşa mă alinta el, Bambi beleşte bine ochii că nenorocirile astea de conserve pot fi din al doilea război mondial.” Aşa că ne uitam la data de expirare. Vedeam că sunt expirate numai de 6 luni, deci, erau proaspete, le cumpăram şi trăgeam nişte petreceri nemaipomenite. Dinică venea cu băutura lui să fie sigur. Se aşeza într-un colţ şi trăgea din vodcă, nu prea vorbea. Odată, plecând de la noi s-a întâlnit cu Găitan. „De unde vii?” „De la Marinuş, „zice Dinică. „Ce-ai făcut acolo?” „Păi, dacă stau să mă gândesc, am stat vreo câteva ore, juma de oră am vorbit şi restul am tăcut.”

Inainte de căte un Paşti sau un Crăciun mergeau în turnee pe la ţară şi cei de acolo întindeau mese şi-i întrebau:”Ce mai fac tovarăşii artişti? Iar Dinică răspundea:” Tovarăşii artişti cam fac foamea.”  Se întorceau acasă ba cu o găină jumulită, ba cu nişte ouă, dacă primeau ceva carne de porc o duceau la Traian Stănescu şi la Ilinca Tomoroveanu acasă că stăteau la curte în cartier de boieri,la Aviatorilor, şi aveau afumătoare şi bineînţeles că apoi făceam masă la noi. Să ştii că înainte de revoluţie, când trăiam de azi pe mâine şi nu aveam nici unele, eram într-un fel mai veseli şi mai fericiţi. Poate şi pentru că nu aveam mari aşteptări. Marin s-a consumat atât de tare văzând că tot securiştii şi turnătorii ocupă funcţii şi după Revoluţie şi în teatre şi la televiziune şi la radio (păi ce crezi că Falconetti, şeful nostru de partid de la radio a rămas pe dinafară? Da de unde!)şi în cinema, peste tot de altfel. Marin era un mare patriot, deşi nu vorbea despre asta, nu se bătea cu cărămida în piept, dar în sufletul lui se consuma. „Mai ai răbdare”, îi spuneam. „Câtă răbdare să mai avem? Nu vezi că tot ăia vechi sunt la putere?”

Ziceaţi că a fost dezamăgit după Revoluţie.

Da, pentru că în esenţă aceiaşi oameni ne conduceau. A devenit din ce în ce mai trist şi, dacă e să mă întrebaţi, pe mine cred că din această dezamăgire i s-a tras şi sfârşitul.

(Articol apărut în revista Formula As)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

Gica Paunescu
18.10.2021, 08:56:53

Am citit articolul publicat in Formula AS cu ceva vreme in urma, si-am ras ,, in reluare'' de data asta. Un simt al umorului deosebit aveau oamenii astia. Replica lui Dinica ,, am stat vreo cateva ore, juma de ora am vorbit si restul am tacut'' imi pare geniala. Viata, legata cu ata,,,

+4 (4 voturi)
Andrew Smith
18.10.2021, 09:52:10

Important de retinut: in ultimele sapte zile au murit de covid mai multi romani decat la Revolutia din Decembrie 1989. Romania va ramane in memoria colectiva a umanitatii ca o tara de prosti conspirationisti, antivaccinisti. Si totusi, iata o selectie (probabil incompleta) a minciunilor si dezinformarii antivacciniste postate pe parcursul a 20 de ore, pe 17 Octombrie pe forumurile Adevarul: https://telegra.ph/Minciuni-antivacciniste-17-Octombrie-2021---forumurile-Adevarul-10-17 Citeste si afla ce minciuni te-au determinat sa nu te vaccinezi inca.

+10 (12 voturi)
Laura Cabrera
18.10.2021, 11:41:48

Important de retinut: in ultimele sapte zile au murit de covid mai multi romani decat la cutremurul din '77. Romania va ramane in memoria colectiva a umanitatii ca o tara de prosti conspirationisti, antivaccinisti. Si totusi, iata o selectie (probabil incompleta) a minciunilor si dezinformarii antivacciniste postate pe parcursul a 20 de ore, pe 17 Octombrie pe forumurile Adevarul: https://telegra.ph/Minciuni-antivacciniste-17-Octombrie-2021---forumurile-Adevarul-10-17 Analiza activitatii unui postac antivaccinist platit poate fi gasita la: https://telegra.ph/Postacul-antivaccinist-Camelia-Sorescu-10-09 Citeste si afla ce minciuni te-au determinat sa nu te vaccinezi inca.

+3 (3 voturi)
Dan Drake
19.10.2021, 10:08:10

„Si acum ascultaţi formaţia «Pietrele care se rostogolesc»”!....eram student('70-'80),stateam noaptea si invatam.... ascultam la radio,un National Panasonic,inca mai dadeau muzica buna cateodata,iar crainica anunta "Si acum formatia Emerson,Lacul si Palmierul-Emerson,Lake & Palmer"...sau "cantaretul Pink Floyd"....nu stiam ca o faceau intentionat!...am aflat in sfarsit secretul din anii aceia!Bravo,frumos articol!

+1 (1 vot)
Cristian saileanu
23.10.2021, 11:23:54

Parca numai tu l'ai iubit????? \Noi toti l'am iubit...

-6 (8 voturi)
Modifică Setările