Mame şi inimi de hârtie

Orice film, orice spectacol de teatru, orice tablou, orice carte, naşte întrebări. Ele pun stăpanire pe noi şi  ne transformă. Nu am văzut filmul “Poziţia copilului,” dar abia aştept să-l vad.

Presupun că atunci când există o unanimitate de păreri, este vorba de o victorie. Am citit déjà în toate publicaţiile care au apărut, ceea ce declară autorul filmului în privinţa scenariului, dar mai ales în privinţa relaţiei cu mama lui..Mi-ar plăcea să aud ce declară mama cea adevărată, despre relaţia cu fiul ei.

Am jucat în Comedia Erorilor de Shakespeare, şi de comun acord cu Alexandru Dabija, regizorul spectacolului, am lucrat la traducerea replicilor mele. Emilia, o mamă care îşi pierduse fii şi soţul într-un  naufragiu, cand îi regaseşte face o declaraţie splendidă pe care numai o mamă o poate face copiilor ei: „Treizeci şi trei de ani v-am tot născut copiii mei, şi nici acum eu n-am scăpat de chin.” În textul celor doi traducători, Ion Frunzetti şi Dan Duţescu, replica Emiliei la întâlnirea cu copiii ei, suna aşa: ”Sunt treizeci şi trei de ani de când mă chinui că v-am pierdut feciorii mei”,o imagine destul de puternică.

Posibilitatea de a mă afla într-o asemenea situaţie, să îmi pierd copiii şi să nu –i mai văd niciodată, mi s-a părut atât de îngrozitoare, încât pe loc am schimbat verbul „pierdut” cu „născut”. Aveam nevoie de o imagine mai puternică ..şi într-adevăr m-a ajutat enorm. Orice naştere este un chin...care nu reprezintă doar naşterea în sine, ci în cazul de faţă, toţi cei treizeci şi trei de ani de când Emilia devenită între timp stareţă la Efes, îşi caută copiii. Este un lucru ştiut că grijile unei mame legate de copiii ei nu se sfârşesc decât odată cu moartea.

Pentru mame nu există spaţiu:o adevărată mamă presimte si îşi vede copilul de la un pol la altul al pămantului { Balzac}

O mamă îndură cu resemnare cele mai mari dureri pentru copiii ei, aşa incât trebuie sa-i dăm circumstanţe atenuante în orice situaţie ar fi, dar în niciun caz să nu o părăsim.

Luna Martie a fost intodeauna o lună închinată mamelor noastre. Mama mea era născută în 25 martie, sărbătoarea Vestirii Maicii Domnului. Când eram copii nu aveam bani şi îi făceam mamei de ziua ei inimioare de hârtie, pe care desenam tot felul de flori colorate, şi pe care le împodobeam ca pe nişte sorcove. Invariabil scriam pe ele :„MAMA, TE IUBIM”!

Mama se extazia în faţa inimilor noastre de hârtie pe care le aşeza cu grijă între filele unei cărţi sau ale unui caiet în care scria poezii şi poveşti pentru noi. Atunci ni se părea normal tot ce făcea ea pentru noi şi eram siguri că o merităm. Abia mai târziu ne-am dat seama de nenumaratele ei sacrificii pe care nu le-am putut plăti niciodată!

Mama ne iubea enorm dar nu ne arăta tot timpul cat de mult ne iubeşte.

„Mama pentru copilul ei are inimă cu ochi, şi ochi cu sărutări.” {SOFOCLE}

Nu imi amintesc ca mama să-mi fi spus vreodată că sunt frumoasă. A trebuit să descopăr singură, şi să fiu foarte rezervată.

Mai târziu cand am devenit  mamă, a venit rândul meu să primesc de la copiii mei, inimi de hârtie pe care le decupau, le colorau şi pe care scriau lucruri delicioase cum ar fi:  

„Pe 19 iulie cand înfloreşte liliacul, infloreşte şi mama mea..”{Tudor}

De la şcoală veneau pe 8 Martie, cu nişte felicitări cartonate care se confecţionau în fiecare clasă pentru fiecare copil în parte, cu fotografia lui, şi cu celebrul text „Măicuţei mele dragi”. Le preferam pe cele originale scrise de ei care aveau umor şi care erau adevărate bijuterii. Le mai păstrez şi acum.

Cu siguranţă există şi cazuri patologice, excepţiile care confirmă regula şi care se pare că nu au leac sau poate cine ştie...

Ceea ce trebuie să ştie orice mamă, este că vine un moment în care copilul pleacă de acasă  ca să-şi întemeieze o nouă familie, dar că în fapt,  nu se schimbă nimic. Inima mamei ramâne singurul loc din lume unde ne putem refugia atunci când totul se clatină în jurul nostru.

Cred că aş fi fost mai împăcată dacă autorul filmului, tânărul şi talentatul regizor, nu ar fi anunţat cu atâta lipsă de pudoare că povestea i-a fost inspirată de propria mamă, indiferent dacă aceasta trăieşte sau nu.

În fond, această declaraţie nu face altceva decât să stârnească o anumită parte a publicului care are întodeauna nevoie de „analgezice puternice”, ca să mai fie atras spre o opera de artă: fie că este o carte, un spectacol sau un film. Eu nu aş încuraja această practică.