Arte

articolul anterior articolul urmator

Măgura Slatioarei şi poveştile ei teatrale şi cinematografice

3
15 Jan 2021 07:33:18
Dinu Săraru

În 1974 scrisesem şi apăruse romanul „Nişte ţărani” cu succesul în epocă rămas intact până astazi, însa, cum se întamplă de obicei într-o lume sfâşiată de neîndurătoarea nerecunoaştere şi tăgăduire a unui succes şi când se produce şi la o vârstă -  42 de ani  - când meseria de cronicar de teatru mă consacrase în spaţiul publicisticii, n-a fost întâmplătoare nici însoţirea pomenitului succes de formula „aşa se întamplă cu scriitorul român”

care de obicei nu mai scrie răsunător şi al doilea roman.

M-a durut, fireşte, susţinută cu satisfacţie, îndoiala şi m-am ambiţionat, cum până la urmă nu credeam nici eu, să scriu şi am scris şi al doilea roman, ”Clipa”, la doi ani,  în 1976,  deci puteam să scriu şi al doilea roman de succes.

Estimp, Mircea Danieliuc, care şi citise „Nişte ţărani”, venise la mine la televiziune unde diriguiam celebrul „Teatru Naţional TV” să-mi propună să scriem împreună scenariul filmului care avea să poarte titlul ”Vânătoare de vulpi”.

M-a măgulit, fireşte, propunerea şi m-am şi gândit la distribuţie şi i-am propus convins ca în personajul Năiţă Lucean să-l distribuie pe actorul de Naţional, atunci în vogă, Ion Marinescu, de care mă şi lega o prietenie foarte strânsă.

Danieliuc avea, fireşte, opţiunea regizorului şi m-a rugat să-l văd în Năiţă Lucean pe un tânăr actor venit de la Piatra Neamţ la Teatrul Mic, unde atunci nici nu bănuiam că voi ajunge director.

Îmi  amintesc intrarea lui Mitică Popescu în biroul meu de la televiziune şi surpriza de a-l fi descoperit într-adevăr pe interpretul lui Năiţă Lucean, cu care şi semăna frapant. Aşa am ajuns să nu îl mai pot vedea din acestă clipa în Năiţă Lucean decât pe necunoscutul Mitică Popescu, de care avea să se lege o colaborare care avea sa marcheze Trilogia Ţărănească întreagă şi Trilogia Dragostea şi Revoluţia şi spctacolul Cătălinei Buzoianu şi o prietenie în care Măgura Slătioarei joacă până azi un rol atât de important pentru amândoi.

Asemănarea cu Năiţă Lucean era atât de izbitoare şi pentru ţăranii care născuseră romanul, încât, ajuns cu filmările la Slătioara şi sub Măgura Slătioarei, am renunţat brusc şi la costumele propuse de scenografa lui Danieliuc şi i-am îmbrăcat pe actori în costumele ţăranilor mei, începând fireşte cu hainele de toată ziua care i se potriveau perfect lui Mitică Popescu.

O prietenie strânsă s-a legat şi între eroul din viaţă şi interpretul lui din film, încât, la mijlocul iernii, când se filma „Vânătoarea de vulpi”, pe coclaurile înzăpezite ale Măgurii, într-o pauză, Năiţă Lucean l-a chemat pe Mitică Popescu:

  • Hai să mergem niţel la mine în casă, la birou, aşa îi spunea el camerei bune, unde îi aştepta nelipsita ţuica fiartă, şi i-a spus pe şleau:
  • Domnule Mitică, ştii la ce m-am gândit eu, că tot mă copiezi dumneata atât de bine că nici eu nu mai ştiu care-i Năiţă şi care dumneata şi tot se potrivesc hainele mele pe dumneata, să te las acuma cât e iarna asta de dugoasă şi, când se desprimavărează şi se mai încălzeşte timpul, să intru eu să filmez şi cinstit să împărţim banii.

 

Povestea asta mi-a spus-o Mitica Popescu mai zilele trecute şi mi-a adus în amintire povestea cu pomana lui Pătru cel Scurt, filmată cu ţăranii autentici de faţă, printre ei aflându-se şi Gena, adevărata nevastă a lui Năiţă Lucean, care se uita cu invidie ţărănească la Valeria Seciu, îmbracată şi ea, fireşte, în hainele Genei:

  • Uite pe asta, o vezi, zice la un moment dat Gena către vecina ei,  ea e îmbrăcată în hainele mele şi mă face pe mine si ea ia toţi banii! Păi, se poate aşa ceva? Nu-i e ei ruşine, am să-i spun şi lui naşu’!

Naşu’ eram eu, naşul lui Năiţă Lucean, şi de cununie şi de botezul copiilor.

 

Cu hainele ţăranilor de la Slătioara i-am îmbrăcat şi pe actorii din „Clipa” şi pe cei din  spectacolul celebru al Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic, care erau aceiaşi, cu o mare excepţie faţă de film, în Pătru cel Scurt, la Cătălina, juca tulburător Dinu Manolache, adus de mine de la Arad, cum o adusesem şi pe Rodica Negrea de la Satu-Mare, cu condiţia ca Dinu Manolache să-şi ţină promisiunea şi să o ia de nevastă pe Rodica Negrea şi, astfel, să-i fac bucureşteni pe amândoi.

Am uitat intenţionat şi eu să mai dau costumelor ţăranilor înapoi şi, dacă la Teatrul Mic s-ar mai găsi în depozit costumele, ar fi o mărturie de istorie teatrală şi cinematografică.

Dar nu cred că se mai găsesc .

Când am fost dat afară de la Teatrul Mic de actorii pe care i-am dus la glorie, până şi costumele şi decorurile de la toate spectacolele făcute sub direcţia mea, cu o singura exceptie – ”Pluralul Englezesc”– au fost distruse sau aruncate la gunoi.

Duhul lui Mitică Popescu în spectacolul  Cătălinei Buzoianu şi în filmul „Clipa” a rămas intact, rolul l-a făcut celebru la Teatrul Mic, spectacolul Cătălinei s-a jucat 9 ani cu casa închisă, iar la teatrele naţionale din Timişoara, Tg. Mureş, Cluj şi Iaşi, cu cordoane de miliţie în jurul teatrelor şi ca să stăvilească asaltul publicului.

La Cluj, la Teatrul Naţional din Cluj, asaltul publicului a fost atât de mare, încât au fost scoase tunurile de apă ca să oprească năvala spectatorilor.

La Iaşi, Mircea Iacoban, directorul Teatrului Naţional, ne-a spus că o să întâlnesc în jurul teatrului unde se juca „Nişte ţărani” cordoane de miliţie, chiar şi pe culoarele teatrului. Venise special la spectacol şi se şi aflase o ”comisie” să urmărească şi să raporteze succesul spectcolului în care ţăranii erau chinuiţi de Securitate ca să intre în colhoz şi povestea avea un ecou scandalos pentru organele însărcinate pe faţă să stopeze spectacolul.

La sfârşitul reprezentaţiei, la care eu şi Mircea Iacoban asistasem în loja oficială cu perdeaua trasă, ca să nu fim recunoscuţi, am  văzut cum o mie de spectatori aplaudau în picioare, cu ochii în lacrimi, actorii de pe scenă, şi, în primul rând, pe Mitică Popescu în Năiţă Lucean. O mişcare greşită de emoţie l-a făcut pe Mircea Iacoban să tragă niţel la o parte cortina, care ne acoperea în lojă, şi Mitică Popescu de pe scenă, zărindu-mă, şi-a îndreptat propriile lui aplauze către noi şi, instantaneu, o mie de spectatori s-au ridicat în picioare să-l aplaude pe autorul romanului. A fost cea mai fericită clipă trăită de mine într-o viaţă întreagă de slujitor al teatrului.

Iată cum s-a legat, în peste 50 de ani de teatru, prietenia mea cu marele artist de film si teatru, Mitică Popescu, care, azi, la peste 80 de ani, rămâne unul dintre ultimii trei sau patru artişti în viaţă care au însemnat cu numele lor gloria unei arte în care fiecare dintre aceştia nu au avut egal.

Acestea sunt amintirile pe care le-am depănat în zilele din urmă cu Mitică Popescu, cel care a întruchipat pe scena Teatrului Mic atâtea spectacole, cucerind, aşa cum s-a întâmplat cu muzicalul „Mitică Popescu” de Camil Petrescu, cu Mitică Popescu în rolul principal, cântând şi dansând în piruete ameţitoare, pe muzica lui Nicu Alifantis, încât se ajunsese să se spună că „nu poţi deschide Radio Bucureşti fără sa asculţi şlagărele cântate de Mitică Popescu şi trupa de la Mic”,  şi chiar mai mult, se spunea, cu o ironie care ne bucura enorm, că ”Domnule, nu mai poţi deschide nici frigiderul că-l auzi pe Mitică Popescu cântând”!

Mitică Popescu a fost în fenomenul Sărindar alături de Valeria Seciu şi Ştefan Iordache şi Carmen Galin şi Leopoldina Bălănuţă şi Rodica Tapalagă şi Olga Tudorache şi Tatiana Iechel şi Dan Conurache şi Gheorghe Visu şi Rodica Negrea şi Dinu Manolache (Petru cel Scurt în spectacolul Cătălinei), unul din stâlpii care au susţinut şi au făcut nemuritor fenomenul Sărindar.

Mă gândesc, dacă nu pot spune azi, uitându-mă la eleganţa şi vigoarea cu care înfruntă viaţa la cei peste 80 de ani, mă gândesc, zic, dacă Mitică Popescu nu poate fi numit cu drept cuvânt şi el, ultimul ţăran din cei trei sau patru ultimii ţărani de sub ţâţă Măgurii Slătioarei.

Ar merita, mi-a spus un prieten care a alcătuit cartea ”Poveştile teatrale şi cinematografice ale Măgurii Slătioarei” ca Mitică Popescu să fie făcut cetăţean de onoare al comunei.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Iulian Arion
15.01.2021, 08:33:15

Asa o fi. Cum scrieti dvs. Astazi il aniversam pe Mihai Eminescu. Este ziua culturii nationale. Pana diseara astept un articol pe aceasta tema. Spatiul public nu trebuie sa fie locul descarii frustrarii personale.

-5 (9 voturi)
dumitru lazar
21.01.2021, 09:01:32

Nu am citit niste tarani , am pierdut ceva ?

Omul UnOm
15.01.2021, 14:02:06

Eu cred ca daca vrei sa fi obiectiv trebuie sa ii lasi pe altii sa vorbeasca despre opera ta. Altfel suna mai mult a lauda de sine.

-9 (15 voturi)
Modifică Setările